Până nu demult, cred că toamna ne umplea tuturor sufletul de bucurie cu paleta multicoloră a naturii, cu roadele generoase ale pământului şi cu lumina blândă a soarelui. De această dată însă, circumstanţele ne obligă să trăim într-o nouă paradigmă a toamnei, una dominată de noul coronavirus, aducându-ne în faţă provocări la care altădată nici nu gândeam în vreun fel.
După cum s-a demonstrat în cele câteva luni de pandemie, provocările au fost multiple şi neaşteptate, generând îngrijorări şi întrebări legitime privind viitorul nostru comun şi individual. Din perspectiva proprie, poate că cele mai stringente sunt: când vom avea un vaccin anticoronavirus şi cât de rapid va fi accesibil tuturor? Cum să ne protejăm mai bine faţă de riscul îmbolnăvirii, în condiţiile reluării tuturor activităţilor, inclusiv a procesului educaţional, începând cu grădiniţele şi terminând cu universităţile? Cum să beneficiem în siguranţă de libertatea de mişcare recăpătată? Şi lista ar putea continua.
Un răspuns posibil la acestea – şi la multe altele nepuse aici – îl poate reprezenta consensul general asupra modului de abordare a pandemiei, un deziderat greu de atins la nivel de masă. Şi poate că aceasta ar face posibilă revenirea la toamnele (vremurile) de altădată.
Să învăţăm să „convieţuim cu pandemia” este recomandarea specialiştilor în epidemiologie şi pare să reprezinte cheia mersului înainte al omenirii, într-o relativă normalitate. De altfel, istoria umanităţii ne stă drept mărturie că adaptabilitatea individului la schimbările de orice fel face posibilă însăşi existenţa vieţii.