Repere medicale de-a lungul istoriei 2021 (I)

Primii soli ai Domnitorului Ştefan cel Mare la Veneţia

1501, feb. 28, Veneţia (520 de ani) – La această dată, „un alai de însoţitori şi cu 70 de cai, au condus pe Raynold şi Antoine”, solii lui Ştefan cel Mare care s-au închinat Dogelui în Senatul veneţian, dar au făcut o proastă impresie, „fiindcă erau prost îmbrăcaţi şi, necunoscând limba, s-a recurs la un tălmaci”. În sfârşit, au înfăţişat scrisoarea de acreditare din partea lui „Ştefanus, Dei gratia baeres dominusque terrae, vayvoda”, adresată lui Augustino Marbadico, dogele Veneţiei, „amico nostro carissimo et confidentissimo”, prin care voievodul Ştefan „îi cerea un medic, dar să fie doctor, care să-i poată trata durerile”. Solii au accentuat că medicul va fi răsplătit bine şi totuşi susţineau robusteţea domnitorului „Ştefan Carabogdan”, care îşi dorea sănătate ca să-i bată pe turci. Se ştie că „podagra”, guta de care suferea Ştefan, producea „dureri intermitente, alternând cu stări de bine”. La 1 martie, după câteva zile de la vizita la Roma, însărcinaţi să cumpere „panni d’oro” (haine aurite), delegaţii s-au întors la Senatul veneţian „cu daruri pentru doge”. Solia aceasta n-a fost convingătoare, deoarece peste un an Ştefan trimite alţi emisari, „de astă dată însă în Germania, la Nürnberg”⁽¹⁾.

Primii „doftori” de la Spitalul Colţea (1704, dec. 14)

1731, martie 1, Bucureşti (290 de ani) – În catastifele „anului bugetar 1.III.1731 – 1.III.1732 de la Spitalul Colţea” se găsesc înregistraţi cu simbriile lor, plătiţi în taleri, doi „doftori”: „Ianache, ce au fost la Spital din poruncă domnească (domnitor: Constantin Mavrocordat), plătit cu 63 de taleri, şi doftorul Dimitrie, plătit cu 136,4 taleri (noi taleri: 100)”. Dar oricât s-au străduit istoriografii să-i identifice şi să-i lege de un arbore genealogic, n-au reuşit! Dimpotrivă, au înmulţit presupunerile în aşa măsură, încât prenumele dr. Dimitrie a mai fost şi „numit medic învăţat, care studiase la Padova, ca fiind Dimitrie Gheorghe Notara, nepotul patriarhilor Dositei şi Hrisant”; dar acesta „ocupa postul de arhiatru la Curtea Domnească”; celălalt presupus „era Dumitru Procopiu, fost bursier al lui Nicolae Vodă Mavrocordat, tot la Padova”, şi acesta cu operă de biograf din Biblioteca graeca medii aevi etc. Aceste identificări nesigure sunt importante pentru altă istorie, dar ceea ce s-a lămurit credibil a fost prezenţa şi deci continuitatea „doftorului Dimitrie, până în ultimul an de activitate, 1737 (după această dată nu mai apare în scripte)”.

Primii chirurgi de la Spitalul Colţea sunt mult mai bine cunoscuţi, şi tot din „darea de seamă a cheltuielilor” apare o diferenţă de plată, mai mare pentru ei, faţă de medici. O explicaţie s-a dat pentru unii dintre ei, care au lucrat în unele perioade, fără medici; ei locuiau în spital şi erau zi şi noapte la locul de serviciu, un fel de „gardă” permanentă⁽²⁾.

O revistă cu vieţuire îndelungată...

1881, ian., Bucureşti (140 de ani) – Apare primul număr al revistei Spitalul, „scrisă mai ales de tinerii medici şi de studenţi, pentru studenţi”. Rămâne cel mai vechi periodic medical, cu o continuitate neîntreruptă până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind în timp o publicaţie ştiinţifică de prestigiu⁽³⁾.

În anul 1994, Liga Studenţilor în Medicină a reuşit să o relanseze.

Academicianul bucovinean „care umple golul”...

1881, martie 26, Bucureşti (140 de ani) – Părintele­profesor, scriitor, istoriograf, folclorist din Suceava Simeon Florea Marian (1.04.1847 – 24.04.1907) a fost primit la Academia Română şi, din discursul preşedintelui B.P. Haşdeu, desprindem un fragment omagial: „Aducându-te aici, Academia Română umple un gol ce se simţea în rândurile noastre (...) un etnograf, etnograf în adevăratul sens al cuvântului (...) ne lipsea”. Revista Bucovina Literară, editată la Suceava, mai mult decât oricare dintre revistele omonime, a relevat spiritualitatea populară autohtonă, publicând pagini de istoria medicinei bucovinene, a clasicilor etnografiei şi folcloristicii româneşti, cum este părintele (preot) Simeon Florea Marian, autorul unei opere editate în timpul vieţii sale, dar şi a uneia dintre cele mai elaborate Botanici populare, rămasă în manuscrise (în biblioteca şi arhiva Casei memoriale din Suceava), din care mulţi cercetători istoriografi au scos copios şi au publicat eşantioane chiar în această revistă sau comunicări la nivelul Societăţii de Istoria Medicinei (ex.: dr. I. Ieţcu din Suceava); şi, astfel, o mare parte din această cercetare valoroasă este astăzi cunoscută şi prin lumina tiparului: Bucovina literară, 2017.

2006, martie, Suceava (15 ani) – O vizită la Casa memorială „Simeon Florea Marian”, cu clasa de Farmacie anul I din Şcoala Postliceală Sanitară „Carol Davila”.

Un mare medic-savant în trecere prin viaţa pământeană

†1886, ian. 5, Bucureşti (135 de ani) – Prof. dr. Alexandru S. Marcovici (n. 1835, Bucureşti) trece prematur în veşnicie, în plină maturitate şi activitate profesională, din cauza unui ulcer hemoragic.

Tatăl său a fost profesorul şi scriitorul Simion M. Marcovici (1802-1877), macedonean de origine, care l-a crescut şi educat, susţinându-l la studii înalte, dar „cu mijloace materiale pe care nu le avea”, cerând mărirea subvenţiei de la 100 de galbeni „pe trei ani” la suma de 240 de galbeni. Studiile secundare de la Liceul „Sf. Sava” le finalizează în 1853; la Paris (1853-1854) a luat Bacalaureatul în ştiinţe şi se înscrie la Facultatea de Medicină; din 1855 era bursier al Eforiei; „numit prin concurs extern al Spitalelor din Paris, 1858 (al şaptelea din 180 de candidaţi); în 1860 intern, tot prin concurs”, cu menţiunea de a fi fost „primul român reuşit la internat, cu medalia de argint de la École Pratique şi medalia de bronz de la Spitale”.

A obţinut doctoratul la Paris (1864) şi este numit la venirea în ţară „medic al poliţiei sanitare, iar tot în acest an profesor de patologie şi terapeutică generală la Şcoala de Medicină şi Farmacie (director C. Davila), prin degrevarea dr. Polizu, care rămânea numai cu clinica medical”. Este numit medic primar la Spitalul Colţea – Secţia medicală (7 sept. 1867). Deşi la Paris studiase în Şcoala de chirurgie a lui Velpeau, care-l aprecia „pentru cultura şi inteligenţa sa”, numindu-l „ma petite perle”, prof. dr. Alex. Marcovici „se dedică în întregime medicinei interne”.

Din primul an al Facultăţii de Medicină de la Bucureşti (nov. 1869), dr. Alex. Marcovici „devine primul profesor de clinică medicală şi dermatologică”. A fost un profesor de elită, „cursurile sale medicale (…) erau audiate nu numai de studenţi, ci şi de un mare număr de medici, atraşi şi de farmecul expunerii”⁽⁴⁾.

Ianuarie – o lună din calendarul unei descoperiri epocale: radiologia

1896, ian. 1, Würzburg (125 ani) – La această dată, Röntgen, profesor şi director al Institutului de Fizică din Würzburg, „a comunicat descoperirea sa şi tehnica folosită pentru obţinerea noilor radiaţii prin scrisori adresate prietenilor şi colegilor din capitalele ştiinţifice ale Europei”. Despre ce descoperire este vorba?

Ştim astăzi că data „descoperirei sale epocale” a fost cunoscută mai întâi „la 8 noiembrie 1895, în ultimul număr al Dezbaterilor (1895), al Societăţii fizico-medicale din Würzburg, sub titlul «Despre un nou gen de raze»”. Dar scrisorile trimise de Röntgen aveau în plic „şi primele radiografii executate de el, se pare în număr de nouă”; deci, „la 4 ianuarie 1896, profesorul Franz Exner, directorul Institutului Fizico-Chimic al Universităţii din Viena şi fost coleg de studii cu Röntgen, arăta deja asistenţilor săi radiografiile primite”.

1896, duminică, 5 ian., Viena – În ziarul Die Presse apare, în locul articolului de fond, toată povestea, sub semnătura profesorului de fizică Ernst Lecher, de la Universitatea din Praga, cu titlul „O descoperire senzaţională”.

1896, ian. 8, Sibiu – Ziarul local Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt publică prescurtat, sub acelaşi titlu, articolul din Die Presse.

1896, ian. 9, Braşov – În ziarul Brassöv Lapok apare acelaşi material.

1896, ian. 10, Braşov - În ziarul Kronstädter Zeitung, apare acelaşi text, dar cu titlul schimbat: „Fotografia invizibilului”.

1896, ian. 4/16, Braşov - Gazeta de Transilvania, la pagina 2, publică informaţia că „profesorul Röntgen a fost primit în audienţă particulară la Împăratul Wilhelm”.

1896, ian. 23, Würzburg – Röntgen prezintă în faţa membrilor Societăţii Fizico-Medicale şi ai Institutului de Fizică din Würzburg demonstraţia şi constatările finale: dar, deja, articolul din Die Presse, retipărit şi difuzat „de multe ziare mari”, făcuse înconjurul lumii.

Şi un inginer român, tot în luna lui Ianus, a făcut primele demonstraţii

1896, ian., Paris (125 de ani) – Ing. D. Hurmuzescu (1865-1954), în colaborare cu prof. Benoit, în laboratorul de cercetări fizice de la Sorbona, a descoperit o nouă proprietate a razelor Röntgen, şi anume „aceea de a descărca corpurile electrizate prin ionizarea gazului înconjurător”. Şi tot în această perioadă, împreună cu viitorul prof. dr. Gh. Marinescu (1863-1938), care se afla la studii la Paris, au făcut „pe ascuns” o radiografie cu „mâna suculentă” în acromegalie. Una dintre aceste imagini putea fi văzută la Muzeul „Prof. Dr. Gh. Marinescu” din Bucureşti, în vitrinele din salonul mare.

Şi luna lui Mărţişor a intrat în calendarul radiologiei experimentale...

1896, martie 14, Sibiu – O ştire din ziarul local Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt anunţă că „prof. Karl Albrich-junior se ocupă de mai multe săptămâni de reproducerea cu succes a experienţelor lui Röntgen, mai ales de fotografierea prin lemn”.

Profesorul Albrich ţinuse deja cu câteva zile mai înainte (la 11 martie) o conferinţă pe această temă, „în cadrul Societăţii Ştiinţelor Naturale din Sibiu”; un public numeros a urmărit demonstraţiile practice în Cabinetul de lectură al Muzeului de Ştiinţe Naturale: „ca în experienţele lui Röntgen” (...), a developat şi imaginea unui ceas de aur, dar senzaţională a fost radiografia unei mâini inelate (...), subliniind astfel şi legătura cu medicina⁽⁵⁾.

1896, martie, Bucureşti (125 ani) – S-a aflat despre marea descoperire şi în Laboratorul de fizică al Şcolii de Poduri şi Şosele, de sub conducerea prof. Many, „unde s-au făcut primele demonstraţii cu razele X (imaginea unui portmoneu cu monede metalice, un ceas, o cheie şi mâna doamnei Eisenecker, soţia electromecanicului Eisenecker, cel care a făcut experimentul)”⁽⁶⁾.

O altă etapă din istoria radiologiei în Bucureşti

1906, martie 1 (115 ani) – Eforia Spitalelor civile însărcinează oficial pe dr. Dimitrie Gerota (1867-1939) la conducerea Laboratorului de radiografie şi radioterapie de la Spitalul Colţea, a cărui dotare fusese îmbunătăţită în 1902, dar nu îndeajuns; în 1907, prof. dr. Dimitrie Gerota demisionează, reproşând Eforiei că aparatura este veche şi adeseori a trebuit să aducă materiale necesare din proprietatea sa, „iar alteori a trebuit să transporte bolnavi din spital la domiciliul său, spre a-i radiografia la cererea domnilor medici ai Spitalului Colţea!”

1926 (95 de ani) – Serviciul central de radiologie din Spitalul Colţea a fost înzestrat cu aparatură nouă de tip Siemens⁽⁷⁾.

Un organizator sanitar de elită

1926, ian. 1, Bucureşti (95 de ani) – Dr. Eugen Răzmeriţă a organizat primele formaţiuni de „surori de ocrotire”, care prestau în cadrul centrelor de sănătate asistenţa igienico-sanitară a populaţiei, activitate pe care a condus-o timp de 20 de ani, în două etape (1926-1940;1944-1948). A scris prefaţa şi a colaborat cu dr. Eugenia Popa, dr. N. Vătămanu şi cu alţi medici şi surori de ocrotire la vol. Îndrumătorul tehnic al surorei de ocrotire, Buc. 1947, Tipografia Bucovina, coordonator Smaranda Schropp-Botez, inspector al Serviciului de ocrotire Bucureşti.

Patografia comparată

1936, feb. 2, Bucureşti (85 de ani) – Prof. dr. C. Bacaloglu a susţinut conferinţa „Frederic Chopin şi Mihai Eminescu din punct de vedere medical”, examinând biografiile celor două personalităţi artistice şi culturale, prin patografie comparată⁽⁸⁾.

Anesteziologia şi părintele ei

1951, martie 3, Spitalul Colţea (70 de ani) – Dr. George Litarczek povesteşte: „În această zi eram de gardă cu un coleg chirurg, Ghighi Constantinescu-Ialomiţa, la ora 9 seara; o urgenţă, un băiat de 12 ani, cu fractură deschisă de gambă... Fiind copil şi şocat după accident, ne-am hotărât să-i facem anestezie generală. Când i-am scos sonda, s-a terminat şi operaţia: era ora 11,30 noaptea”.

Se făcuse prima anestezie cu intubaţie traheală, care era şi prima anestezie de acest fel din România. Noua tehnică, denumită anesteziologie, a fost recunoscută ca specialitate în Legea sanitară din 1957⁽⁹⁾.

Comemorări

†1871, feb. 8, Bârlad – 150 de ani de la moartea dr. Emanuel V. Costin (Koctin) (n. 1807, ian. 1, sat Şipineţi, districtul Coţmani din Bucovina), strănepot al cronicarilor Miron şi Nicolae Costin

În Cernăuţi a urmat şcoala elementară, „dar gimnaziul şi absolutorium în filozofie la Lemberg”; s-a înscris la Facultatea de Medicină din universitatea vieneză, însă din semestrul de iarnă 1837/1838 şi cel de vară 1838 urmează medicina la München, unde, „în vederea pregătirii dizertaţiei sale”, va lua parte şi la institutul farmaceutic al prof. Johann Buchner „la lucrările practice de chimie analitică şi farmaceutică”.

Doctoratul în medicină şi chirurgie l-a susţinut la München, la 31 august 1838, cu „o teză din domeniul farmacologiei”, intitulată „Veber das essigsaure Morphium, dessen Wirkung und Anwendung am Krankenbette, und seine Bereitungsart” (20 de pagini), dedicată mamei sale Ecaterina şi fraţilor Mihail şi Nicolae. Revine în Moldova, la Iaşi, unde, după ce obţine libera practică la 23 nov. 1839 (certificat nr. 1122), se stabileşte la Bârlad, ca medic al Spitalului „Elena Beldiman” (1 feb. – 1 dec. 1840). Urmează funcţii de răspundere:

1840-1846 – medic al Departamentului al IV-lea (cu sediul la Bârlad);

1847-1854 – medic al ţinutului Tutova, cu rang de „spătar”;

1854 – epitrop al spitalului din Bârlad;

1857 – „agă”, fiind ales deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei pentru oraşul Bârlad, cu 148 de voturi din 171 de alegători, militând activ pentru unirea Principatelor Române, şi tot atunci este ales în Comitetul unionist al ţinutului Tutova.

În vara anului 1866, este în plină campanie de combatere a epidemiei de holeră din jud. Galaţi, activitate elogiată pentru rezultatele eficiente în scăderea morbidităţii.  Pentru meritele sale „ca medic zelos şi ca bun patriot, Adunarea Deputaţilor i-a votat o recompensă naţională viageră” (1869).

Singur pe lume (în ultimii trei ani de viaţă), „pierde şase membri de familie (trei fraţi, o soră şi două nepoate)”, probabil de „ftizie”, de care era şi el bolnav.

La 8 feb. 1871, „a decedat în casa sa din str. Podul Verde nr. 137” şi, după actul de constatare a morţii semnat de fizicul oraşului Bârlad, Cleante Davidoglu, a fost înmormântat în Cimitirul „Sfântul Dumitru”.

A fost cu adevărat, în cei 30 de ani, medicul „sentinelă neadormită la patul pătimaşului, bogatului şi săracului, deopotrivă”, patriotul unionist în „casa căruia în toţi timpii de regenerare naţională a fost locul de întrunire şi dezbateri (...), când întrunirile politice, graiul şi presa erau oprite de opozanţi”. Deşi a murit sărac, totuşi bogata sa bibliotecă a fost dăruită spitalului din localitate, iar ziarul Semănătorul din Bârlad (1871, nr. 7) a scris despre valoarea acesteia^(10-11).

†1886, ian. 8, Iaşi – 135 de ani de la moartea dr. Gheor­ghe Cuciureanu (n. 1814, Botoşani)

Personalitate marcantă a vieţii medicale din secolul al XIX-lea, a contribuit nu numai la organizarea serviciului medical, dar şi la dezvoltarea culturii şi ştiinţei în ţara noastră. A fost unul dintre primii medici titraţi ai Moldovei; membru de onoare al Academiei Române (1871), al Societăţilor de naturalişti (Dresda şi Nassau), al Societăţii zoologico-botanice (Viena); a avut un rol deosebit de important în organizarea şi dezvoltarea Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, a serviciului sanitar din Moldova şi ca animator al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi; deputat de Iaşi (1851; 1858) şi ministru al cultelor şi instrucţiunii publice din Moldova (17 ian. – 23 mai 1861)^(12,13).

 

†1891, feb. 11, Iaşi – 130 ani de la moartea col. dr. Gustav Otremba (n. 1833, mart. 17, Cracovia, Polonia), comandant în Războiul de Independenţă (1877-1878) şi compozitor

Stabilit definitiv în Moldova (1858), a practicat medicina întâi la Hârlău, apoi la Iaşi, ca medic militar, având gradul de colonel şi funcţia de medic-şef de corp de armată în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878); a participat activ la viaţa ştiinţifică şi culturală a Iaşului; membru şi preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi; a înfiinţat Societatea medico-militară din Iaşi (1882); a publicat numeroase articole şi studii de specialitate.

Compozitor de prestigiu, a creat, împreună cu Eduard Caudella, muzica pentru operetele Olteanca şi Hatmanul Baltag, care s-au bucurat de mult succes în epocă; a mai compus un număr considerabil de romanţe şi piese instrumentale⁽¹⁴⁾.

 

†1891, mart. 3, Budapesta – 130 de ani de la moartea acad. prof. dr. Jendrassik Jenó (n. 1824, nov. 18, Cavnic, jud. Maramureş, fost jud. Satu Mare)

Studii elementare şi secundare la Baia-Mare, în Şcoala Minoriţilor; după absolvirea liceului, a plecat la Pesta, unde a studiat filozofia, dar în 1847 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Viena, pe care a finalizat-o cu diploma de medic internist (1853) şi în 1855 cu cea de chirurg, rămânând doi ani la Spitalul municipal din Viena, unde a practicat chirurgia (în grad de asistent). Numit profesor la Catedra de fiziologie a Facultăţii de Medicină din Cluj (1857), iar după trei ani (1860) va trece la Facultatea de Medicină din Budapesta, unde va preda, concomitent, farmacologia, anatomia şi medicina legală.

În anul 1875, se deschide Institutul de Fiziologie din Budapesta, al cărui ctitor era; înzestrat cu aparatură şi compartimentare modernă, pentru acea perioadă a fost cel mai renumit institut din Europa, în care cele mai importante cercetări erau legate de fiziologia musculară.

Activitatea sa ştiinţifică a fost apreciată, fiind onorat cu titlurile de membru corespondent (13.01.1863) şi membru titular (20.05.1880) ale Academiei de Ştiinţe din Ungaria; decan al Facultăţii de Medicină (1867-1869) şi rector al Universităţii din Budapesta (1882-1883), a fost un membru de seamă al Şcolii medicale maghiare, „fiziolog de renume european”⁽¹⁵⁾.

 

†1891, mart. 14, Iaşi – 130 de ani de la moartea prof. dr. Ion Ciurea (Ciure) (n. 1839, mart. 21, Iaşi)

A contribuit la fondarea şi organizarea Facultăţii de Medicină din Iaşi, fiind al doilea decan (1881-1890) şi primul profesor de medicină legală din Moldova; primul doctor român care a obţinut libera practică medicală în ţările vecine; eminent medic al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi. În timpul epidemiei de holeră, a ajutat cu devotament pe membrii Coloniei franceze din Iaşi, fiind decorat în 1879 cu Legiunea de Onoare.

În timpul Războiului de Independenţă, a fost medic-şef al Diviziei a IV-a şi al spitalului fondat la Iaşi de Comitetul Central al Doamnelor pentru Ajutorarea Ostaşilor Români Răniţi, aflat sub direcţia Mariei Rosetti Roznovanu; membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, al cărei preşedinte devine din 1884, conducând această instituţie timp de 14 ani; membru fondator al Institutului Academic din Iaşi^(16,17).

 

†1911, ian. 31, Iaşi – 110 ani de la moartea prof. dr. Ludovic Russ junior (n. 1849, apr. 28, Iaşi)

Profesor de clinică medicală la Facultatea de Medicină din Iaşi, decan (1892-1900), medic primar al Spitalului „Sf. Spiridon”, epitrop al Spitalului de copii Caritatea şi medic-diriginte la Băile Slănic‑Moldova, unde a studiat efectele terapeutice ale apelor minerale. În domeniul cercetării balneologice, este considerat printre pionieri, mai ales pentru activitatea de cercetare a apelor din Moldova; membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi preşedinte (1903-1904). A participat, alături de tatăl său, la Războiul de Independenţă (1877), fiind locotenent, medic de batalion şi şef al ambulanţei Diviziei a IV-a, luptând pentru cucerirea Griviţei şi Plevnei. A fost decorat cu ordine şi medalii româneşti şi ruseşti: Medalia „Apărătorii Independenţei”; Crucea „Trecerea Dunării”; Ordinul „Sfânta Ana” clasa III; Ordinul „Sfântul Stanislas”^(18,19).

†1926, martie 28, Bucureşti – 95 ani de la moartea renumitului prof. univ. dr. Thoma Ionescu (n. 1860, sept. 13, Ploieşti), iniţiator al unor tehnici noi chirurgicale, întemeietorul Şcolii româneşti de chirurgie şi de anatomie topografică, al Societăţii Române de Chirurgie (1898), împreună cu prof. dr. C.D. Severeanu; membru de onoare al Academiei Române (1925)

După absolvirea Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti, urmează Facultatea de Medicină din Paris (1878-1885), în paralel cu studiile juridice; extern (1882-1885) şi intern al spitalelor din Paris până în 1890; îşi pregăteşte teza de doctorat în medicină şi chirurgie (1890-1892) cu titlul „Le côlon pelvien pendant la vie intrautérine” („Colonul pelvian în timpul vieţii intrauterine”), lucrare premiată de Academia de Medicină din Paris şi, totodată, în acelaşi an primeşte Medalia de Argint pentru chirurgie, ca laureat al spitalelor din Paris.

În urma unui concurs (1892), la care s-a clasificat primul, obţine titlul universitar de profesor agregat de anatomie la Facultatea de Medicină din Paris, unde a lucrat până în feb. 1895, când este chemat în ţară, fiind numit profesor de anatomie topografică şi clinică chirurgicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti, post pe care îl va deţine până la decesul său (1926); a fost decan al Facultăţii de Medicină (1906-1912; 1921-1922; 1925-1926) şi rector al Universităţii din Bucureşti.

Pe lângă numeroasele tehnici şi structuri anatomice care îi poartă numele, în 1919 îi apare lucrarea La rachianesthésie générale (Rahianestezia generală), noua metodă de anestezie la nivel cervical, care a fost extinsă şi perfecţionată încă din 1909, cu prezentări şi demonstraţii chirurgicale la Londra, New York, Philadelphia, Chicago ş.a. A îmbinat armonios anatomia, chirurgia experimentală, anestezia şi chirurgia generală şi a format o primă generaţie de discipoli merituoşi: E. Juvara, I. Bălăcescu, D. Gerota, I. Bruckner, A. Carnabel, C. Daniel şi tineri valoroşi precum: Amza Jianu, Ion Jianu, I. Iacobovici, Traian Nasta ş.a. ^(20,21)

 

†1961, ian. 3, Bucureşti – 60 de ani de când se stinge din viaţă, „după o scurtă dar gravă suferinţă”, maestrul de frunte între cei mai mari iniţiatori şi creatori ai chirurgiei moderne din ţara noastră, acad. Nicolae Hortolomei (n. 1885, nov. 14/27, Huşi)

A fost unul dintre primii chirurgi români care au abordat problema ulcerului gastroduodenal, a gastrectomiei totale, mai apoi, prin chirurgia inimii, a introdus-o printre primii la noi în ţară. Opera sa ştiinţifică cuprinde numeroase contribuţii originale şi în domeniul chirurgiei experimentale, iar lucrările sale în domeniul urologiei reprezintă o etapă superioară în dezvoltarea şi modernizarea urologiei în România.

A fost înmormântat, la cererea sa, în halat şi cu bonetă, în Cimitirul Bellu, unde străjuieşte un bust semnat de C. Baraschi^(22,23).

 

†1991, martie 6, Bucureşti – 30 ani de la moartea acad. Ion Pavel (n. 1897, martie 14, Bucureşti), ctitor al diabetologiei româneşti

După diferite stagii în servicii de chirurgie şi pediatrie, a început să activeze în Clinica medicală de la Spitalul Colţea, condusă de Ion Nanu-Muscel, considerat cel mai bun clinician al timpului său, unde rămâne timp de 14 ani şi, la îndemnul acestuia, se specializează la Berlin, în serviciul de anatomie patologică al prof. Carl Benda şi în serviciul de hematologie şi de afecţiuni ale aparatului respirator; reîntors în ţară, pe lângă munca din spital, lucrează în laboratoarele Institutului Cantacuzino, unde, sub conducerea profesorului Mihai Ciucă, realizează teza de doctorat „Despre reacţia Schick şi imunitatea în difterie în ţara noastră”.

Înfiinţează Centrul antidiabetic la Spitalul Cantacuzino (1941), a cărui organizare a fost apoi preluată în întreaga lume. A publicat: Le Diabète (1944), prima lucrare pe acest subiect din România şi printre puţinele publicate în lume, pentru care a primit Premiul Academiei de Ştiinţă de la Paris (1946); Fiziopatologia icterelor (1967); Prioritatea lui N. Paulescu în descoperirea insulinei (1976, în lb. engleză), fiind deosebit de preocupat pentru a stabili adevărul în ceea ce priveşte contribuţia foarte importantă a lui Nicolae Paulescu la descoperirea insulinei; Cercetări de fiziopatologia bolilor hepato-biliare (1982)⁽²⁴⁾.

 

†1996, ian. 23, Iași – 25 de ani de la moartea prof. dr. veterinar Gheorghe Drugociu (n. 1918, dec. 15, Vințul de Jos, jud. Alba)

Fondator al învăţământului superior de zootehnie şi medicină veterinară de la Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, şi-a dedicat aproape şase decenii din viaţă şcolii şi ştiinţei româneşti.

A pus bazele Facultăţii de Medicină Veterinară (1961), pe care a condus-o, în funcţia de decan (1961-1968); eminent profesor şi mentor a numeroase generaţii de medici veterinari; valoros autor de manuale didactice; cercetările sale au fost concretizate în peste 200 de lucrări originale, care abordează mai ales domeniul reproducţiei animale⁽²⁵⁾.

 

†1996, feb. 18, Bucureşti – 25 ani de la moartea acad. Ion Juvara (n. 1913, ian. 2, jud. Tutova)

Personalitate prodigioasă a medicinei şi chirurgiei româneşti, clinician şi chirurg desăvârşit, artist al actului operator, creator de şcoală, animator al manifestărilor profesionale, om de ştiinţă de înaltă rigoare, dar mai ales medic, oricând atent şi disponibil la suferinţa semenului. În semn de omagiu etern, colaboratorii au hotărât ca, la Spitalul „Profesor Dr. I. Cantacuzino” din Bucureşti, Clinica de chirurgie să poarte numele „Profesor Doctor Ion Juvara”⁽²⁶⁾.

 

†2011, ian. 15 – 10 ani de la moartea dr. pediatru Anton Wirtz (n. 1933, dec. 8, Bucureşti)

Fiu al unui muzician profesionist de origine germană, a copilărit la Sighetu Marmaţiei, a urmat şcoala primară şi prima clasă de liceu la Haţeg, în refugiu, apoi a continuat la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, unde a absolvit (1952), a urmat Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj, obţinând Diploma de Merit (1958); medic de circumscripţie la Dispensarul din Halmeu, timp de doi ani; medic pediatru la Spitalul Orăşenesc din Sighetu Marmaţiei (1960); medic specialist, primar, primul Doctor în Ştiinţe medicale din Maramureş (1975); şeful Secţiei de pediatrie a Spitalului Municipal din Sighetu Marmaţiei (1980-2005), pe care a condus-o cu multă competenţă şi dăruire; director adjunct al Spitalului din Sighetu Marmaţiei (1984-1987); chiar şi după pensionare a mai lucrat în cadrul secţiei, apoi în Policlinica „Prof. dr. N. Ghergulescu” până în toamna anului 2010.

Pentru ataşamentul faţă de cei bolnavi şi meritele sale deosebite, a fost recompensat de-a lungul anilor cu numeroase distincţii, medalii, diplome şi a fost declarat Cetăţean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmaţiei; preşedinte al Asociaţiei medicilor catolici din acest oraş, om de cultură remarcabil, poliglot, vorbitor de limbă germană, maghiară, franceză, engleză, „a fost un om din dinastia celor foarte rari, în care omenia şi generozitatea s-au împlinit în chipul cel mai fericit”⁽²⁷⁾.

†2011, martie 4 – 10 ani de la moartea dr. pediatru Ioan Terţan (n. 1930, oct. 23, com. Unimăt, jud. Satu Mare)

După studiile elementare din comuna natală, a urmat Liceul „Moise Nicoară” din Arad, Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş şi Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei, unde a absolvit ca şef de promoţie (1951); a finalizat Facultatea de Pediatrie din cadrul IMF Bucureşti cu Diploma de Merit, fiind şef de promoţie (1957); a fost numit preparator la Facultatea de Pediatrie, dar la cerere a fost transferat la dispoziţia regiunii Baia Mare, unde a fost repartizat ca medic de circumscripţie în oraşul Vişeu de Sus, efectuând secundariatul (1957-1960); medic specialist de pediatrie la Spitalul Vişeu de Sus; medic-şef al raionului Vişeu (1963); medic-şef de policlinică şi medic-şef al Secţiei de pediatrie a Spitalului din Vişeu de Sus (1968-1994, pensionare); a mai lucrat în continuare până în anul 2000. Prin activitatea sa organizatorică şi profesională de peste 40 de ani în acelaşi oraş, a contribuit semnificativ la ridicarea nivelului de ocrotire a sănătăţii în general şi a copilului în special; a fost evidenţiat de două ori în munca medico-sanitară şi a fost declarat Cetăţean de Onoare al oraşului Vişeu de Sus (2003)⁽²⁸⁾.

Aniversări

1841, mart. 1, Iași – 180 de ani de la naşterea medicului şi compozitorului Mihai Burada (†1918, nov. 7, Roman, jud. Neamț)

Fratele renumitului istoriograf al teatrului şi al muzicii, Teodor T. Burada (1839-1923), Mihai Burada, deşi a îmbrăţişat cariera medicală, a rămas devotat muzicii de-a lungul întregii sale vieţi. Activitatea sa de compozitor s-a concretizat în peste 50 de lucrări, elogios apreciate de Eduard Caudella, piese ce dovedesc interesul pentru folclorul românesc; membru fondator (1907) şi preşedinte al Societăţii culturale „Miron Costin” din Roman, a promovat muzica clasică în cercurile artistice din acest oraş⁽²⁹⁾.

 

1866, martie 2, Arad – 155 ani de la naşterea medicului pediatru Isidor Bodea, de la Cernăuţi, al cărui nume rămâne legat de Unirea Bucovinei cu România (28 nov. 1918).

Urmează Facultatea de Medicină la Viena (1895-1901), intern şi extern, unde se perfecţionează şi se specializează la Kaiser Franz Joseph Kinder Spital; se înscrie alături de alţi tineri români naţionalişti în Societatea academico-literară „România Jună”, cu o activitate rodnică împreună cu viitorul prof. dr. balneolog Marius Sturza (preşedinte) şi dr. Alex. Vaida-Voievod (prim-ministrul României întregite). Este transferat ca medic primar pediatru la Cernăuţi (1906) şi din 1908 este director al spitalului pentru copii, acordând atenţie educaţiei sanitare în rândul elevilor din şcolile oraşului şi în special al celor din Internatul de Băieţi, patronat de Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina. S-a ataşat de membrii fruntaşi ai acestei societăţi, patrioţi bucovineni, cărora le-a asigurat chiar propria sa locuinţă pentru întâlnirile conspirative din timpul Primului Război Mondial; aici s-au pregătit condiţiile şi programul Unirii Bucovinei cu România şi a fost posibilă apariţia primului număr al ziarului Glasul Bucovinei (22 oct. 1918). A decedat la 23.07.1938, în accidentul de avion din pădurea Stulpicani, jud. Suceava⁽³⁰⁾.

 

1876, feb. 19/martie 2, sat Hobiţa, com. Peştişani, jud. Gorj – 145 de ani de la naşterea sculptorului Constantin Brâncuşi (†1957, martie 16, Paris), cel în a cărui operă identificăm mai multe lucrări, care ilustrează variante, sugerând Începutul lumii (1920) prin „ovoidul pur”, oul, gând şi eternitate în variantele Muzei adormite (1910), cât şi celebrul Ecorşeu (1902), realizat în colaborare cu prof. dr. D. Gerota, profesorul său de anatomie (ca material didactic pentru Şcoala de Arte şi facultăţile de medicină)⁽³¹⁾.

 

1876, feb. 23, Roşia Montană – 145 de ani de la naşterea lui Virgil Ciobanu, protosinghel şi medic, născut într-o familie de intelectuali (†1965, sept. 24, Cluj)

A urmat şcoala primară în localitatea natală, următoarele şcoli la Brad şi la Braşov, la Liceul „Andrei Şaguna”, unde a obţinut diploma de Bacalaureat; apoi, tânărul a fost nevoit să muncească ca „băieş” în minele de aur din Roşia Montană, pentru a câştiga banii necesari pentru continuarea studiilor; mai întâi se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, dar se transferă la Universitatea din Cernăuţi, unde a obţinut doctoratul în teologie.

După hirotonisire (1905), ajunge ieromonah-confesor al celor două regimente româneşti din Viena, cu gradul de căpitan, unde erau un număr mare de români, care nu aveau lăcaş de cult „şi preot din neamul şi din legea care să le facă slujba pre limba românească”. La cererile lor nerezolvate au primit răspuns din partea unui grup de intelectuali din colonia română: general Alex. Lupu, medicii Sterie N. Ciurcu, Marius Sturdza, Vasile Morariu, Constantin Mândrilă, I. Roşca, I. Cupărescu, ing. Teofil Gramatovici, consilier Balmuş, prof. N. Teclu etc. şi, bineînţeles, preotul Virgil Ciobanu, care a reuşit să înfiinţeze Capela română din Viena (1906) şi în calitate de confesor va rosti legământul: „Voi săvârşi la Capela română toate sfintele slujbe fără a primi nicio plată, sub niciun chip şi de la nimeni”. Înainte de a deveni şi medic al trupurilor, preotul V. Ciobanu a fost medic al sufletelor: ca preot-militar şi profesor de religie pentru elevii români ortodocşi din şcolile militare austriece, a catehizat mulţi tineri români în locuinţa medicului dentist Ioan Cupărescu din Schattengasse nr. 7 şi, de asemenea, în chip neobosit, a făcut şi pentru copilele ortodoxe din pensionul Notre Dame aceeaşi apropiere de Dumnezeu; „în plus, le-a învăţat să scrie şi să citească româneşte”.

Deşi era încă confesor militar, s-a înscris la Facultatea de Medicină (1911), pe care o întrerupe, ca şi ceilalţi medicinişti, din cauza războiului (1914), şi astfel continuă deplasările armatei, ajungând la gradul de confesor-maior. Încă din timpul războiului, aflat cu garnizoana sa la Praga (1917), îşi continuă studiile medicale şi chiar reuşeşte „să treacă doctoratul cu profesorul şi medicul legist Hoffmann”. Odată cu sfârşitul războiului, îşi schimbă viaţa: iese din monahism şi se căsătoreşte cu nepoata compozitorului Gh. Dima (1919). Revenit în Transilvania, se bucură de Marea Unire şi îl aflăm deja la Facultatea de Medicină a Universităţii Române din Cluj, ca şef de lucrări la Catedra de medicină legală condusă de prof. Nicolae Minovici, când îl înlocuieşte pe profesor la cursuri şi în sălile de disecţie, când acesta era plecat la Bucureşti.

Apare cursul „Terminologia medico-legală” (1920), „cu preţioase contribuţii personale”, şi printre alte lucrări, Omorul ritual (1924), considerate de iatroistoriografi „a fi fost primele lucrări româneşti tipărite la Cluj după Unirea din 1918”.

O altă lucrare, contribuţie de seamă la istoria Transilvaniei, a fost publicată în Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj: Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762, copiată din Arhiva de război din Viena – documentele, copiate pe cheltuiala sa, prezintă „acţiunea generalului Buchow împotriva bisericilor şi a clerului ortodox”.

Tot în această perioadă, cât a stat la Cluj şi până în 1940, „a predat gratuit cursuri de medicină pastorală la Seminarul Teologic al Eparhiei Ortodoxe (Academia Teologică)”.

După moartea soţiei (1952), „reintră în cinul monahal (1953), la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din Banat, cu rangul de protosinghel stavrofor”.

Un alt traseu al vieţii dr. V. Ciobanu este acceptarea invitaţiei Patriarhului din Bucureşti de a conferenţia şi la Institutul Teologic Universitar din Capitală, cursul de „Medicină pastorală” (1954-1962), pentru care a scris mai multe studii. Cu trei ani înainte de moarte, s-a retras la Cluj (1962-1965), în grija fiicei sale Ruxandra; ar mai fi activat, în ciuda vârstei, dar ochii nu l-au mai ajutat.

Rămâne una dintre cele mai strălucite personalităţi române, mlădiţă din trunchiul Sfintei Biserici Ortodoxe Române, care a slujit şi în altarul hipocratic, cu aceeaşi dăruire^(32-35).

1921, feb. 6, Indianapolis, SUA – 100 ani de la naşterea prof. dr. doc. gen. lt. Iuliu Şuteu (†1995), şef al Clinicii de chirurgie din Spitalul de Urgenţă Floreasca, Bucureşti, redactor-şef al Revistei Sanitare Militare (1964-1974), decan al Facultăţii de Medicină Militară (1975-1985), preşedinte al Crucii Roşii din România, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România şi a numeroase societăţi de chirurgie din străinătate, decorat⁽³⁶⁾.

 

1926, mart. 18, Baia Mare – 95 de ani de la naşterea conf. dr. István Stössel (†2003, aug. 30)

A urmat Liceul de Stat „Gheorghe Şincai” din oraşul natal, apoi pe cel din Oradea, unde şi-a luat Bacalaureatul; a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Timişoara, unde în urma concursurilor susţinute a devenit conferenţiar; a obţinut titlul de Doctor în Ştiinţe medicale; medic primar psihiatru, a condus Spitalul de Psihiatrie din Timişoara; articolele sale de specialitate şi de popularizare a ştiinţei au apărut în presa vremii; a publicat volumul Normalitatea psihică, boală, limbaj (1972, Buc.) şi Omul şi universul informaţional (1978, Timişoara) (în colaborare cu D. S. Ogodescu); la sfârşitul anilor 1980 a emigrat în Germania⁽³⁷⁾.

 

1926, mart. 28, Stănileşti, jud. Vaslui – 95 de ani de la naşterea dr. Mircea Chifan (†2000, apr. 7, Iaşi)

Prin activitatea sa de peste patru decenii, a contribuit la dezvoltarea învăţământului chirurgical ieşean şi la formarea a numeroase generaţii de medici; a lucrat la Catedra de anatomie descriptivă şi topografică a Facultăţii de Medicină şi la Clinica I Chirurgicală de la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi; a publicat peste 170 de lucrări ştiinţifice şi a avut 350 de comunicări pe probleme de chirurgie digestivă, toracică, esofagiană, tiroidiană ş.a.⁽³⁸⁾

Aniversări-comemorări 

1816, ian. 2, sat Mustaţa, com. Berezeni, jud. Vaslui – 205 ani de la naştere şi 135 de ani de la moartea medicului şi botanistului Anastasie Fătu (†1886, martie 3, Iaşi)

Bursier al statului român la Viena, studiază dreptul (1834-1841), obţinând doctoratul (1842) în filozofie şi drept; urmează şi medicina la Sorbona, luându-şi doctoratul în 1847. Revine în ţară şi devine medic de cvartal (1848-1852), înfiinţează Institutul Gregorian din Iaşi pentru practica şi învăţământul obstetricii şi ginecologiei (1852), la care predă (1852-1885).

Primul medic pediatru din Moldova, organizează prima creşă pentru copiii abandonaţi şi sistemul de consultaţii gratuite pentru 10 săraci.

Întemeiază la Iaşi (1856) prima grădină botanică din ţară, cu 2500 de specii. În acest timp, este medic-şef al Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi (1863-1885) şi profesor universitar la Catedra de botanică şi zoologie a Universităţii din Iaşi (1873). Are o contribuţie notabilă la înfiinţarea şi organizarea Facultăţii de Medicină (1879), recomandând şi primii ei profesori. Face parte din numeroase societăţi, dintre care Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi (1852), fiind preşedintele acesteia din 1872. Şi-a început activitatea politică din perioada unionistă, ales deputat de Iaşi în Divanul ad-hoc al Moldovei şi face parte din Adunarea Electivă a Moldovei, care îl alege domn pe Alexandru Ioan Cuza (5 ianuarie 1859); preşedinte al Adunării Deputaţilor (1868) şi senator (1869). Activitatea didactică, ştiinţifică şi politică este completată de cea gazetărească şi editorială, fiind autor a numeroase lucrări, între care monografia Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi a apei minerale din Moldova (1851) şi manuale: Manual pentru învăţătura moaşelor (1852), Manual pentru medicină practică populară (1871) şi Elemente de botanică (1877); membru titular (1871) şi vicepreşedinte (1872-1876) al Societăţii Academice Române. A fost unul din cei mai mari filantropi ai neamului românesc: 50.000 de lei pentru Grădina Botanică (1856); 17.000 de franci pentru Casa „Sf. Spiridon” (1876); 11.750 de franci pentru o fundaţie ce trimitea studenţii valoroşi la studii în străinătate (1855); 10.000 de lei la Academia Română pentru harta geologică şi pentru studii de ştiinţe naturale (1872)⁽³⁹⁾.

 

1886, mart. 9, Dumbrăveni, jud. Botoşani – 135 de ani de la naştere şi 65 de ani de la moartea prof. dr. Alexandru Ţupa (†25 ian. 1956, Iaşi)

Cercetător de prestigiu, creatorul şcolii ieşene de histologie, se înscrie printre figurile centrale ale învăţământului medical ieşean. În cei 26 de ani cât a funcţionat ca profesor la Catedra de histologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, s-a remarcat ca un dascăl deosebit; datorită capacităţii sale organizatorice, a fost ales de trei ori decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi (1941-1942; 1944-1946).

Lucrările sale ştiinţifice reprezintă contribuţii valoroase la diferite probleme de histologie normală şi patologică^(40,41).

 

1896, mart. 30, Vutcani, jud. Vaslui – 125 de ani de la naştere şi 30 de ani de la moartea dr. Ion V. Alexa (†1991, apr. 5, Iaşi)

Descendent dintr-o familie de intelectuali, frate cu prof. dr. Gh. Alexa (1891-1985), fondatorul şcolii româneşti de pielărie, şi-a desfăşurat activitatea didactică la Facultatea de Medicină, sub conducerea acad. Mihai Ciucă, care a cuprins un program complex şi modern, introducând pentru prima dată lucrări de laborator şi demonstraţii practice pe teren; a organizat instituţii de sănătate publică rurală şi urbană în Moldova, organizând primul dispensar mobil pentru depistarea tuberculozei; a publicat peste 200 de lucrări ştiinţifice⁽⁴²⁾.

 

1911, febr. 13, Iaşi – 110 ani de la naştere şi 50 ani de la moartea prof. dr. Gheor­ghe Gh. Popovici (†1971, nov. 26, Iaşi)

Reprezentant de prestigiu al medicinei ieşene, a contribuit la dezvoltarea farmacologiei de la Institutul de Medicină şi Farmacie, prin cercetări ale acţiunii unor chimioterapice şi antibiotice asupra organismului uman. Ca profesor, a modernizat şi restructurat învăţământul farmaceutic. Sub redacţia sa, a apărut primul Curs de Farmacologie (1964). A efectuat cercetări valoroase în probleme privind determinarea circulaţiei periferice în fenomenul de compensare la bolnavii cardiaci. Datorită competenţei sale, i s-au încredinţat spre verificare, înainte de utilizare, numeroase medicamente⁽⁴³⁾.

1921, martie 4, Bucureşti – 100 de ani de la naştere şi 15 ani de la moartea dr. Grigore Popa (†2006, sept. 8, Bucureşti)

A urmat Liceul Naţional din Iaşi, apoi Facultatea de Chimie Industrială din Iaşi şi Facultatea de Medicină I.M.F. din Bucureşti; extern şi intern la spital, preparator universitar la Clinica Medicală II din Bucureşti; cercetător ştiinţific de farmacodinamie experimentală la Academia de Ştiinţe Medicale; a lucrat ca medic parazitolog în Capitală.

Toxicolog industrial, medic secundar de boli profesionale la Sanepid şi Spitalul Baia Mare (1951-1956); medic primar de boli interne la Spitalul Regional Craiova (1956-1962); medic în cadrul Institutului de Cercetări Ştiinţifice şi Protecţia Muncii Bucureşti pentru echipamente de protecţie, ergonomie, probleme de ventilaţie industrială; a publicat, în colaborare cu prof. Daniel Danielopolu, articole privind acţiunea diverşilor mediatori chimici asupra sistemului nervos vegetativ în Buletinul Academiei de Ştiinţe Medicale din România; a întocmit rapoarte privind poluarea încăperilor industriale şi a incintelor din oraşul Baia Mare cu plumb, bicromat de potasiu, arsen, clor şi produse ale uzinelor din regiune.

A avut şi o activitate socială deosebită, prin ajutorarea refugiaţilor din Basarabia, a evreilor şi prin ascunderea lor în timpul Pogromului de la Iaşi, prin găzduirea şi întreţinerea unor familii de polonezi în timpul ocupării Poloniei de ruşi şi germani, prin rezistenţa faţă de nazişti şi comunişti, fiind anchetat la Securitate pentru opiniile sale anticomuniste⁽⁴⁴⁾.