Psihoreologia – ştiinţă interdisciplinară cu efecte directe asupra aderenţei la tratament

Scopul final al prescrierii oricărei terapii medicale este atingerea bunăstării pacientului, iar lipsa de complianţă schimbă complet rezultatele la care se ajunge în tratarea afecţiunilor, deşi eficacitatea şi siguranţa tratamentului cu acele substanţele active sunt dovedite în studiile clinice.

Plecând de la definirea aderenţei ca măsură în care comportamentul unei persoane corespunde recomandărilor agreate cu un profesionist în domeniul sănătăţii, înţelegem cu toţii că monitorizarea acestui comportament este fundamentală pentru a înţelege dacă starea de sănătate a pacientului post‑recomandare este rezultatul eficienţei/ineficienţei terapeutice a substanţelor active prescrise. De aici se deschid mai multe linii de gândire şi aplicare în practica de zi cu zi, pentru că neîmbunătăţirea stării de sănătate are mai multe rezultate: creşterea costurilor de sănătate (personale şi ale societăţii), inducerea de dubii privind eficienţa şi siguranţa terapeutică a medicamentelor respective, ceea ce înseamnă studii clinice suplimentare, modificarea prescripţiilor către alţi pacienţi cu acelaşi diagnostic, considerându-se tratamentul ineficient etc.

Terapia topică în bolile dermatologice cronice are particularităţi generate de calea de administrare, iar un factor important al eficienţei terapeutice este nivelul de aderenţă la tratament. Studii în cadrul unor domenii de graniţă (psihoreologia, psihofarmacologia) au arătat complexitatea procesului prin multitudinea de elemente de care trebuie să se ţină cont când se face o analiză, atât în scopul realizării de produse noi, cât şi pentru a genera comportamente individuale pozitive din punctul de vedere al aderenţei şi persistenţei la tratament.

Dintre modalităţile terapeutice de administrare a medicamentelor, tratamentul topic în boli dermatologice cronice are cea mai scăzută aderenţă – din datele publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii reiese că aproximativ 50% dintre persoanele cu afecţiuni cronice dermatologice din ţările dezvoltate urmează recomandările terapeutice prescrise. Acest lucru poate fi înţeles prin prisma necesităţii ca pacienţii respectivi să dorească, să fie capabili să înţeleagă, să aibă condiţiile şi să pună în aplicare recomandările, ceea ce ar duce la deprinderea unui comportament necesar acestui scop.

Pielea este cel mai mare organ, fiind şi uşor accesibilă, iar prin intermediul acesteia substanţele active acţionează direct; mai mult, tratamentul nu este împiedicat de sensibilitatea la gust. Pentru realizarea unor produse cât mai adecvate din punct de vedere terapeutic administrării locale, se fac teste specifice, respectiv măsurarea proprietăţilor biomecanice de bază, cum sunt rezistenţa, elasticitatea, densitatea structurii pielii, necesare pentru a se putea estima modul în care reacţionează pielea la acţiunea forţelor din exterior: de întindere, torsiune şi compresie.
 

Aderenţa – respectiv neaderenţa la tratament – constituie rezultatul unei combinaţii de factori, din care o parte sunt specifici pacientului, iar o altă parte sunt determinaţi de medicament/tratament. În cea mai mare măsură, factorii care sunt dependenţi de pacient sunt cei care influenţează aderenţa la tratament, iar aici regăsim vârsta (copiii şi adolescenţii au o aderenţă mai mică), etnia, gradul de alfabetizare şi educaţie medicală (pe măsură ce nivelul de educaţie este mai înalt, creşte şi aderenţa la recomandările medicale), credinţele personale şi, nu în ultimul rând, situaţia economică a persoanei respective. În afară de aceste elemente, dorinţa de a se însănătoşi a pacientului este un factor cu impact major asupra aderenţei; la fel, existenţa unor comorbidităţi psihiatrice (depresia) poate interfera cu respectarea recomandărilor şi cu efectuarea unui tratament corect. Nu în ultimul rând, relaţia de încredere medic-pacient se regăseşte între factorii cu efect pozitiv asupra aderenţei la tratament.

Pe de altă parte, există şi o serie de factori care influenţează aderenţa, care sunt determinaţi de medicament sau de tipul de terapie recomandată, respectiv cât este de complex tratamentul care trebuie urmat (numărul de administrări/zi – mai mult de două), modalitatea de administrare (nu doar orală), durata tratamentului. Din această cauză avem, în realitate, alte rezultate decât cele care rezultă din studiile clinice premergătoare punerii pe piaţă a medicamentelor.

Obţinerea unei aderenţe crescute se poate face plecând de la caracteristicile intrinseci ale pacientului şi în funcţie de acest lucru se poate gândi prescrierea de medicamente cu efect rapid sau cu efect lent, dar de lungă durată, cu instrucţiuni corecte şi clare şi cu explicarea rezultatelor aşteptate în urma tratamentului.
 

Regăsim în statisticile publicate date care atestă faptul că aderenţa la tratamentul topic cronic este cea mai scăzută. Dintre cauzele care generează această situaţie au fost identificate, pe de o parte, faptul că aplicarea corespunzătoare necesită de multe ori un comportament uman mai complex, faptul că este o acţiune cronofagă şi nu totdeauna plăcută, că interferează cu rutina zilnică şi cu stilul de viaţă şi că pot interveni chiar elemente din categoria temerilor privind efectele de ordin cosmetic.
 

Pentru a contracara slaba aderenţă la tratamentele topice, au apărut studii în care sunt analizaţi factorii umani care stau la baza alegerilor noastre de produse dermatocosmetice, factori care s-au încadrat la intersecţia dintre psihologie şi reologie. În cadrul cercetărilor cu specific reologic efectuate a fost studiat modul în care materialele se deformează şi curg. Din punct de vedere istoric, principiile deformării elastice a solidelor au fost enunţate prima dată de Robert ­Hooke (1660), apoi au fost completate prin legile curgerii descrise de Isaac Newton, ele fiind şi astăzi la baza cercetărilor din laboratoare. Vâscozitatea este mărimea fizică cel mai adesea măsurată, ca proprietate cu specific reologic. Vâscoelasticitatea este derivată din aceasta, reprezentând măsura în care se comportă asemenea unui solid sau lichid.

Psihoreologia, ca ramură a psihofizicii (ştiinţă care se ocupă cu relaţia dintre stimulii măsurabili şi răspunsurile aferente) studiază relaţia dintre studiul vâscozităţii diferitelor materiale cu ajutorul instrumentelor dedicate (reometre) şi percepţia pe care o avem la întinderea pe piele a unui produs destinat acestui scop. Percepţia, ca experienţă generată de stimularea senzaţiilor, fiind la intersecţia dintre cele două ştiinţe, vom putea regăsi elementele care fac legătura între proprietăţile reologice ale materialelor şi ceea ce simţim când folosim produsele respective, translate în atribute de tipul: cât de uşor sau de greu se întinde, cât de rece sau de caldă se simte, dacă este sau nu plăcută. Cu alte cuvinte, psihoreologia face relaţia dintre preferinţele noastre şi proprietăţile fizice ale preparatului.

Atributele senzoriale se referă la mai multe elemente, de exemplu: fermitatea şi elasticitatea, senzaţia la aplicare (cât de uşor este de aplicat), senzaţia de hidratare a pielii, iar vâscozitatea este parametrul reologic cel mai des asociat cu aceste atribute.

Un domeniu colateral tratamentului dermatologic cronic, dar cu aceleaşi rădăcini, este cel al produselor dermatocosmetice. Reologia produselor de îngrijire personală este importantă, pentru că influenţează acceptarea lor de către consumatori. Aşteptările acestora sunt destul de dificil de cuantificat în valori măsurabile ale unei anumite mărimi fizice, de exemplu: ca produsele să curgă lent din flacon şi să se întindă uşor pe piele, fără să formeze dungi sau acumulări pe suprafaţă, senzaţia de lipicios, uleios, alunecos, toate acestea fiind generate de vâscozitatea intrinsecă a produsului respectiv, de valoarea tensiunii superficiale şi de capacitatea de întindere (pe baza cărora se poate realiza un profil reologic, tribologic). Din punct de vedere practic, au fost stabilite patru elemente caracteristice psihoreologiei, care au impact în alegerea unui produs de uz topic: cum se prezintă produsul final în cutie, cum rezistă la transport şi la depozitare, cum se va comporta când va fi utilizat, cum i se vor modifica proprietăţile în timp etc.

În concluzie, pentru ca un tratament recomandat să aibă rezultate terapeutice evidenţiabile, este necesar ca toate piesele care îl compun să se imbricheze perfect – cele care ţin de partea obiectivă: substanţele active în forma farmaceutică cea mai adecvată, respectarea modului şi a perioadei de administrare recomandate; piese care au un suport subiectiv, propriu fiecărui pacient în parte.