Când privim pe cineva, cu siguranţă remarcăm, în afara acelor caracteristici specifice care ţin de alura persoanei, cum arată pielea acesteia. Culoarea şi  semnele particulare rămân în memoria noastră când există ceva deosebit. În literatură se găsesc numeroase referinţe privind pielea personajelor, subiecte cel mai adesea ale poeziilor de dragoste.

Din punct de vedere medical însă, definirea pielii este lipsită de echivoc, un înveliş neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas etc.) cu o semimucoasă (parţial cheratinizată) şi care, în interiorul cavităţilor respective, devine o mucoasă propriu-zisă.

Pielea este şi o suprafaţă receptoare foarte mare care, în afara rolului protector faţă de microorganisme sau leziuni de natură mecanică, are o sensibilitate variabilă şi participă la secretarea unor produse finale ale metabolismului. Culoarea pielii depinde de cantitatea de pigment melanic, care este determinată genetic şi care generează diversitatea de nuanţe de la pielea albă (în lipsa pigmentului) până la cea neagră (datorată excesului de melanină), precum şi în funcţie de expunerea la radiaţii de natură electromagnetică (ultraviolete sau infraroşii). Nuanţele pot să fie diferite şi în funcţie de gradul de vascularizaţie capilară (care determină nuanţa roz-roşie), de cantitatea de hemoglobină şi de grosimea pielii.

Din punct de vedere structural şi fiziologic, stratul exterior al pielii, respectiv stratul cornos, prin intermediul celulelor cheratinizate şi aranjamentul lor, reprezintă o barieră impermeabilă care se opune procesului de absorbţie a agenţilor externi, participă la homeostazia generală a organismului şi reglează pierderea transepidermică a apei. La acestea se adaugă pH-ul acid al pielii (cu o valoare medie de 4,5), prezenţa filmului hidrolipidic de suprafaţă şi a factorului natural de umectare a stratului cornos, importante pentru sănătatea şi funcţionarea pielii. Deseori, valori anormale ale pH-ului pielii sunt asociate unor afecţiuni ale acestui organ. Filmul hidrolipidic de suprafaţă este format din două fracţiuni, o fracţiune hidrosolubilă (săruri minerale ce compun secreţia sudorală) şi o fracţiune liposolubilă (lipide din sebum, anumiţi constituenţi ai transpiraţiei şi substanţe grase). O caracteristică a stratului cornos este faptul că este acoperit aproape continuu de acest film hidrolipidic de suprafaţă, cu caracter acid, care este un complex intracelular hidrosolubil, cu rol în reglarea gradului de umiditate a acestuia.

Proprietăţile specifice ale stratului cornos şi filmului hidrolipidic acid variază în funcţie de zona corporală, sex, vârstă, tip constituţional, activităţile zilnice, natura pielii, precum şi de gradul de integritate a acesteia.

Plecând de la structura specifică, pielea îndeplineşte mai multe funcţii. În afară de funcţia de apărare, de a împiedica pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii, substanţe toxice), pielea are şi funcţia de termoreglare a corpului, este un rezervor de celule embrionare, care sunt utile în transplanturi, are funcţie imunologică prin celulele Langerhans din piele şi, nu în ultimul rând, funcţia de organ de simţ. Aceasta din urmă este una dintre funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, rolul acesta fiind îndeplinit de diferiţii receptori care există la acest nivel, şi anume: de durere, de presiune (corpusculii Vater Pacini), termoreceptorii (corpusculii Krause), receptorii la întindere (corpusculii Ruffini) şi receptorii tactili.

Pielea, fiind organul cu cea mai mare suprafaţă de contact cu mediul extern, creează posibilitatea utilizării produselor farmaceutice de uz topic, atât în scop terapeutic, cât şi cosmetic. Formele farmaceutice care sunt destinate administrării pe piele sunt aplicate direct, intrând în contact cu straturile multiple de celule a căror selectivitate este variabilă şi asupra cărora acţionează diferit.

Pielea – organ cu rol terapeutic

Pentru realizarea rolului terapeutic al pielii, factorul determinant este gradul ei de permeabilitate, care variază în funcţie de starea fiziologică, de proprietăţile fizico-chimice ale compuşilor pielii, precum şi de natura produsului care este aplicat şi de modul de aplicare.

În funcţie de scopul terapeutic urmărit, formele farmaceutice utilizate pot avea acţiune locală sau sistemică. Acţiunea locală nu se rezumă la efectul de la nivelul suprafeţei pielii, ci poate apărea şi un efect de profunzime asupra tegumentului propriu-zis sau o acţiune regională asupra structurilor muşchilor şi articulaţiilor.

Acţiunea sistemică se produce ca urmare a absorbţiei substanţelor medicamentoase prin vasele sangvine. Procesul de absorbţie este determinat atât de caracteristicile fizico-chimice ale substanţei, cât şi de mediul biologic, care diferă în funcţie de starea fiziologică sau patologică în care se află.

Dintre factorii fiziologici, esenţială este variabilitatea anatomică. Se poate considera că la om permeabilitatea unei substanţe creşte în ordinea: pielea palmară < antebraţe < gât < craniu < coapse < ureche, dar poate fi luată o considerare şi variaţia mare interindividuală pentru aceeaşi regiune, datorită hidratării diferite a pielii, a pilozităţii sau a stratului cornos.

Hidratarea pielii este unul dintre parametrii cei mai importanţi ai penetraţiei şi absorbţiei cutanate, prezenţa a 13% apă reprezentând un optim de hidratare a stratului cornos (la copii). Hidratarea stratului cornos depinde de echilibrul care există între aportul de apă la acest nivel şi pierderea sa prin evaporare. Când acest echilibru se rupe, se produce hiperhidratarea sau deshidratarea stratului cornos. Creşterea cantităţii de apă prezente în stratul cornos poate să modifice coeficientul de repartiţie strat cornos/vehicul şi, prin mărirea suprafeţei de contact, în funcţie de solubilitatea substanţei medicamentoase, poate favoriza sau nu repartiţia, respectiv absorbţia substanţei active. Deshidratarea pielii determină descuamarea anormală a corneocitelor, iar aspectul pielii devine aspru. Deşi stratul cornos este o membrană moartă, acesta este capabil să-şi menţină umiditatea şi de a-şi regla propria hidratare şi poate reţine până la patru ori din greutatea sa de apă, ceea ce poate creşte de patru sau chiar cinci ori permeabilitatea sa.

Alţi factori care influenţează permeabilitatea pielii sunt vârsta (permeabilitatea este mai mare la copii şi bătrâni, decât la adulţi) şi tipul de piele: grasă (seboreică), sebostatică sau normal.

O importanţă deosebită în transportul transcutanat al substanţelor active o are irigarea sangvină, care influenţează transportul transcutanat în funcţie de zona în care are loc absorbţia, temperatura şi metabolismul pielii, determinând eficacitatea terapeutică a compuşilor aplicaţi pe cale topică.

Stările patologice determină modificarea permeabilităţii pielii, respectiv o poate mări sau micşora, iar efectul este mai evident când pielea este lezată, lipsită de stratul cornos, are o keratinizare alterată, permeabilitatea fiind crescută. Dacă pielea este îngroşată, penetraţia este scăzută. În cazul dermatozelor, caracterizate prin prezenţa unui strat cornos defectuos, are loc o creştere a absorbţiei prin piele, influenţând biodisponibilitatea locală şi sistemică a moleculelor de substanţă medicamentoasă.

În concluzie, aspectul pielii este cu siguranţă nu doar un reper al frumuseţii, este semn al sănătăţii acesteia şi, mai mult, al sănătăţii întregului organism.