Medicină. Psihologie. Muzică.

Profesorul Ioan Bradu Iamandescu

Vara aceasta ne-a părăsit profesorul Ioan Bradu Iamandescu. Din cei 76 de ani de viaţă, mai mult de 50 i-a dedicat medicinei, pe care a profesat-o cu bucurie, cu încredere, cu o forţă şi o pasiune extraordinare. Dar profesorul a fost mult mai mult decât un medic. Este bine cunoscută pregătirea sa dublă, de medic şi psiholog (absolvind în 1967 Facultatea de Medicină din Bucureşti şi în 1974 Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti). Poate mai puţini dintre colegi ştiau însă marea dragoste, din copilărie, a profesorului pentru muzică, faptul că a început studiul muzicii şi că ar fi dorit să urmeze Conservatorul. A ales profesia medicală, dar nu a renunţat niciodată la muzică, pe care a încercat să o apropie de practica medicală şi psihoterapeutică.

Acestea au fost principalele dimensiuni în care a evoluat cariera profesorului Iamandescu, care a trăit fericirea de a privi în urmă la o viaţă profesională bogată, uneori cu dezvoltări imprevizibile.

În paralel cu activitatea intensă medicală, ca medic alergolog, profesorul Iamandescu a întemeiat Catedra de psihologie medicală la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, catedră pe care a condus-o din 1993 până în 2011, şi a fondat Societatea Română de Psihosomatică Aplicată şi Medicină Comportamentală, al cărei preşedinte a fost între 2005 şi 2013.

Timp de 20 de ani am avut şansa de a-i fi mai întâi student, rezident, doctorand, apoi coleg şi prieten. Deşi timpul estompează şi sublimează emoţiile, îmi este şi acum imposibil să pronunţ numele profesorului Iamandescu fără pasiune. Profesorul a fost acel tip de om cu care nu puteai purta o discuţie „plată“. Forţa sa intelectuală, preocupările culturale, voluptatea de a comunica şi buna dispoziţie au definit modul de a profesa şi de a relaţiona cu colegii. L-am considerat întotdeauna o întruchipare modernă a medicului în sens clasic, hipocratic. Şi-a iubit cu pasiune profesia şi pacienţii, şi-a venerat profesorii, şi-a respectat enorm colegii şi a cultivat cele mai fine sentimente pentru studenţii şi doctoranzii săi. 

Toţi colegii care l-au cunoscut îşi amintesc cu siguranţă de unul dintre elementele nelipsite din discuţiile cu profesorul Iamandescu: referirea cu dragoste şi recunoştinţă la magiştrii săi, profesorul de medicină internă Radu Păun şi profesorul Ervant Seropian, fondatorul alergologiei româneşti. Sunt însă unul dintre cei cărora, nu de puţine ori, le-a împărtăşit şi preocuparea sa pentru destinul celor mai tineri. Profesorul Iamandescu nu a încetat să facă planuri pentru viitorul studenţilor pe care îi remarca mai interesaţi sau mai dăruiţi pentru cercetarea medicală sau pentru profesia didactică şi pe care i-a ajutat atât în mod direct, dar şi, de cele mai multe ori, cu o discreţie nobilă, prin intermediul altor colegi mai în vârstă.

Din fericire, Internetul păstrează câteva interviuri cuprinzătoare cu profesorul Iamandescu, publicate în ziare naţionale sau în înregistrări video, din care publicul român i-a putut cunoaşte personalitatea şi preocupările ştiinţifice. Poate mai puţin cunoscut la noi este faptul că profesorul Iamandescu a fost un reprezentant strălucit al medicinei româneşti în afara ţării, ca membru activ al Academiei Europene de Alergologie şi Imunologie Clinică, profesor invitat la Universitatea Catolică din Freiburg, prin relaţiile de strânsă prietenie profesională şi personală cu prof. Ruth Hampe (Freiburg, preşedinta Asociaţiei Internaţionale pentru Artă, Creativitate şi Terapie), prof. Ulrich Wahn (Berlin, fost preşedinte al Academiei Europene de Alergologie şi Imunologie Clinică), prof. Johannes Ring (München, fost preşedinte al Academiei Europene de Dermatovenerologie), dr. Boris Luban-Plozza (Ascona, fost preşedinte al Fundaţiei pentru Medicină Socială şi Psihosomatică). Împreună cu dr. B. Luban-Plozza, prof. Iamandescu a publicat volumul „Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în muzicoterapie“ (1997). În acelaşi domeniu, profesorul Iamandescu a publicat ulterior „Muzicoterapia receptivă“ (2004, revizuit în 2011).

Activitatea sa publicistică a fost bogată şi diversă, reflectând bogăţia preocupărilor sale ştiinţifice şi forţa sa de creaţie. Merită amintite monografiile „Psihologie medicală“ (1991, reviz. 1996, 2005, 2008, 2009, 2010), „Stresul psihic şi bolile interne“ (1993), „Sindromul urticarian“ (1997), „Urticaria şi angioedemul“ (1998), „Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică“ (2002), „Dimensiunea psihosocială a practicii medicale“ (2003, din nou împreună cu dr. B. Luban-Plozza), „Psychoneuroallergology“ (1998 – prima monografie în acest domeniu, pe plan internaţional, revizuită în 2007).

Dispariţia profesorului Iamandescu înseamnă pentru alergologia românească pierderea unuia dintre cei mai de seamă practicieni şi susţinători ai specialităţii. Cu toţii cred că ni-l vom aminti pe profesor aclamând fericirea de a fi alergolog, un sentiment atât de sincer, întrucât izvora din pasiunea şi satisfacţia cu care îi diagnostica şi îi trata pe pacienţi sau cu care imagina un nou protocol de cercetare. 

Dragostea sa pentru profesia medicală a fost completată de afecţiunea pentru familie şi de o extraordinară recunoştinţă şi loialitate faţă de Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti. Doar un lucru nu l-am perceput niciodată în atitudinea, preocupările sau acţiunile profesorului: interesul pentru vreo formă de funcţie de conducere. Pe cât de mare şi sincer a fost respectul permanent pe care l-a purtat pentru persoanele care, trecător, au coordonat diferite instituţii academice, medicale, administrative etc., pe atât de dezinteresat a fost de apropierea de astfel de activităţi care l-ar fi îndepărtat de adevărata sa viaţă profesională şi intelectuală, pe care a trăit-o cu o poftă greu de egalat, până în ultima clipă.

Am convingerea că toţi cei care am avut norocul de a-l întâlni, într-un moment sau altul al parcursului profesional sau academic, ne-am molipsit puţin de spiritul jovial, curios şi constructiv al celui care a fost profesorul Ioan Bradu Iamandescu.