Din secretele longevităţii… nutraceuticele – partea a IX-a Funcţia mitocondrială şi îmbătrânirea

Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen mondial. Conform datelor ONU, ponderea populaţiei de vârsta a treia (persoane de 60 de ani şi peste) era în 2019 de 13,2%, însă pe termen lung se va mări, chiar şi în regiunile unde natalitatea este superioară ratelor de mortalitate. Fenomenul îmbătrânirii demografice este prezent, în mod deosebit, în Europa, unde se înregistrează un declin natural şi o îmbătrânire excesivă a populaţiei. Două fenomene au contribuit la accelerarea rapidă a îmbătrânirii populaţiei: scăderea natalităţii şi creşterea migraţiei internaţionale.

În România, ponderea populaţiei vârstnice din totalul populaţiei rezidente va creşte în perioada 2019‑2070 de la 18,7% la 28,6%, în timp ce ponderea tinerilor se va reduce de la 15,7% la 14,8%. Dacă în 2019 indicele de îmbătrânire demografică (numărul persoanelor vârstnice – de 65 ani şi peste – care revine la 100 de persoane tinere – sub 15 ani) la nivelul ţării era de 120 de vârstnici la 100 de tineri, în perspectiva anului 2070 va fi de 194 de vârstnici la 100 de tineri. Tendinţa de îmbătrânire a populaţiei are, aşadar, un impact major asupra generaţiilor viitoare şi asupra domeniilor de activitate economică şi socială: piaţa muncii, protecţia socială, educaţia, cultura etc.⁽¹⁾

Conceptul de îmbătrânire activă proiectează o societate în care persoanele vârstnice sunt încurajate şi au posibilitatea de a duce o viaţă pe cât posibil sănătoasă, productivă, participativă şi independentă. Scopul politicilor elaborate pentru implementarea acestui concept este de a reduce îmbătrânirea fizică prematură, de a încuraja populaţia vârstnică să lucreze mai mult timp, de a continua să contribuie la societate prin activităţi civice mult timp după pensionare şi să aibă o viaţă independentă chiar şi la vârste mai înaintate⁽²⁾.

Procesul de îmbătrânire şi bolile încep în acelaşi loc: mitocondriile. Acestea au rolul principal în extragerea energiei din nutrienţi pentru a produce adenozin trifosfat (ATP). Corpul îl foloseşte apoi pentru a crea energia necesară mai multor procese celulare. Cu cât organele au nevoie de mai multă energie, cu atât au mai multe mitocondrii în celule (de exemplu, o celulă a inimii poate avea 5 000 de mitocondrii, iar una din ficat, 2 000).

Ori de câte ori mitocondriile produc energie (sub formă de ATP), ele produc şi produse secundare denumite ROS (specii de oxigen reactiv, un tip de radical liber). Fiziologic, mitocondriile pot face faţă unei cantităţi normale de radicali liberi (cu ajutorul antioxidanţilor, care se găsesc în fiecare celulă). Când însă sunt prea mulţi radicali liberi, ei nu pot fi neutralizaţi imediat şi vor crea daune organismului. Funcţia mitocondrială este conectată la inflamaţie, un factor comun în toate bolile cronice.

Pe măsură ce îmbătrânim, calitatea şi cantitatea mitocondrială scad în mod natural. Mitocondriile produc mai puţin ATP şi mai mult ROS, ceea ce contribuie la instalarea fenomenului inflamator şi la deteriorarea ADN-ului mitocondrial, care duce la mutaţii genetice (reducerea numărului de telomeri, ceea ce induce reducerea capacităţii de autoreparare a celulelor), şi la oxidarea proteinelor, inclusiv a lipoproteinelor cu densitate scăzută (LDL), ceea ce duce la acumularea plăcii aterosclerotice.

Există numeroşi alţi factori care influenţează negativ funcţia mitocondrială (fumatul, stresul, lipsa de somn, poluarea mediului, o dietă bogată în zahăr rafinat şi făinoase). Totuşi, descoperim tot mai multe moduri de a sprijini mitocondriile pe măsură ce îmbătrânim, unele dintre ele fiind uşor accesibile, precum schimbarea dietei⁽³⁾.
 

Energia eliberată este stocată de-a lungul membranei interne a mitocondriei sub forma unui gradient de protoni (H⁺) care furnizează energia necesară sintezei de ATP. Componentele lanţului respirator se deosebesc după natura lor: flavinenzime (flavoproteine); coenzima Q (ubiquinona); citocromii; proteine Fe-S; proteine cu cupru⁽⁴⁾.

Coenzima Q (ubiquinona) funcţionează ca transportor mobil de electroni, deoarece, fiind liposolubilă, se poate deplasa prin membrana mitocondrială.

De reţinut este faptul că tot ce se hrăneşte şi consumă oxigen în procesul vieţii conţine coenzima Q. Denumirea exactă a coenzimei Q depinde de provenienţă: microorganismele folosesc Q₁-Q₆, fermenţii Q₆-Q₇, bacteriile Q₈-Q₉, fungii Q₇-Q₁₀, plantele Q₉-Q₁₀, nevertebratele Q₉-Q₁₀, vertebratele Q₁₀ (cu câteva excepţii: şoarecii, şobolanii, ştiuca). De remarcat că, deşi CoQ se găseşte în toate celulele, ţesuturile şi organele, concentraţia cea mai mare se află în inimă.

Ubiquinona se găseşte în mod natural în mitocondrii, având un rol major în reacţia dintre matricea chimică a alimentelor şi oxigen, cu formare de adenozin trifosfat (ATP), care funcţionează ca energie biologică, fiind utilizat, de exemplu, când ne mişcăm, gândim sau creştem.

Din procesele biochimice de formare a ATP-ului rezultă şi produşi reziduali (specii reactive de oxigen). Antioxidantul cel mai puternic şi disponibil în celule este, aşadar, CoQ₁₀, aceasta protejând ADN-ul mitocondrial de acţiunea nocivă a radicalilor liberi.

Gerald Hunt, în cartea Noutăţi despre tinereţea veşnică, afirma că „această substanţă întăreşte sistemul imunitar, măreşte puterea inimii fără să fie nevoie de exerciţii fizice, protejează inima împotriva atacului de cord, scade tensiunea arterială, readuce greutatea pe cale normală, măreşte durata de viaţă”. Tot el defineşte CoQ₁₀ ca fiind „combustibil pentru atleţi”, recomandând ca „orice persoană care are o activitate fizică intensă să ia cel puţin o doză minimă dintr-un supliment cu CoQ₁₀”. Acelaşi autor recomandă o doză zilnică de 25‑100 mg, pentru prevenţie, iar doza poate creşte în funcţie de boală, până la 30‑400 mg/zi pentru bolnavii de cancer. Nu există efecte secundare grave în studii controlate, chiar şi cu doze de până la 1 200 mg zilnic, timp de un an⁽⁵⁾.

Deoarece anumiţi nutrienţi – precum vitaminele B, C, E, fierul, magneziul şi seleniul – fac parte din procesul de producere a ATP-ului în mitocondrie şi ajută la combaterea radicalilor liberi, aceştia nu trebuie să lipsească din dietă, iar suplimentarea lor s-a dovedit extrem de utilă (cum ar fi, de exemplu, combinaţia de CoQ₁₀ şi seleniu) pentru creşterea imunităţii, reducerea ratelor de deces din cauze cardiovasculare şi pentru menţinerea metabolismului energetic în parametri normali.

Astfel, cardiologul Urban Alehagen şi echipa sa de cercetători de la Universitatea Linköping din Suedia, în 2012, au colectat probe de sânge care au arătat, printre altele, cât de alarmant de scăzut este nivelul de seleniu în rândul suedezilor mai în vârstă. Participanţii la studiu au fost recrutaţi dintr-un oraş mic numit Kisa, de aceea studiul a fost denumit KiSel-10 (o combinaţie între numele oraşului, seleniu şi CoQ₁₀).

Studiul s-a derulat pe o perioadă de 5,2 ani şi a înrolat 443 de subiecţi, cu vârste cuprinse între 70 şi 88 de ani. Dintre aceştia, 221 au primit zilnic 2 x 100 mg de Myoquinone (Bio-Quinone®) şi 2 x 100 µg de SelenoPrecise (o drojdie organică patentată, cu o absorbţie ridicată în organism: 88,7%), iar 222 de subiecţi au primit placebo⁽⁶⁾.

La începutul studiului, toţi subiecţii aveau o concentraţie medie de seleniu în sânge de 67,1 µg/l, nivel mult prea mic pentru a susţine proteine ​​​​dependente de seleniu (selenoproteine), importante nu numai pentru funcţionarea optimă a CoQ₁₀, ci şi ca elemente constitutive ale antioxidanţilor puternici, ale apărării imune şi metabolismului etc. Concluzia cercetătorilor a fost că subiecţii care au prezentat cele mai scăzute niveluri de seleniu în sânge au prezentat un risc cu 56% mai mare de a muri din cauza bolilor cardiovasculare şi un risc cu 43% mai mare de a muri din alte cauze.
 

Din 2012, de la publicarea studiului KiSel-10 în Jurnalul Internaţional de Cardiologie, au fost efectuate alte şapte studii de urmărire, în baza datelor originale. Toate indică seleniul şi CoQ₁₀ ca având potenţialul de a îmbunătăţi funcţia inimii şi de a reduce riscul decesului din cauze cardiovasculare cu aproximativ 50%.

Concluzia finală a fost aceea că o funcţionare optimizată a inimii contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii în rândul vârstnicilor, concomitent cu reducerea nevoii de spitalizare a acestora⁽⁷⁾.