Alergeni alimentari

Introducere

Alergia este o reacţie disproporţionată şi exagerată a sistemului imunitar al unui organism faţă de antigene exogene (provenite din mediul extern) care sunt bine tolerate de persoanele sănătoase.

La organismele sensibilizate, alergiile sunt produse de antigene exogene numite alergeni. Majoritatea alergenilor sunt proteine, glicoproteine şi, mai rar, glucide pure, substanţe chimice cu moleculă mică (izocianaţi, anhidride sau formaldehidă), precum şi unele metale (de exemplu, crom şi nichel). Răspunsul alergic constă într-o reacţie exagerată a sistemului imunitar al organismului la acţiunea alergenului pe care acesta îl percepe ca pe un potenţial pericol. El poate fi moştenit sau poate fi dobândit pe parcursul vieţii după contactul cu diferiţi alergeni. Cel mai important mediator al alergiei este histamina (responsabilă pentru multe reacţii alergice ale corpului). Când sistemul imunitar reacţionează la un alergen, acesta produce un anticorp numit imunoglobulina E (IgE), responsabil de iniţierea eliberării de histamină.

Sensibilizarea (producerea de anticorpi IgE) la alergenele alimentare se poate produce prin intermediul tractului gastrointestinal, al tegumentului şi, mai rar, prin intermediul tractului respirator.

Simptomele unei alergii persistă atât timp cât alergenul este prezent în organism. Simptomele generale ale unei alergii se pot manifesta la nivelul întregului corp, dacă substanţa care declanşează alergia este distribuită în organism prin sânge (de exemplu, în cazul unei alergii la înţepături de albine sau de viespi). Sistemul cardiovascular este afectat, în special, deoarece ritmul cardiac creşte şi tensiunea arterială scade. Simptome ale unui şoc alergic se pot manifesta prin insuficienţă respiratorie, probleme grave de circulaţie, tahicardie şi erupţie cutanată.

Alergenii sunt conţinuţi şi/sau vehiculaţi de diverşi factori din mediul extern:

• factori fizici – căldura, frigul;

• factori chimici – substanţe chimice, substanţe folosite în industria alimentară, medicamente, produse cosmetice, veninuri de animale şi insecte, latex etc.;

• factori biologici – bacterii, virusuri, paraziţi, toxine microbiene, insecte, polen, fructe (căpşuni, zmeură, kiwi, ananas, piersici etc.), praf, fulgi, păr şi scuame de animale, seruri heterologe, vaccinuri etc.

Clasificarea reacţiilor de hipersensibilizare

Hipersensibilitate de tip I, anafilactică (mediată prin anticorpi de tip IgE, numiţi şi reagine). Acest tip de hipersensibilitate este foarte frecvent şi cel mai adesea este declanşat de componentele proteinelor. Din această categorie fac parte febra fânului, astmul, alergiile alimentare şi alergiile la veninul insectelor. Cea mai severă manifestare a unei reacţii alergice de tip I este şocul alergic (şocul anafilactic), care, cel mai adesea, afectează în acelaşi timp mai multe sisteme de organe şi poate duce, dacă este lăsat netratat, la deces în doar câteva minute.

Hipersensibilitate de tip II, citotoxică (mediată prin anticorpi de tip IgG sau IgM) – este un tip foarte rar de alergie, care, de exemplu, poate afecta celulele sangvine. Sursele potenţiale de alergii de tip II pot fi produsele farmaceutice.

Hipersensibilitate de tip III, prin complexe imune solubile (mediată prin complexe imune antigen-anticorp de tip IgG) – este cauzată de anticorpi care se leagă de componentele dizolvate în sânge. Acesta are ca rezultat agregate mai mari care se formează pe pereţii vasculari şi care pot provoca o reacţie inflamatorie. Alergia se manifestă sub forma unei reacţii cutanate alergice (erupţie cutanată, exantem), cu pete mici, prurit, puncte roşii pe piele.

Hipersensibilitate de tip IV, întârziată, mediată celular prin limfocitele T – este singurul tip de alergie în care anticorpii sensibilizaţi atacă direct alergenii. Alergenii tipici de tip IV sunt metalele sau substanţele chimice. Din punct de vedere clinic, o alergie de tip IV se manifestă ca o eczemă de contact (eritem, mâncărime, erupţie cutanată).

Cea mai bună metodă pentru prevenirea unei alergii constă în evitarea alergenilor, dar, din păcate, acest lucru este posibil doar în cazuri rare. În acest sens, exemplele clasice sunt reprezentate de alergiile la părul de animale şi alergiile alimentare.

Terapia imună specifică (SIT), denumită şi hiposensibilizare, are ca scop influenţarea într-un mod controlat a răspunsului organismului pacientului la cauza alergiei, prin administrarea lentă a unei cantităţi crescătoare de alergeni.

Sistemul imunitar se poate obişnui cu substanţa şi astfel învaţă să tolereze alergenul exogen (de exemplu, veninul de albine sau de viespe).

Cele mai multe alergii sunt tratate cu medicamente care ameliorează sau împiedică apariţia simptomelor legate de alergii, dar care nu pot vindeca alergia: antihistaminice, stabilizatoare de celule mastocitare (acid cromoglicidic), b2-simptomimetice, imunomodulatoare (pimecrolimus şi tacrolimus) pentru dermatita atopică, cortizol, imunosupresoare pentru cazuri foarte severe (ciclosporină A), anticorpul monoclonal uman omalizumab pentru astmul alergic sever. Cazurile severe de alergie (cum ar fi şocul anafilactic) sunt ameninţătoare de viaţă şi necesită asistenţă medicală de urgenţă (de exemplu, alergiile la veninul insectelor). În astfel de cazuri de urgenţă se folosesc şi injecţii cu adrenalină.

Alergia alimentară

Alergiile alimentare sunt reacţii anafilactice care se manifestă rapid după ingerarea alimentului alergenic. Simptomele unei alergii alimentare ar putea fi: prurit (mâncărimi), urticarie, umflarea gâtului, a ochilor sau a limbii, greaţă, vărsături, diaree, iar în cazurile mai grave, scăderea tensiunii arteriale, ameţeală, leşin şi chiar stop cardiac. O reacţie anafilactică poate evolua rapid şi poate fi fatală. Persoanele alergice la un anumit aliment pot avea reacţii alergice şi la alimentele înrudite (o persoană alergică la creveţi poate fi alergică şi la crab sau la homar).

Alergia alimentară cuprinde reacţiile mediate imunologic la proteinele alimentare, la care participă numeroase celule imune şi mediatori moleculari. De obicei, alimentele sunt tolerate după prepararea termică, dar sunt şi substanţe proteice rezistente la temperaturi crescute (parvalbumina din peşte).

Alergiile alimentare sunt mai frecvente la pacienţii cu istoric de alte boli atopice, precum dermatită atopică, astm şi rinită alergică. Sindromul polen-alimente (numit şi sindrom de alergie orală) se referă la un tip specific de reacţie la alimente, care se produce la unii pacienţi cu rinită alergică. Alergenele prezente în polen se pot întâlni şi în alimente.

Spre deosebire de alergia alimentară, care este declanşată direct de sistemul imunitar, intoleranţa alimentară reprezintă o reacţie a sistemului digestiv provocată de dificultăţi în digerarea unui aliment, probabil din cauza unui deficit de enzime sau din cauza unor substanţe chimice din aliment care sunt greu de procesat. De exemplu, intoleranţa la lactoză apare când intestinul nu produce enzimele necesare digestiei zaharurilor din produsele lactate. De obicei, simptomele unei intoleranţe alimentare sunt mai puţin alarmante decât cele ale reacţiilor alergice severe. Intoleranţa alimentară poate cauza dureri de stomac, balonare, flatulenţă (gaze intestinale), crampe, dureri de cap, erupţii cutanate, oboseală sau o stare generală de rău.

O intoleranţă poate fi asociată cu diverse alimente, cele mai obişnuite fiind lactatele, grâul, glutenul, alcoolul şi drojdia. La pacienţii cu o predispoziţie genetică pentru intoleranţă la gluten şi care consumă alimente ce conţin gluten va apărea un răspuns inflamator care afectează mucoasa intestinală, conducând la absorbţia defectuoasă a nutrienţilor din alimente. Principalele semne şi simptome la pacienţii cu intoleranţă la gluten sunt: diaree, flatulenţă (acumulare excesivă de gaze în intestine), scădere în greutate, oboseală (din cauza anemiei provocate de absorbţia deficitară a fierului), durere abdominală severă, greaţă, constipaţie, vărsături, anemie, reflux acid şi arsuri gastrice.

Alergiile alimentare se împart în următoarele categorii

Alergii de tip IgE (imunoglobulina E-mediată) – în cazul acestor alergii, sistemul imunitar reacţionează la un anumit produs alimentar prin producerea de anticorpi IgE, aşa cum este histamina, care produce inflamaţii şi favorizează apariţia unor simptome precum mâncărimi, înroşirea pielii, eczeme, dificultăţi de respiraţie sau chiar şoc anafilactic.

Alergii non-IgE-mediate sau mediate celular – în cazul acestor alergii, care sunt întâlnite îndeosebi în cazul copiilor, alte părţi ale sistemului imunitar reacţionează şi produc simptome, în special de natură gastrointestinală (diaree, vărsături, constipaţie, flatulenţă), însă nu implică producerea de anticorpi IgE.

O persoană poate avea atât alergii alimentare de tip IgE, cât şi alergii mediate celular, acestea având preponderent manifestări gastrointestinale şi cutanate. 

Manifestările alergiilor alimentare apar în forme variate, în funcţie de sistemele afectate de la nivelul organismului uman:

Manifestări cutanate – apar cel mai des în cazul alergiilor alimentare, acestea fiind reprezentate de prurit, erupţie cutanată, urticarie şi dermatită atopică. De asemenea, sunt descrise forme de dermatită de contact produse în timpul manipulării şi descojirii legumelor (ţelină, cartof, hrean).

Manifestări gastrointestinale – sunt reprezentate de senzaţia de balonare, vărsături, greaţă şi diaree. Aceste simptome apar într-un interval de timp relativ scurt de la ingerare (între 30 de minute şi o oră). Sunt însă cazuri când aceste manifestări apar tardiv (până la 4 zile de la ingerare), ceea ce face ca diagnosticarea să se realizeze cu dificultate.

Manifestări orale – constau în senzaţia de parestezie (amorţeală, furnicătură), prurit (mâncărime), tumefierea (umflarea) buzelor şi limbii după consumul unor alimente crude (fructe, legume).

Manifestările respiratorii sunt variate – de la cele nazale (rinoree şi strănut) până la edem glotic sever, wheezing (şuierat în respiraţie).

Manifestările cardiovasculare sunt reprezentate de hipotensiune, palpitaţii şi tahiaritmii.

Manifestările sistemice sunt reprezentate de şocul anafilactic – senzaţie de slăbiciune, ameţeli, cefalee, zgomote auriculare, tulburări de vedere cauzate de hipotensiunea arterială, care pot evolua până la colaps vascular.

Simptomele unei alergii alimentare pot varia de la forme uşoare până la severe, iar formele severe se pot declanşa şi la contactul ulterior cu un aliment care în prealabil a declanşat o reacţie alergică uşoară.

Cea mai severă reacţie alergică este anafilaxia, o reacţie alergică ce poate pune în pericol viaţa, care poate afecta funcţia respiratorie sau poate provoca o scădere dramatică a tensiunii arteriale, cu afectarea ritmului cardiac. Anafilaxia poate apărea în câteva minute de la expunerea la alimentele declanşatoare, poate fi fatală şi necesită urgent administrarea de epinefrină (adrenalină).

Alimente alergene

Teoretic, orice aliment poate provoca o reacţie adversă, se remarcă însă câteva categorii de alimente cu potenţial alergen crescut:

• lapte şi produse pe bază de lapte;

• ouă şi produse pe bază de ouă;

• peşte şi produse pe bază de peşte;

• fructe de mare;

• arahide şi produse pe bază de arahide;

• fructe cu coajă (nuci, alune, migdale, caju, nuci pecan, nuci de Brazilia, nuci macadamia, nuci de Queensland) şi produse derivate;

• cereale care conţin gluten (grâu, secară, orz, ovăz);

• soia şi produse pe bază de soia.

Anumite seminţe, inclusiv susanul şi seminţele de muştar, sunt, de asemenea, declanşatoare alergice comune, fiind considerate un alergen major în unele ţări. Alte produse declanşatoare de alergii care pot fi menţionate sunt: ţelina, lupinul, anhidrida sulfuroasă şi sulfiţii.

Alergiile alimentare se pot investiga prin următoarele teste

Testarea cutanată de tip prick se face pentru proteinele alimentare, nu şi pentru aditivii alimentari. Tegumentele trebuie să fie intacte, fără leziuni, iar medicaţia antialergică trebuie oprită înainte de acest tip de testare. Testul constă în plasarea pe piele a unei picături de soluţie diluată de alergen şi se efectuează scarificarea sau înţeparea tegumentului subiacent pentru a permite pătrunderea soluţiei în piele. Testul este pozitiv pentru alergenul respectiv dacă apare o induraţie sau o înroşire pruriginoasă a pielii la locul de contact.

Testul intradermic se efectuează prin injectarea intradermică a unei cantităţi mici de soluţie diluată de alergen şi se urmăreşte dacă apare sau nu o reacţie inflamatorie locală, similară cu cea descrisă la testul prick. Este un test mai sensibil decât testul prick, dar cu un procent mai mare de reacţii fals pozitive.

Testul patch se realizează prin aplicarea pe piele a unui plasture pe care s-a plasat o doză mică de alergen şi se menţine la locul aplicării timp de 24-72 de ore, urmărind apariţia reacţiei cutanate locale.

Testarea serologică urmăreşte determinarea de IgE specifice pentru proteine. Nu este influenţată de nicio medicaţie anterior folosită şi are indicaţie majoră la cei care au prezentat orice semn de anafilaxie. Este indicată când relaţia de tip cauză-efect între ingerarea proteinei nu este evidentă şi în cazul suspicionării alergiei la aditivi alimentari. Deoarece există peste 3 500 de asemenea aditivi alimentari, se recomandă ca pacientul să ţină un jurnal alimentar, unde vor fi notate ora ingestiei şi compoziţia detaliată a alimentelor consumate, inclusiv a aditivilor alimentari de pe etichete, precum şi ora şi tipul reacţiilor apărute. Ulterior, medicul alergolog va stabili o listă cu cel mai probabil incriminate substanţe proteice şi aditivi care urmează a fi investigate.

De asemenea, se recomandă măsurarea nivelurilor totale de IgE serice specifice alergenului. Nivelurile crescute ale IgE serice pot sugera alergie la alimente şi, pentru unii alergeni alimentari, s-au determinat praguri de IgE serice cu o valoare predictivă pozitivă de 95%.

Singura metodă de diagnostic eficientă pentru alergia alimentară este OFC (oral food challenge), în care se administrează doze crescânde de potenţial alergen alimentar la intervale de timp fixe, până când se observă o reacţie alergică sau se ajunge la o doză maximă. Totuşi, această metodă de diagnostic se foloseşte rar în afara centrelor de specialitate dotate corespunzător, deoarece prezintă riscul de a induce o reacţie anafilactică severă.

Lapte şi produse pe bază de lapte

Alergia la proteinele din laptele de vacă constituie cel mai frecvent tip de alergie alimentară întâlnită la sugari şi copiii mici, având uneori un impact major în ceea ce priveşte statusul nutriţional şi calitatea vieţii. Această alergie, la 90% dintre sugari, dispare de la sine până la vârsta de 3 ani.

Manifestările clinice apar de obicei în primele luni de viaţă, cel mai adesea la câteva zile sau săptămâni după ce a fost introdusă o formulă pe bază de lapte de vacă în alimentaţia sugarului. Simptomele pot apărea şi la sugarii alimentaţi exclusiv la sân, dacă mama consumă produse lactate.

Proteinele din lapte se împart în două grupe principale:

Proteine din zer, care reprezintă aproximativ 18% din totalul proteic, sunt bogate în aminoacizi esenţiali şi se digeră repede.

Cazeina se regăseşte în cea mai mare cantitate (aproximativ 82%) în lapte şi se digeră mai greu (până la 7 ore).

Restul fracţiunilor peptidice din lapte se regăsesc sub formă de enzime, inclusiv lipaze fosfataze, precum şi proteaze.

Mecanismul imunologic care duce la dezvoltarea alergiei la proteinele din laptele de vacă nu este încă clarificat. Există mecanisme diferite care contribuie la patogeneză, dar principalele două mecanisme descrise se referă la reacţiile mediate de IgE şi cele nemediate de IgE. În afară de aceasta, există posibilitatea apariţiei concomitent a celor două mecanisme ale reacţiei alergice. Proteinele din lapte responsabile de apariţia reacţiilor alergice sunt alfa-lactalbumina, beta-lactoglobulina şi cazeina. Există reactivitate încrucişată între laptele de vacă, cel de oaie, capră, măgăriţă şi iapă.

Alergia mediată de IgE reprezintă cel mai frecvent tip de reacţie alergică, caz în care simptomele apar rapid (în câteva minute până la aproximativ 2 ore) după consumul de lapte sau de alimente care îl conţin. Simptomele includ: erupţii eritematoase, pruriginoase de tip urticarie, angioedem (umflături) cu sau fără localizare de gravitate – edem al feţei, buzelor, pleoapelor, prurit ocular, greaţă, vărsături, dureri abdominale, colici, strănut, rinoree (secreţii nazale apoase), obstrucţie nazală, tuse seacă, iritativă, wheezing (respiraţie şuierătoare).

Rareori, în cazuri foarte severe, reacţia alergică mediată prin IgE ar putea duce la anafilaxie, o reacţie alergică potenţial periculoasă, cu risc vital.

Patogeneza reacţiilor care nu sunt mediate de IgE este susţinută de diferite teorii: reacţii mediate de celulele Th1, interacţiuni între limfocitele T, mastocitele şi neuronii care modifică funcţia muşchiului neted şi a motilităţii intestinale. În cazul acestor reacţii, simptomele pot apărea mai tardiv (după câteva ore sau chiar zile). Aceste simptome pot fi similare cu cele ale unei alergii IgE mediate şi includ, de asemenea:

• erupţii cutanate de tipul eczemelor, dermatită atopică;

• eritem în zona scutecului la sugar;

• reflux gastroesofagian;

• vărsături alimentare;

• scaune diareice, cu mucus şi/sau striuri sangvinolente; alteori scaune păstoase, lucioase;

• colici abdominale, meteorism abdominal (mărirea volumului abdomenului);

• constipaţie;

• curbă ponderală staţionară sau chiar descendentă.

Există şi intoleranţă la lapte, cauzată de lipsa unei enzime, lactaza, care ajută la digestia lactozei din lapte. Pot exista deficite genetice sau dobândite ale acestei enzime. Cantităţile mici de lapte, iaurtul şi brânzeturile sunt în general tolerate destul de bine. Manifestările sunt dominant digestive în cazul intoleranţei la lactoză, cu diaree, vărsături, dureri abdominale şi balonare.

Diagnosticare şi tratamente specifice

În cele mai multe cazuri, alergia poate fi depistată prin teste de sânge, când are loc depistarea anticorpilor. De obicei, se poate folosi o dietă bazată pe eliminarea produselor lactate din alimentaţia zilnică. Pentru diagnosticare, trebuie să se urmărească reacţia organismului în perioada când nu se consumă lapte şi în perioada după repaus, când se introduce din nou laptele.

După diagnoză, medicul alergolog propune un tratament care poate fi bazat pe administrarea antihistaminicelor sau a altor produse care conţin corticoizi ori un alt tratament adecvat. Ca primă măsură, este recomandată eliminarea totală a laptelui şi a produselor pe bază de lapte din alimentaţie.

Ouă şi produse pe bază de ouă

După laptele de vacă, alergia la ouă de găină este a doua cea mai frecventă alergie alimentară la sugari şi copii mici.

Alergia la ouă poate fi definită ca o reacţie adversă de natură imunologică indusă de proteinele de ou şi include alergia mediată de anticorpi IgE, precum şi alte sindroame alergice, cum ar fi dermatita atopică şi esofagita eozinofilică, care sunt tulburări mixte (mediate de IgE şi mediate celular). Alergia alimentară mediată de IgE reprezintă cea mai mare parte a răspunsurilor induse de alimente şi se caracterizează prin prezenţa anticorpilor IgE specifici pentru alergeni.

Din oul de găină domestică (Gallus domesticus) au fost identificate cinci proteine alergene majore desemnate de la Gal d 1 până la Gal d 5. Majoritatea proteinelor alergice de ou se găsesc în albuş, inclusiv ovomucoidele (Gal d 1), ovalbumina (Gal d 2), ovotransferina (Gal d 3) şi lizozimul (Gal d 4). Deşi ovalbumina (OVA) este cea mai abundentă proteină din albuşul de găină, ovomucoidul (OVM) s-a dovedit a fi alergenul dominant. Şi proteinele provenite din gălbenuş pot declanşa alergii, alergenul major fiind în acest caz alfa-livetina (Gal d 5). De asemenea, în gălbenuş au fost identificaţi şi alţi alergeni, inclusiv vitelenina (apovitelenina I) şi apoproteina B (apovitelenina VI).

Alergenicitatea proteinelor depinde în mare parte de rezistenţa lor la căldură şi enzime digestive, reflectând capacitatea acestora de a stimula un răspuns imun specific.

În ceea ce priveşte alergia nemediată de IgE, precum şi alergia determinată prin medierea IgE şi non-IgE (alergia mixtă), patogenia este mai puţin clară. Alergia la ouă a fost implicată ca declanşator al dermatitei atopice şi al esofagitei eozinofile alergice, însă doar puţine cazuri de enteropatie indusă de ou sunt raportate în literatura de specialitate.

Alergia la oul de găină apare de obicei în a doua jumătate a primului an de viaţă, cu o vârstă medie de prezentare de 10 luni, ceea ce reflectă vârsta tipică a primei expuneri dietetice la ou. S-a demonstrat că majoritatea reacţiilor apar la prima expunere cunoscută la ou, în special la copiii sensibilizaţi cu dermatită atopică.

Reacţiile mediate de IgE reprezintă cel mai frecvent tip de reacţii alergice la ou. Copiii se prezintă de obicei cu debut rapid de urticarie sau angioedem de la primele minute şi până la două ore de la ingestie. Gravitatea reacţiilor poate fi imprevizibilă, poate pune viaţa în pericol şi poate varia de la episod la episod. Anafilaxia poate apărea la expunerea la ou, iar în special astmaticii prezintă un risc crescut pentru reacţii alergice severe.

Majoritatea reacţiilor durează mai puţin de o zi şi afectează următoarele sisteme:

• pielea, sub forma unei erupţii de macule roşii, eczemă sau înroşirea şi tumefierea zonei periorale (din jurul gurii);

• tractul gastrointestinal – sub forma crampelor abdominale, diareei, greţei şi vărsăturilor;

• tractul respirator – simptomele pot varia de la rinoree, mâncărimi ale ochilor, lăcrimare şi strănut până la declanşarea unor simptome de tip astmatiform, cu tuse şi wheezing (respiraţie şuierătoare).

Diagnosticare şi tratamente specifice

Pentru diagnosticarea alergiei la proteinele din ou, alergologul poate efectua analize de sânge sau un test cutanat. Testul implică plasarea unul lichid care conţine extract din proteine din ou pe braţul copilului, zgâriind foarte superficial pielea. Apariţia unei pete tumefiate şi roşii indică prezenţa alergiei.

Tratamentul alergiei începe cu evitarea ingerării proteinelor din ou. În cazul în care pacientul are o alergie severă, medicul poate recomanda ca acesta să poarte cu el o doză de adrenalină pe care s-o folosească în caz de urgenţă. Medicul poate învăţa pacientul sau părintele cum să administreze o injecţie cu epinefrină. De asemenea, se recomandă ca părintele să aibă un antihistaminic, întrucât acesta poate ajuta la ameliorarea simptomelor alergiei la unii copii.

Peşte şi produse pe bază de peşte, fructe de mare

Alergia la peşte se întâlneşte în special la persoanele adulte şi are un potenţial mare de severitate, putând conduce la şoc anafilactic. Există trei clase de alimente de origine marină care produc frecvent reacţii alergice: peşti (cel mai frecvent implicaţi sunt tonul, codul, somonul, halibutul, pisica-de-mare), crustacee (creveţi, crabi şi homari), moluşte (scoici, stridii, alte moluşte comestibile, midii).

În ceea ce priveşte reacţiile alergice la peşte, acestea pot varia ca intensitate de la reacţii uşoare până la severe şi uneori pot chiar să pună viaţa în pericol. Simptomele debutează de multe ori foarte repede, în câteva minute sau ore, şi pot apărea chiar şi la cantităţi mici de alergen ingerate. Deşi uleiul de peşte nu conţine proteinele de peşte din care a fost extras, este foarte probabil să fie contaminat cu molecule mici de proteine şi, prin urmare, ar trebui evitat. În UE, peştele este considerat un alergen periculos şi se impune semnalizarea prezenţei sale, chiar în urme fine, pe etichetă, însă nu se aplică acelaşi lucru pentru fructele de mare.

La această categorie de alimente, chiar şi contaminarea cea mai mică (simpla preparare pe acelaşi grătar sau manipularea cu aceleaşi tacâmuri a peştelui şi a altor alimente) poate provoca o reacţie alergică. Chiar vaporii sau particulele care rezultă din prepararea termică a peştelui şi a fructelor de mare care ajung în contact cu mucoasele respiratorii ale unei persoane alergice pot declanşa o criză de astm. De aceea restaurantele cu specific etnic (de exemplu, cele chinezeşti, africane, indoneziene, thailandeze şi vietnameze) sunt considerate cu risc ridicat pentru persoanele alergice, din cauza utilizării comune a peştelui şi a ingredientelor din peşte şi a posibilităţii de contaminare a preparatelor fără peşte.

Alergia alimentară la peşte şi alte fructe de mare se poate dezvolta în orice moment al vieţii şi poate fi cauzată de un tip de peşte sau crustaceu care a mai fost consumat în trecut, dar fără să dea semne de alergie alimentară. Această alergie este caracterizată ca fiind un răspuns advers al sistemului imunitar la anumite proteine, toxine sau paraziţi care se găsesc în acest tip de alimente. Odată instalat, acest tip de alergie persistă pe toată durata vieţii – nu există altă soluţie decât evitarea strictă a consumului respectivului aliment. O reacţie alergică la peşte şi fructe de mare poate fi uşoară sau moderată şi se poate manifesta cu edem al feţei sau buzelor, prurit, urticarie, erupţii cutanate severe, dureri abdominale, vărsături, diaree etc., iar reacţiile mai severe pot provoca crize de astm şi anafilaxie (ameţeli sau colapsul respiraţiei), cea din urmă reacţie fiind cea mai severă.

La începutul anilor ’70 s-a analizat natura moleculară a alergenului la codul baltic. Alergenul major identificat a fost denumit ulterior Gadc 1, o proteină, parvalbumina, care reglează schimbarea calciului în celulele scheletului muscular. Parvalbumina reprezintă principalul alergen din peşte, 90% dintre pacienţii alergici la peşte fiind alergici la această proteină. Mai mult, acest alergen formează cel mai mare grup de alergeni alimentari derivaţi de la animale, cu peste 63 de alergeni raportaţi în prezent. Parvalbuminele pot fi găsite ca una dintre cele două izoforme, a şi b. Peştele conţine adesea parvalbumină a şi b; cu toate acestea, majoritatea cazurilor raportate la parvalbumina alergenică aparţin izoformei b.

Fructele de mare sunt o sursă majoră de proteine şi diverşi nutrienţi importanţi pentru oameni. Odată cu îmbunătăţirea transportului şi comerţului internaţional, produsele din fructe de mare sunt acum disponibile pe scară largă, chiar şi în regiunile în care fructele de mare pot să nu fie importante în dieta locală sau tradiţională. Prin urmare, expunerea la produsele din fructe de mare care duc la alergii devine o problemă majoră de sănătate în întreaga lume. Studiile de epidemiologie sugerează că alergiile alimentare provocate de fructele de mare sunt frecvente, afectând 1-5% din populaţia lumii. Acest grup cuprinde o mare varietate de moluşte (melci, midii, stridii, scoici, calamari, caracatiţe) şi crustacee (raci, homari, crabi, creveţi). Fructele de mare fac parte din dieta zilnică a populaţiilor asiatice şi din zona Mării Mediterane, putând fi consumate atât crude, cât şi preparate, iar în ultimii ani au început să fie mai frecvent consumate şi în România.

Proteinele din fructele de mare sunt destul de rezistente la încălzire, gătit sau la variaţii ale pH-ului, astfel încât consumatorii devin sensibili la astfel de proteine din fructele de mare, indiferent dacă aceste alimente sunt consumate crude sau gătite. În fructele de mare se găsesc mai multe tipuri comune de alergeni proteici. Alergenul principal este tropomiozina, o proteină cu rol în contracţia musculară. Pentru cei cu reacţii alergice mediate de IgE, simptomele apar de obicei într-un interval de 30 de minute de la ingestie. Înţelegerea clară a structurii moleculare a acestor alergeni din fructele de mare şi a mecanismelor de bază responsabile pentru reactivitatea clinică a diferitelor tipuri de fructe de mare este importantă pentru dezvoltarea viitoare a testelor de diagnostic şi a posibilelor imunoterapii pentru persoanele sensibile. Tabloul clinic al reacţiei alergice la consumul de fructe de mare poate varia foarte mult în severitate, de la simptome orale uşoare la anafilaxie ameninţătoare de viaţă. Cele mai frecvente simptome sunt cele cutanate (urticarie, angioedem, eczemă), urmate de cele respiratorii (dispnee, wheezing, simptome nazale), gastrointestinale (durere abdominală, greaţă, vărsături, diaree) şi cardiovasculare (hipotensiune).

Peştele şi fructele de mare sunt unele dintre cele mai frecvente alimente asociate cu reacţii anafilactice. Evitarea alimentelor care pot da alergii este esenţială, în special pentru persoanele care au antecedente de reacţii severe sau cărora fructele de mare le pot pune viaţa în pericol.

Arahide şi produse pe bază de arahide

Nucile şi arahidele constituie o sursă dietetică majoră de acizi graşi esenţiali, fibre, magneziu, fosfor, mangan vitamina E. Alergia la arahide tinde să devina una dintre cele mai frecvente alergii alimentare atât la adulţi, cât şi la copii, ca urmare a consumului în creştere a arahidelor şi a untului de arahide. În cazul alergiilor la arahide, s-au constatat reacţii alergice încrucişate faţă de lupin, o plantă leguminoasă, al cărei fruct (boabe) se consumă pentru conţinutul bogat în proteine vegetale de calitate.

Alunele se numără, de asemenea, printre alimentele cu un potenţial alergen ridicat de aceea copii trebuie să le consume cu precauţie. În unele cazuri, reacţiile alergice se declanşează şi evoluează rapid, cu rezultate fatale în doar câteva minute. Alergia la alune este, de fapt, o denumire generică pentru sensibilitatea faţă de mai multe tipuri de seminţe care se înscriu în aceeaşi categorie alimentară cu alunele. Lista completă cu denumirile nucilor care trebuie excluse din alimentaţie include: migdalele, jirul (fructele fagului), nucile braziliene, fructele de caju, castanele, alunele, fructele de Ginkgo biloba, alunele de pădure, fructele de Litchi (Lychee sau Lichee), nucile Macadamia, nucile Pecan, fisticul, fructele de Shea şi nucile. Recent, în această listă au fost incluse şi nucile de cocos. Deşi alergia la cocos este rară, se recomandă consultarea medicului înainte de includerea acestui aliment în dietă. De asemenea, trebuie evitate laptele de migdale, untul sau pasta de migdale, caju, untul şi uleiul de arahide, uleiul de migdale şi alte nuci, crema de Gianduja, marţipanul, extractele naturale de nuci, aromele artificiale sau naturale de nuci, nugaua, ciocolata şi seminţele de floarea-soarelui, cele din urmă putând să conţină urme de nuci şi/sau arahide.

Deşi tratamentul termic presupune alterarea şi modificarea structurilor proteice, iar în unele cazuri acestea nu mai sunt percepute de către organism drept periculoase (deci nu implică reacţii adverse), prepararea termică a alunelor şi nucilor amplifică alergenicitatea proteinelor, prin urmare şi reacţiile alergice pot fi mult mai severe. Prin prăjire, alergenii devin mai rezistenţi la acţiunea enzimelor digestive. Studii experimentale recente au arătat că arahidele prăjite cresc riscul de sensibilizare transmucoasă sau transcutanată, comparativ cu cele crude. Prin fierbere scade alergenicitatea arahidelor, datorită transferului alergenilor cu greutate moleculară mică (Ara h 2, Ara h 6 şi Ara h 7) în apa de fierbere. Reducerea alergenicităţii arahidelor prin fierbere constituie un avantaj în terapie, prin reducerea incidenţei şi a severităţii reacţiilor induse de imunoterapia orală.

Dacă reacţiile alergice apar în general la al doilea contact cu alergenul (după producerea anticorpilor), în cazul nucilor şi arahidelor poate apărea chiar de la prima expunere. Studiile clinice au arătat că alergia la arahide poate fi transferată şi prin transplant de ficat, în cazul în care donatorul avea o astfel de alergie. De asemenea, alergia poate apărea în urma unui tratament cu imunosupresoare (de exemplu, tacrolimus).

Alergenii sunt identificaţi prin abilitatea lor de a se lega de IgE în serul pacienţilor alergici şi prin activarea mastocitelor şi a bazofilelor. În baza acestor criterii, au fost identificaţi 11 alergeni proteici puternici provenind de la arahide, printre care: Ara h 1 (membru al familiei vicilinei, o globulină 7S), Ara h 2 (membru al familiei conglutinei, o albumină 2S), Ara h 3 (membru al familiei glicininei, o albumină 11S), Ara h 4 (izoformă a Ara h 3), Ara h 5 (membru al familiei profilinei), Ara h 6 şi Ara h 7 (membre ale familiei conglutinelor).

S-a demonstrat clinic că, dintre acestea, Ara h 2 şi Ara h 6 sunt mult mai potente decât Ara h 1 şi Ara h 3. În unele cercetări s-a încercat o modificare a arahidelor, prin reducerea concentraţiei primilor doi alergeni, pentru a le scădea potenţialul alergen.

Urmările clinice ale alergiei la nuci, arahide sau caju au fost descrise la un număr mare de pacienţi. Reacţia la arahide poate fi provocată de expunerea la o cantitate mică sau chiar numai prin contact cu pielea sau prin inhalare. Cantităţile sub 100 mg pot produce simptome subiective, deşi în mod normal cauzează reacţiile alergice în cantităţi cuprinse între 100 g şi 1000 mg.

Diagnosticare şi tratamente specifice

Principalul test de diagnosticare a alergiei la arahide este administrarea de alimente oral, în dublu-orb. Fiind cea mai întâlnită şi severă alergie la mâncare, s-a încercat dezvoltarea mai multor metode de tratare. Cea mai nouă metodă o reprezintă tratamentul cu anticorpi monoclonali anti-IgE, dar şi metode mai naturale, precum formule bazate pe medicina tradiţională chineză. Imunoterapia orală a fost asociată cu creşterea nivelului IgG4 şi cu scăderea producţiei de celule periferice a IL-2, IL-4 şi IL-5.

În general, se recomandă evitarea completă a tuturor arahidelor şi nucilor, cu excepţia cazului în care pacientul consumă regulat o anumită specie de nuci, fără efecte adverse.

Cereale care conţin gluten (grâu, secară, orz, ovăz)

Alergia la grâu reprezintă o reacţie alergică la acele alimente care conţin grâu (termen care desemnează mai multe specii care aparţin genului Triticum) şi este cea mai frecventă alergie la cereale. Alergia la grâu se prezintă cel mai adesea ca o alergie alimentară tipică. De obicei îi afectează pe copiii mici şi dispare până în adolescenţă, deşi la unii pacienţi rămâne şi la vârsta adultă. Alergia apare când sistemul imunitar dezvoltă o sensibilitate faţă de proteinele din grâu. Grâul reprezintă un element de bază în dieta umană, de asemenea este utilizat ca ingredient de bază pentru mulţi aditivi în produse alimentare comerciale, cum ar fi agenţi de îngroşare şi agenţi de stabilizare. Unele cereale conţin proteine similare cu grâul şi pot declanşa reacţii adverse la persoanele cu alergie la grâu, acestea incluzând secara, orzul şi ovăzul. Astmul brutarului este o reacţie alergică cauzată de inhalarea făinii de grâu şi a prafului, aceasta fiind una dintre cele mai comune tipuri de astm profesional. Răspunsul la proteinele dietetice din grâu poate determina o varietate de simptome şi de răspunsuri imunologice.

S-au identificat trei situaţii eterogene induse de gluten:

Boala celiacă este o afecţiune cronică autoimună care afectează în principal intestinul subţire şi care este declanşată de ingestia de gluten la persoane predispuse genetic. Este cunoscută şi sub denumirea de enteropatie glutenică, fiind caracterizată de manifestări clinice foarte variate, de la tulburări digestive (balonare, diaree, dureri abdominale recurente) la probleme extradigestive (tulburări neuropsihice, hematologice, osteoarticulare, endocrinologice).

Alergia la grâu este cea mai frecventă alergie la cereale şi este definită ca o reacţie adversă imunologică mediată prin IgE la proteinele din grâu şi din alte cereale înrudite.

Sensibilitatea la gluten nonceliacă (nonautoimună şi nonalergică) este o formă de intoleranţă la gluten care nu îndeplineşte criteriile de diagnostic pentru boala celiacă sau alte afecţiuni înrudite, cum ar fi alergia la grâu, şi nu cauzează inflamaţia sau deteriorarea intestinului subţire. Cercetătorii au descoperit că sensibilitatea la gluten poate fi o afecţiune tranzitorie, spre deosebire de boala celiacă, ce necesită menţinerea unei diete fără gluten pentru tot restul vieţii. Sensibilitatea la gluten se caracterizează prin simptome intestinale asemănătoare bolii celiace, fără însă să genereze un răspuns autoimun ca în cazul acesteia.

Grâul conţine mai multe proteine diferite care au efect potenţial alergic. Unele aparţin grupului de albumine şi globuline, în timp ce altele fac parte din fracţiunea de gluten. Există patru clase diferite de proteine din grâu care pot cauza reacţii alergice şi pot determina apariţia anticorpilor de tip IgE: albumina, globulina, prolamina şi glutelina. Oricare dintre ele poate determina o reacţie alergică, dar globulina este cea mai alergizantă.

Proteinele din grâu se întâlnesc cel mai frecvent în pâine, dar pot fi găsite şi în alte produse alimentare, cosmetice, produse de cofetărie şi panificaţie (ca în cazul glutenului), cum ar fi: prăjituri, cereale pentru micul dejun, paste, cuşcuş, biscuiţi, sos de soia, condimente (ketchup), produse din carne (hotdog), îngheţată, arome naturale, gelatină alimentară, gumă de mestecat, jeleuri, dropsuri, covrigei, plastilină, lipici, produse cosmetice.

Răspunsurile alergice la gluten care se produc la ingerarea grâului pot fi de două tipuri:

• anafilaxia dependentă de grâu indusă de mişcare (eng.: wheat-dependent exercise-induced anaphylaxis, WDEIA), bine definite;

• reacţii alergice imune cu mecanisme mai puţin definite, precum dermatită atopică, urticarie şi anafilaxie.

Cea dintâi nu va apărea nici la ingerarea grâului, nici în cazul practicării sportului, dacă acestea au loc în momente diferite. Pentru a se produce anafilaxia este necesar ca ingerarea grâului şi mişcarea fizică intensă să aibă loc simultan. De asemenea, această reacţie poate fi declanşată şi de aspirină în combinaţie cu grâul, fără a fi necesară mişcarea. Pacienţii prezintă o scară largă de simptome, de la urticarie generalizată până la reacţii alergice severe, chiar şi şoc anafilactic.

Gliadinele constituie o componentă a glutenului, alături de gluteine. Gluteinele sunt partea solubilă în apă a glutenului, în timp ce gliadinele sunt partea insolubilă. Există trei tipuri principale de gliadine, acestea fiind tipurile a, g şi w. Conform studiilor, s-a evidenţiat că w-gliadinele sunt responsabile de producerea alergiilor. Acestea se leagă de epitopii IgE, principali fiind: QQIPQQQ, QQFPQQQ, QQQSPEQQ şi QQSPQQQ.

În general, reacţiile alergice IgE-mediate apar imediat, în decurs de câteva minute, până la două ore după ingestie. Aceste reacţii au localizare:

• la nivelul pielii (urticarie, erupţie, edem);

• în zona orofaringiană (edem, iritaţie, mâncărimi la nivelul gâtului sau gurii);

• la nivelul tractului gastrointestinal (greaţă, crampe la stomac, indigestie, vărsături sau diaree);

• la nivelul sistemului respirator (congestie nazală, rinoree, strănut, astm, dificultate în respiraţie);

• la nivel cardiovascular.

Diagnosticare şi tratamente specifice

Unele semne care indică o alergie la gluten pot fi comune cu cele produse de sensibilitatea la gluten sau cu boala celiacă, de aceea diagnosticul corect este foarte important. Pentru a determina dacă este vorba despre o alergie, se pot face următoarele teste alergologice: prick test (prin înţepare) sau un test de sânge. În cazul testului prin înţepare, o cantitate mică de lichid care conţine proteine din grâu va fi pusă pe braţul pacientului, urmând ca pielea să fie înţepată. Se urmăreşte dacă apar eritem, urticarie sau alte reacţii dermatologice. În cazul testului de sânge se verifică prezenţa anticorpilor IgE, un test pozitiv diagnosticând alergia la grâu. O altă metodă de depistare a unei alergii se bazează pe anamneza pacientului (istoricul medical, rude cu alergii).

Tratamentul alergiei constă în evitarea produselor care conţin proteine din grâu, ceea ce poate fi uneori greu de realizat din cauza numărului foarte mare de alimente ce conţin asemenea proteine. De asemenea, se pot administra anumite medicamente care pot îmbunătăţi starea pacientului, calmând disconfortul, precum antihistaminicele recomandate în cazul alergiilor minore. În caz de urgenţă, pentru tratamentul şocului anafilactic se administrează adrenalină (epinefrină).

Soia şi produsele pe bază de soia

Soia este un aliment comun care poate provoca alergii. În cele mai multe cazuri, alergia la soia debutează la o vârstă fragedă (încă din primii ani de viaţă), la formulele de lapte care conţin soia. Alergia poate persista şi la vârsta adultă, dar majoritatea copiilor nu mai prezintă acest tip de alergie după o anumită perioadă. De cele mai multe ori, semnele şi simptomele alergiei la soia, precum urticaria sau mâncărimea în jurul gurii, sunt uşoare. În cazuri rare, alergia la soia poate provoca inclusiv reacţii alergice grave, care pot pune viaţa în pericol.

Principalele legume care pot determina reacţii alergice sunt arahidele, soia, mazărea, fasolea, lintea şi lupinul. Alergenii din legume sunt structuri proteice rezistente la acţiunea acidului clorhidric, iar unii dintre aceştia sunt relativ stabili la expunerea la temperaturi ridicate. De asemenea, glicozilarea proteinelor antigenice creşte alergenicitatea acestora, fapt observat în cazul unor alergeni din arahide (Ara h 1) sau soia (Gly m 5).

Ingestia de legume crude sau preparate termic şi inhalarea alergenilor din legume pot determina simptome cutanate, digestive, cardiovasculare sau respiratorii. Procesarea termică poate modifica alergenicitatea legumelor, însă efectul este dependent de tipul de legumă, de modul de procesare şi de durata acesteia. Astfel, fierberea timp de două ore sau încălzirea la microunde scad alergenicitatea proteinelor din soia, dar o procesare termică de durată mai scurtă (o oră, la 100 °C) nu modifică semnificativ reactivitatea acestora. Un motiv de îngrijorare îl reprezintă şi alimentele modificate genetic (provenind din organisme modificate genetic), întrucât acestea ar putea fi responsabile pentru apariţia reacţiilor alergice. Se crede că acceptarea acestora la nivel mondial a dus la creşterea procentului de pacienţi cu alergii alimentare.

Surse de soia pot fi: brânza tofu, produsele de panificaţie, conservele din carne şi peşte, cerealele, batoanele cu cereale, formulele pentru sugari, untul de arahide degresat, carnea procesată, sosurile, supa şi sucurile conservate. În soia au fost identificaţi numeroşi anticorpi IgE antisoia, cu toate acestea tiparul bolii alergice este variabil şi complex, nefiind complet elucidat. Există 28 de proteine din soia care se leagă la IgE. De asemenea, soia este şi un alergen respirator, dar patologia şi reacţiile alergice sunt diferite de cele prezente în cazul ingestiei.

Principalele proteine alergenice din soia (Glycine max) sunt: Gly m 1 (proteină hidrofobă), Gly m 2 (defesnină), Gly m 3 (profilină), Gly m 4 (PR-10 pathogenesis‑related), Gly m 5 (vicilină), Gly m 6 (legumină), Gly m 7, Gly m 8 (albumină).

O mare parte dintre aceste proteine se găsesc şi în alte surse vegetale. Cu toate acestea, studiile au demonstrat că proteinele din soia tind să fie mai puţin reactive imunologic decât multe alte proteine din alimente, baza biochimică şi imunologică fiind încă necunoscută. Astfel, cazuri fatale ale alergiei la soia au fost raportate când pacientul avea alergie încrucişată la arahide sau suferea de astm sever.

Reacţiile alergice provocate de soia pot avea un debut brusc (de la secunde la câteva ore) sau un debut lent (de la ore la câteva zile), constând în reacţiile comune date de prezenţa histaminei, şi anume: erupţie cutanată, urticarie, înroşirea pielii, prurit în jurul gurii, congestie nazală, rinită alergică, respiraţie îngreunată, wheezing, greaţă, vomă, diaree şi chiar anafilaxie.

Diagnosticare şi tratamente specifice

Diagnosticarea alergiei va fi efectuată de medic pe baza solicitării detaliilor privind simptomele pe care le-a manifestat şi, dacă este cazul, va efectua un examen fizic pentru a identifica sau exclude alte probleme medicale. Pot fi utile unele dintre următoarele teste:

Test cutanat – pielea este înţepată şi expusă unei cantităţi mici de proteine din soia.

Analiză de sânge – măsoară răspunsul sistemului imunitar la soia prin măsurarea cantităţii de anticorpi antisoia prezenţi în sistemul circulator.

Singura modalitate de a preveni alergia la soia este de a evita soia şi produsele alimentare pe bază de soia, cu menţiunea că uleiul rafinat de soia nu este clasificat ca alergen. Totodată, studiile au arătat că majoritatea persoanelor alergice la soia pot consuma în siguranţă acest tip de ulei, dar nu şi pe cel obţinut prin presare la rece sau extrudare.

Profilaxia reacţiilor alergice

În prezent există mai multe recomandări pentru prevenţia reacţiilor alergice la alimente, dar principalele metode profilactice rămân evitarea alergenilor alimentari cunoscuţi de pacient şi consumarea cumpătată a alimentelor potenţial alergene.

Prevenţia reacţiilor alergice la alimente la care pacientul ştie că este alergic

Cea mai eficientă metodă de prevenire a reacţiilor alergice constă în evitarea alimentelor care le provoacă. În acest scop, este important ca simptomele neplăcute care apar după consumarea unui anumit aliment să nu fie neglijate şi ca, odată depistat alimentul (ingredientul) care provoacă reacţii alergice, să se aibă în vedere următoarele recomandări:

Citirea cu atenţie a etichetelor alimentelor şi băuturilor

Conform Regulamentului (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 octombrie 2011, privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare, producătorii au obligativitatea de a specifica pe ambalajul produselor dacă anumite ingrediente sau adjuvanţi tehnologici pot provoca alergii sau intoleranţe unor persoane. Producătorii au obligativitatea de a preciza şi o posibilă contaminare încrucişată a produsului procesat, în cazul în care acesta poate intra în contact pe parcursul procesului cu un produs alergizant.

Citirea cu atenţie a meniului la restaurant

Dacă este posibil, se poate solicita personalului să nu folosească în preparatul comandat ingrediente alergizante. Restaurantul este obligat ca în conţinutul meniului să indice o listă cu alergenii folosiţi la preparare şi să se facă trimitere la aceştia în vecinătatea produselor din meniul respectiv.

De asemenea, dacă o persoană prezintă reacţii alergice severe la un anumit aliment, este recomandabil ca aceasta să aibă la îndemână un dispozitiv pentru administrarea parenterală a adrenalinei, în cazul ingerării accidentale a unui aliment la care prezintă alergie severă.

Un alt mod de prevenţie constă în instruirea familiei, prietenilor, a colegilor de muncă şi a apropiaţilor cu privire la alergia avută la un anumit aliment, pentru ca aceştia să nu le ofere persoanei alergice şi pentru a şti cum să reacţioneze în caz de nevoie.

Prevenţia reacţiilor alergice fără ca pacientul să aibă o alergie cunoscută

Principalii factori de risc ai alergiei alimentare sunt:

• Istoricul familial – dacă astmul, eczema, urticaria sau alergiile (de exemplu, febra fânului) sunt comune în familie, riscul apariţiei alergiilor alimentare este crescut.

• Vârsta – alergiile alimentare sunt mai frecvente la copii, în special la sugari. Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte, sistemul digestiv se maturizează şi incidenţa alergiilor alimentare scade.

• Alte alergii – un pacient care prezintă deja alergie la un aliment poate să prezinte un risc crescut de a deveni alergic şi la alte alimente, mai ales asemănătoare din punctul de vedere al compoziţiei. În mod similar, dacă pacientul are alte tipuri de reacţii alergice, cum ar fi febra fânului sau eczemă, riscul de a avea o alergie alimentară este mai mare.

Se acordă o atenţie sporită cercetării factorilor de risc şi măsurilor de prevenire pentru diminuarea prevalenţei crescânde a alergiilor alimentare.

Unele dovezi clinice sugerează că expunerea timpurie la potenţialii alergeni alimentari poate scădea riscul de a dezvolta alergia respectivă. De exemplu, consumul matern de alergeni alimentari comuni, precum arahide, nuci de copac, lapte şi grâu, în timpul sarcinii, poate reduce riscul de alergie alimentară la sugari. În mod similar, introducerea unei diversităţi sporite de alimente în perioada copilăriei poate fi asociată cu un risc redus de boală alergică. Deşi aceste studii clinice realizate de specialişti indică faptul că introducerea timpurie a alimentelor alergenice poate fi o strategie promiţătoare de prevenire a alergiei alimentare, trebuie menţionat că multe întrebări cu privire la efectele legate de alergen, doză şi frecvenţă necesită o examinare suplimentară înainte de a se face recomandări şi nu există dovezi suficiente pentru a susţine un rol pentru consumul de alergen matern în prevenirea riscului de alergie alimentară la sugari.

Studii clinice recente sugerează că nivelurile serice mai mari de vitamină D sunt asociate invers proporţional cu riscul de alergie alimentară. Vitamina D este un imunomodulator, a cărui deficienţă nu numai că interferează cu efectele sale în toleranţa imunologică, dar poate creşte şi sensibilitatea unui individ la infecţiile gastrointestinale, compromiţând astfel integritatea barierei epiteliale gastrointestinale şi subminând toleranţa celulelor imune faţă de antigenele proteinelor alimentare. S-a constatat că incidenţa alergiei la arahide sau la ou a fost de trei ori mai mare la sugarii cu deficit de vitamină D şi de şase ori mai mare în rândul sugarilor cu deficit de vitamină D sensibilizaţi la alimente. Mecanismele imunologice care stau la baza acestor observaţii necesită investigaţii suplimentare.

Concluzii

Reacţiile de hipersensibilitate la alimente au la bază alterarea mecanismelor de toleranţă imună.

Tratamentul specific al alergiei constă în măsuri terapeutice care vizează alergenul (îndepărtarea alergenului sau evitarea contactului cu acesta) sau anticorpii (hiposensibilizarea specifică). Tratamentul nespecific are ca scop diminuarea sau eliminarea consecinţelor imediate ale reacţiei alergen-anticorp (eliberarea şi fixarea mediatorilor chimici) ori combaterea fenomenelor patologice de la nivelul organelor-ţintă.

Cele mai cunoscute alimente alergizante sunt: laptele de vacă şi derivatele sale, preparatele care conţin ouă, arahidele, nucile, susanul, macul, caju, soia, peştele, cerealele care conţin gluten (grâu, secară, orz), unele fructe (kiwi, căpşuni, ananas, cocos), ciocolata, cafeaua şi alcoolul. Modul de preparare a alimentelor este de asemenea important – astfel, prin prăjire se poate creşte efectul alergizant al unor alimente (seminţe, nuci, alune şi mai ales arahide).