(urmare din numărul trecut)

Aniversări

1867, iulie 17, Craiova – 155 de ani de la naşterea dr. Dimitrie Gerota (†1939, martie 3, Bucureşti), radiolog şi urolog, membru corespondent al Academiei Române

Născut în casa unui preot creştin, crescut „cu frica lui Dumnezeu”, etica vieţii sale a fost legată de virtuţile, nobleţea şi dârzenia neamului său. A fost extern, intern, medic secundar, asistent, profesor agregat, format la şcolile franceze şi germane; colaborator al lui Schaffer, a scris şi tradus un Tratat de ginecologie. A fost ales membru al Asociaţiei Anatomiştilor Germani. A fost profesor de anatomie topografică; talent desăvârşit, a predat lecţii prin desene, „făcând din el un Rafael al medicinei”. A fost membru corespondent al Academiei Române; Efor al Spitalelor civile şi senator; medic la Spitalul Brâncovenesc; operator chirurg desăvârşit şi cu tot atâta grijă pentru bolnavul postoperatoriu: „Este printre primii operatori care ridică bolnavul a doua zi din pat”. Pionier al radiologiei (1896), de numele său se leagă şi aplicarea primelor radiografii din România; a fost victima acestei mari descoperiri, a razelor X, căpătând o radiodermită, urmată de o amputaţie a unui deget de la mână. Pentru naţionalismul şi credinţa sa, a fost închis şi umilit. Profesor la disciplina de anatomie artistică unde colaborează cu viitorul mare sculptor C. Brâncuşi la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, realizând Ecorşeul, „lucrare concomitent artistică şi didactică”, la care tânărul sculptor a lucrat doi ani, Ecorşeul fiind expus la Ateneul Român (dec. 1902 – iunie 1903).

A efectuat cercetări privitoare la anatomia şi fiziologia vezicii urinare şi a apendicelui; a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută ca „metoda Gerota”; a descris pentru prima dată fascia perirenală: „fascia Gerota”. A înfiinţat Sanatoriul de Chirurgie „Dimitrie Gerota” în cartierul Foişorul de Foc (1908, martie 1). După 21 de ani, „asistenţii săi recunoscători” i‑au comandat sculptorului Frederic Storck (1872-1942) o plachetă aniversară, cu ocazia împlinirii numărului de 10000 de bolnavi trecuţi prin Spitalul „Gerota”. Instituţia i-a purtat numele până la naţionalizare (1948); reluată după 1998, Spitalul de Urgenţă MAI a obţinut reatribuirea numelui de „Prof. Dr. Dimitrie Gerota”(1-3).

 

1882, aug. 15, Bogata de Mureş – 140 de ani de la naşterea dr. Iuliu Moldovan (†1966, nov. 19, Cluj-Napoca), igienist şi organizator sanitar, primul ministru al resortului sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale din Transilvania, Cluj (1919). A fost membru corespondent al Academiei Române (1920); director al asociaţiei Astra (1932-1947); „întemeietorul sănătăţii publice moderne în România”.

La 14 iunie 1930 apare Legea sanitară, elaborată sub conducerea lui; a publicat la Cluj Tratat de sănătate publică (1947); a fost unul dintre reprezentanţii de frunte ai eugenismului românesc interbelic. În 1947, la vârsta de 65 de ani, s-a pensionat, iar în 5 mai 1950 este arestat şi internat la Sighet, unde se îmbolnăveşte, dar nu beneficiază de tratament şi asistenţă medicală, fiind eliberat cinci ani mai târziu, la 5 iulie 1955. La data de 19 nov. 1966, profesorul a decedat, fiind îngropat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca(4-6).

 

1897, aug. 9, Bucureşti – 125 de ani de la naşterea prof. dr. Theodor Vasiliu (1961, iunie 3, Penitenciarul Poarta Albă din Raionul Constanţa)

Doctor în medicină al Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1926, iunie), după care a urmat o specializare în Franţa (obţinând diploma Institutului de Criminologie al Universităţii din Paris) şi specializarea în domeniile medicinei legale, poliţiei ştiinţifice şi în expertiza grafică (cursuri absolvite în 1928). A fost medic legist al jud. Ilfov (1930); conferenţiar la Facultatea de Drept (1935); membru fondator şi primul redactor-şef al Revistei de Medicină Legală din România (1936); profesor agregat la UMF „Carol Davila” (1938); profesor titular (1941); subdirector al Institutului Naţional Medico-Legal „Prof. Dr. Mina Minovici” (1933) şi director al INML (1941-1952). A fost decorat cu Legiunea de Onoare a Franţei în gradul de Cavaler (1938).

A condus destinele medicinei legale în Bucureşti şi sectorul Ilfov în perioada complicată şi tulbure a celui de-al Doilea Război Mondial şi a schimbării politice din România anilor 1945. După o tentativă de demitere şi de arestare eşuată în 1947, a fost reţinut în 1957 de către organele statului din acea vreme şi închis la Poarta Albă unde a murit în închisoare chiar în ziua eliberării sale în urma unei crize cardiace grave (1961). Cel mai important discipol al fraţilor Minovici şi apropiat membru de familie prin alianţă, a condus cu onoare Institutul Medico-Legal pe care predecesorii săi l-au creat şi pe care, împreună, profesori şi discipol, l-au administrat timp de 50 de ani pentru justiţia şi societatea românească. A efectuat singur şi în colaborare circa şaptezeci de lucrări şi comunicări ştiinţifice în diverse reviste de specialitate, unele dintre ele fiind deosebit de interesante prin deschiderea de noi orizonturi în Medicina Legală(6-8).

 

1912, aug. 18, Marea Britanie – 110 ani de la naşterea medicului obstetrician-ginecolog Josephine Barnes (†1999, dec. 28)

A fost prima femeie preşedinte al Asociaţiei Medicale Britanice (1979). A fost activă în campania naţională de control al cancerului pentru femei prin screeningul cancerului. A fost preşedintă a Elizabeth Garrett Anderson Hospital Appeal Trust; preşedintă a Asociaţiei Fizioterapeuţilor Afiliaţi în Obstetrică şi Ginecologie (cunoscută din 1994 ca Asociaţia Fizioterapeuţilor Afiliaţi în Sănătatea Femeii) (1977-1995) şi preşedintă a Asistentelor Regale Britanice; a jucat un rol proeminent în dezbaterea publică asupra Legii avortului din 1967. Preşedintă a Clubului Osler din Londra (1988); a rostit Oraţia Hunteriană la Societatea Hunteriană (1994); preşedintă a Societăţii de Istorie a Medicinei (1995-1996) la Societatea Regală de Medicină; membră a Colegiului Regal al Medicilor, a Colegiului Regal al Chirurgilor din Anglia şi a Colegiului Regal al Obstetricienilor şi Ginecologilor (şi vicepreşedintă)(9).

 

1912, aug. 25, Dnipropetrovsk, Ucraina – 110 ani de la naşterea prof. dr. Boris Perlin (†1995, sept. 23, Chişinău), „personalitate notorie a învăţământului superior medical” din Republica Moldova

Din anul 1936, urmează Institutul de Stat de Medicină în oraşul natal. În anul 1941, din cauza războiului, se refugiază împreună cu familia în Sverdlovsk, unde îşi poate continua studiile medicale. Încă din timpul studenţiei, va lucra la Catedra de anatomia omului, ca laborant; finalizează studiile medicale (1943) şi rămâne la aceeaşi catedră din institut în funcţia de asistent. În 1944, se transferă la Institutul de Medicină din Kislovodsk, cu aceeaşi funcţie „la Catedra similară sub conducerea renumitului profesor anatomist A. Lavrentiev”, urmează transferul Institutului la Chişinău, unde B. Perlin, „împreună cu prof. Lavrentiev, va participa la noua Catedră de anatomia omului, pe care o va conduce între 1959 şi 1987”.

Devine primul doctor în ştiinţe medicale în domeniul anatomiei omului din Moldova, cu lucrarea Participarea nervului vag la inervaţia segmentului ileocecal al intestinului (1954); conferenţiar (1957); şef al Catedrei de anatomia omului (1959), unde împreună cu membrii acesteia, realizează, prin cercetări ştiinţifice originale, metode apreciate la nivel internaţional. a fost numit profesor (1969) după susţinerea tezei de doctor habilitat în ştiinţe medicale (1968). Sunt realizate şi publicate: „100 de lucrări ştiinţifice, două monografii, două culegeri, un ghid de disecţii şi altul din domeniul angioneurologiei ş.a.”. O iniţiativă importantă de-a sa „a fost reorganizarea şi dezvoltarea Muzeului de anatomie (...) mândria Universităţii, fiind unul dintre puţinele muzee de acest fel din Europa”. Totodată, „prof. Boris Perlin a fost timp de mai mulţi ani preşedintele Societăţii ştiinţifice a anatomiştilor, histopatologilor şi embriologilor din Moldova”. Despre el s-au păstrat cele mai frumoase şi „înalte calităţi umane şi profesionale”: acest savant ilustru, la rândul său, ca pedagog înzestrat, a format generaţii de medici din Republică, mulţi dintre aceştia devenind specialişti de renume internaţional”. Pentru activitatea şi realizările sale ştiinţifice a fost decorat cu înalte distincţii de Stat şi cu titlul onorific de „Om Emerit în Ştiinţă(10).

 

1917, sept. 2, Corabia, Romanaţi – 105 de ani de la naşterea acad. prof. dr. ftiziolog Constantin Anastasatu (†1995, iul. 26, Bucureşti)

Titularul Catedrei de ftiziologie Filaret, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, prorector (1964-1972) şi rector (1972-1976) al Institutului de Medicină şi Farmacie Bucureşti.

„A desfăşurat o intensă activitate de educaţie sanitară, prin presă, conferinţe şi broşuri de popularizare a cunoştinţelor medicale”. În colecţia „Medicina pentru toţi”, de la Ed. Medicală, a publicat broşura Ce trebuie să ştim despre tuberculoză, 140 pag. (1962), care se adresa bolnavilor, foştilor bolnavi şi „celor ce nu doresc să devină suferinzi de TBC”. Scrisă într-o formă accesibilă, furniza cunoştinţele şi îndemnurile necesare pentru aplicarea terapiei şi a măsurilor de profilaxie antituberculoasă(11).

1922, iul. 9, Buzău – 100 de ani de la naşterea col. dr. Petre Buzatov (†1996, iul. 27, Iaşi), pictor

A fost una dintre figurile umaniste care au dat strălucire Iaşului, în a doua jumătate a sec. XX. Din 1959 şi până la pensionare, a funcţionat ca medic primar şi director al Spitalului Militar din Iaşi. În paralel cu activitatea medicală, a fost artist plastic şi colecţionar de artă; iernile şi primăverile, dar mai ales verile şi toamnele surprinse cu lirism în tablourile sale sunt reprezentative pentru pictura ieşeană contemporană. De-a lungul anilor, a colecţionat lucrări valoroase din arta românească(12).

 

1922, sept. 13, Târgu‑ Mureş – 100 de ani de la naşterea dr. Sergiu Al-George (†1981, nov. 9, Bucureşti), medic orelist, foniatru la Opera Română, indianist renumit, un martir al închisorilor comuniste

Îşi desăvârşeşte opera, Arhaic şi Universal, în care retrăieşte „cele mai iubite realizări pe care le-a scris” în capitolul „Eminescu şi Brâncuşi – arhetipali” (1980-1981).

Era deja cunoscut ca indianist prin acumularea lingvistică şi filozofică a sanscritei şi tibetanei, cu articole publicate la Paris şi Berlin, în colaborare cu Arion Roşu. Realizări mai importante: „confecţionează singur, teoretic şi practic, primul stroboscop mecanic românesc pentru investigarea laringelui (1950), brevetat în 1957; îi apare la Editura Medicală primul Tratat de Fonoiatrie, în 1958”. Tot în acest deceniu, care se finalizează cu arestarea sa, la 18 dec. 1958, timp de cinci ani de detenţie (15 apr. 1964), viaţa sa a întors o altă pagină...

†1981, nov. 9 – „Revenise de patru zile din India, unde participase la un congres de indianistică la Benares, când, în afara ordinei de zi obişnuite, fusese reprogramat (el singur) să susţină o dizertaţie la Delphi, în faţa unei săli pline de specialişti, universitari indieni, având ca temă cele două mari pasiuni ştiinţifice ale vieţii sale: Metafora şi Panini...; a murit victorios, învingând Timpul, Istoria şi Destinul”(13,14).

 

1927, aug. 1, Ochiul Alb, jud. Bălţi – 95 de ani de la naşterea dr. Nicolae Testemiţanu (†1986, sept. 20, Chişinău), academician, profesor, rector, ministru al sănătăţii şi om de stat

După studiile gimnaziale şi Şcoala medie nr. 1 din oraşul Bălţi, în 1951 a absolvit Institutul de Stat de Medicină din Chişinău (ISMC). A urmat „ordinatura clinică la Catedra de chirurgie generală a ISMC, în paralel cu activitatea de medic la Secţia de Chirurgie a Spitalului Raional din Răşcani”.

Din 1954, a urcat treptele ierarhiei didactice: asistent, conferenţiar, profesor şi şef al Catedrei de chirurgie generală, medic-şef al Spitalului Clinic Republican. Şi-a susţinut teza de doctor în ştiinţe medicale (1958). La vârsta de 32 de ani a fost numit rector al Institutului de Stat de Medicină din Chişinău (1959) şi, tot în acest an, a deschis porţile facultăţilor de stomatologie; iar în următorii ani, Facultatea de Perfecţionare a Medicilor (1962); Medicină Preventivă (1963) şi Farmacie (1964).

În 1963 este numit în funcţia de ministru al sănătăţii, dar nu-şi întrerupe activitatea la Catedra de traumatologie, ortopedie şi chirurgie de campanie. O destituire care ar putea să nu ne surprindă: în anul 1968 este scos din postul de ministru al sănătăţii pentru „introducerea limbii române în procesul de instruire”. „Susţine teza de habilitat în ştiinţe medicale (1973) şi i se conferă titlul de profesor, şef al Catedrei de medicină socială, pe care o va conduce până la ultima suflare”.

Lui N. Testemiţanu i se recunosc calităţile de „pedagog experimentat, devotat cauzei şi idealurilor tinerelor generaţii”. Cele 220 de lucrări ştiinţifice publicate, inclusiv 15 monografii, conţin metode moderne de management al sănătăţii publice şi de istoria medicinei. Tot lui i se datorează „crearea sistemului modern de medicină primară, integrat funcţional cu medicina specializată şi pentru populaţia rurală”, fapt apreciat cu Premiul de Stat. A trecut în eternitate în 20 sept. 1986 şi, post-mortem, i-a fost oferit titlul de academician al Academiei de Ştiinţe Medicale (ASM). Începând cu anul 1990, Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie din Republica Moldova poartă numele ilustrului savant(15,16).

 

1922, iul. 22, Iaşi – 100 de ani de la naşterea dr. Gheorghe Creţeanu (†1991, oct. 26, Iaşi)

În istoria Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi, el şi-a înscris numele printre cei care au contribuit la dezvoltarea acestei instituţii; timp de aproape 40 de ani, a pregătit numeroase cadre de medici şi cercetători; a înfiinţat Clinica a V-a Medicală la Spitalul CFR (1960), pe care a condus-o timp îndelungat; fecund cercetător în domeniul medicinei interne, al bolilor de nutriţie şi geriatriei, a publicat peste 300 de lucrări; a elaborat manuale şi monografii de specialitate(17).

 

1937, iulie 24, Cuhneşti, raion Glodeni 85 de ani de la naşterea dr. Vitalie Beţişor (†2005, mai 22, Chişinău), „promotor al ortopediei contemporane”

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Chişinău (1963), cu stagiul „în specialitatea traumatologie şi ortopedie” la un spital pentru invalizi din Saharna şi la cel din Leova în calitate de chirurg traumatolog. Din 1965 îşi pregăteşte studiile de doctorat în domeniul ales la Institutul Central de Cercetări Ştiinţifice al Ministerului Sănătăţii din URSS, iar în anul 1968 susţine teza de doctor în ştiinţe medicale, cu tema Diformităţile postcombustionale ale mâinii şi degetelor şi tratamentul lor. Urmează activitatea didactică la Institutul de Stat de Medicină din Chişinău, începând din 1969, când urcă toate treptele de învăţământ superior de profesor, fiind şef al Catedrei de ortopedie şi traumatologie. A excelat „ca şef al Secţiei de doctorantură, aspirantură şi ordinatură clinică” (1984-1986). A susţinut teza „de dr. habilitat în ştiinţe medicale” (1989) şi tot atunci a devenit Laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M., iar apoi a fost ales Membru Corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1993).

A studiat „şi elucidat cele mai grele probleme legate de traumatismele cranio-cerebrale grave asociate şi ale aparatului locomotor, tratamentul şi consecinţele politraumatismelor”. Totodată, sunt cunoscute „două tehnici chirurgicale, artroplastia şi endoprotezarea, al căror autor este acad. Vitalie Beţişor”. A publicat „peste 380 de lucrări ştiinţifice şi didactice, trei monografii şi două compendii, iar majoritatea invenţiilor realizate împreună cu colegii de catedră sunt şi astăzi implementate în practica medicală”. „A deţinut numeroase funcţii de conducere: preşedinte al Asociaţiei traumatologilor-ortopezi din Republica Moldova, preşedinte al Consiliului de experţi ai Ministerului Sănătăţii, vicepreşedinte al Ligii Medicilor din Moldova ş.a.”. Pentru întreaga sa activitate, a fost distins cu titlul onorific de „Om Emerit” (1995) şi cu alte distincţii guvernamentale, totodată fiind recunoscut „ca un specialist de talie internaţională, eminent savant, dublat de un om de aleasă bunătate”(18).

Aniversări-comemorări 

 

1847, sept. 30, Nagytétény, Regatul Ungariei, Imperiul Austriac – 175 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moartea Contesei Vilma Hugonnai de Szentgyörgy (Wartha) (†1922, martie 25, Budapesta, Regatul Ungariei), prima femeie medic maghiară(19).

 

 

 

1892, aug. 21, Sohodolul de Arieş – 130 de ani de la naştere şi 40 ani de la moartea prof. dr. Ioan Goia (†1982, ian. 10, Cluj-Napoca), un reprezentant de seamă al generaţiei de aur a şcolii medicale clujene

Primul fiu din familia preotului ortodox Dumitru Goia şi al Elenei (născută Motora, fiică de preot ortodox), după terminarea şcolilor primare şi gimnaziale din Arieş-Abrud şi Sibiu, a urmat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1907-1911); Facultatea de Medicină din Cluj (1911-1916); în timpul războiului, a lucrat ca medic stagiar şi secundar la un spital de campanie sub conducerea prof. dr. Iuliu Haţieganu. În anul 1919, împreună cu acesta, a vizitat clinicile şi facultăţile de medicină din Bucureşti şi Iaşi „pentru a învăţa terminologia medicală românăşi, în toamnă, a fost numit şef de lucrări la clinica medicală condusă de prof. Haţieganu. A fost conferenţiar titular (1925) la Catedra de propedeutică medicală, ramură a medicinei care are ca scop „învăţământul pregătitor clinic”, apoi profesor universitar, şeful Catedrei de semiologie medicală (1930), ramura cea mai importantă a medicinei, care se ocupă cu studiul semnelor şi a simptomelor bolilor, „în vederea precizării diagnosticului şi prognosticului”. Editează Tratatul elementar de Semiologie şi patologie medicală, în trei volume şi patru ediţii (1934-1938); se refugiază la Sibiu (1940), împreună cu cadrele didactice ale Facultăţii de medicină din Cluj (rector prof. Haţieganu); se întoarce la Cluj (1945), unde depune aceeaşi activitate meritorie pentru care primeşte ordine, medalii şi titlul „Om de ştiinţă emerit” (1962). Pensionar şi prof. consultant, îi apare vol. Propedeutică medicală (1964); membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969); sărbătorit la 85 de ani de către colegi şi prieteni (1977). A murit la vârsta de 90 de ani omul, medicul, profesorul, cel care spunea: „Numai dacă îţi faci datoria merită să trăieşti”(20).

 

1902, iulie 29, Nepolocăuţi, districtul Coţmani, Cernăuţi – 120 de ani de la naştere şi 40 ani de la moartea dr. Heinrich Zvi Winnik (†1982, nov. 10, Ierusalim)

A urmat cursurile secundare la Cernăuţi şi Viena, studiile superioare, Facultatea de Medicină la Praga, iar doctoratul în medicină l-a dat la Breslau (1926). S-a specializat în psihanaliză la Viena; în Germania, a profesat ca medic psihanalist în Leipzig şi Berlin, iar în anul 1938 a fost medic în activitate la Bucureşti. În timpul războiului (1941) a emigrat în Palestina, unde a funcţionat ca medic-director al Spitalului Talbiah din Ierusalim (1951-1973) şi, din 1954, a fost profesor la Facultatea de Medicină din Ierusalim.

Un „curriculum vitae” îl arată demn cercetător şi om de ştiinţă: preşedinte al Societăţii Israeliene de psihanaliză (1961-1964), fondator şi editor al Analelor de Psihiatrie din Israel şi membru al Societăţilor şi Asociaţiilor de Psihiatrie din America şi Anglia(21,22).

 

1917, feb. 12, com. Corbu, jud. Harghita – 105 ani de la naştere şi 10 ani de la moartea dr. Petru Mureşan (†2012, iulie 10, Bucureşti), un fondator al Centrului de Statistică Medicală

Din 1940, când a devenit medic, au urmat treptele ierarhiei profesionale: specialist în medicină internă (1947); în chirurgie (1948); medic primar (1953); doctor în ştiinţe medicale (1956). A ocupat funcţia de director în Ministerul Sănătăţii (1948-1970), „perfecţionându‑se în sănătate publică, cu specializare în statistică matematică, aplicată în cercetarea clinică şi experimentală”. În această calitate de înaltă specializare va fi numit Conferenţiar de biostatistică, şef de catedră la IMF Bucureşti (1949-1958); apoi la Institutul de Igienă din Bucureşti este numit şeful Secţiei de demografie (1958-1970). În această perioadă, a reuşit să înfiinţeze Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară, ocupând funcţia de director (1970-1979). Deşi data oficială a pensionării este anul 1979, până la decesul său, cei aproape 30 de ani au fost plini de roadele unei activităţi la nivel internaţional, ca expert OMS şi ONU pentru sănătate publică şi demografie.

A petrecut şapte ani pe front şi în recluziune, cu părinţi, fraţi şi surori pieriţi în crematoriile de la Auschwitz, el însuşi scăpat ca prin minune din lagărul de la Buchenwald. A lăsat în „viaţa sa exemplară” o operă de pionierat în statistica sanitară şi ar fi fost tot o mândrie dacă Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară din Bucureşti n-ar fi fost desfiinţat „de un ministru al sănătăţii de profesie notar”(23).

 

1922, iunie 16, Vălenii de Munte, Prahova – 100 de ani de la naştere şi cinci ani de la moartea dr. Gheorghe Brătescu (†2017, sept. 11, Barcelona), istoriograf de talie internaţională, unul dintre cei mai de seamă hipocratizi europeni, exeget recunoscut al medicinei populare etc.

Cercetător la Centrul de Organizare a Ocrotirii Sănătăţii şi Istoria Medicinei/C.O.O.S. (1953-1959); cercetător la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică Bucureşti (1959-1962); preşedinte al SRIM, Filiala Bucureşti (1962–1986); membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale şi membru al ISHM din 1991. Lucrările sale sunt dovada certă a interpretărilor teoretice judicioase şi statornice în acest perimetru vast al tradiţiilor şi creaţiilor folclorului medical şi al terapiilor empirice zămislite de popor în spaţiul său geografic şi istoric, aşa se prezintă dr. G. Brătescu, care a investigat fiecare segment al medicinei populare. „Doctorul Gheorghe Brătescu a fost poate cea mai marcantă figură a istoriei medicinei româneşti din a doua jumătate a secolului XX”(24-27).

 

1937, iulie 18, Dumeni (Costiceni), Cernăuţi – 85 de ani de la naştere şi 35 de ani de la moartea conf. dr. Andrei Banaru (†1987, nov. 4, Chişinău), „pedagog talentat şi excelent morfopatolog, cu o ţinută academică impecabilă

Născut într-o familie de ţărani, după finalizarea învăţământului primar şi secundar, în satul natal, a intrat la Facultatea de Medicină Generală din Chişinău (1955), pe care a absolvit-o în anul 1961; din 1962 este încadrat asistent, apoi conferenţiar (1966) la Catedra de anatomie patologică. După susţinerea tezei de doctorat în ştiinţe medicale, cu tema Infarctul miocardic: cercetare histochimică şi luminescent-microscopică (1965), „a fost numit şef al Secţiei de studii postuniversitare” (1964-1966), apoi între anii 1966 şi 1968 „a fost secretar ştiinţific al Comisiei ştiinţifice clinice, iar apoi prodecan al Facultăţii de Medicină Generală Clinică; prorector pentru activitatea didactică şi şef de studii la Catedra de anatomie patologică”.

A publicat, concomitent cu activitatea didactică, numeroase lucrări „de patomorfologie în infarctul miocardic”, A. Banaru fiind medic morfopatolog la Spitalul Clinic Republican, la cel de Urgenţă şi la Spitalul Clinic Municipal nr. 4. Metodele sale „histochimice şi histotopografice se aplică şi în prezent în activitatea cotidiană a medicilor anatomopatologi”. Conferenţiarul A. Banaru s-a stins prematur, la vârsta de 50 de ani, după ce şi-a onorat cu demnitate şi succes funcţiile didactice şi sociale”, cât pentru şapte vieţi(28).