Sistemul românesc de sănătate şi impactul asupra profesiei de farmacist

Ce v-a determinat să vă alegeţi profesia în domeniul farmaceutic, din multitudinea de discipline medicale?

Dumitru Lupuliasa: Foarte simplu! Dragostea pentru chimie şi pentru plante, în general pentru tot ceea ce este viu, m-a îndemnat să fac o alegere iniţială în domeniul biomedical. Făcând o analiză profundă, am considerat că, decât să fiu un medic mediocru, mai bine un farmacist foarte bun. Practic, îmbinarea dintre chimie şi viu, adică biologie, a fost factorul determinant în alegerea profesiei.

Care sunt problemele cu care se confruntă un farmacist, atât la nivel instituţional (în raport cu CNAS şi MS), cât şi profesional (în exercitarea profesiei)?

D.L.: În ultimii 15 ani, de când funcţionează Casa de Asigurări de Sănătate, toate legăturile directe între profesioniştii în domeniul sănătăţii care au contact cu sistemul public se leagă într-un mod foarte strâns cu reglementările Casei de Asigurări şi ale Ministerului Sănătăţii. S-a pornit de la suport pe hârtie, ajungând ca farmaciştii să trebuiască să implementeze sisteme informatice de gestionare a tuturor medicamentelor, de raportare la nivel de Casă de Asigurări şi sigur că este o activitate biunivocă. Cred însă că sunt prea multe schimbări, adică viteza cu care se fac schimbările nu este una foarte normală. În mod obişnuit ar trebui găsită o formulă optimă, realizat un studiu-pilot şi după aceea implementat, însă în prezent, în momentul în care vor intra în aplicare şi cardurile de sănătate, ar trebui ca sistemul să fie performant, să fie închis. Din discuţiile pe care le-am avut cu colegii, sunt şi diverse portiţe care nu închid complet sistemul, iar cei „isteţi“ vor găsi metode de a frauda în continuare sistemul de asigurări de sănătate. Aş dori ca acest lucru să nu fie pus în spinarea farmaciştilor, aşa cum s-a întâmplat de foarte multe ori. Dacă sunt cazuri în care se dovedeşte că unul sau mai mulţi farmacişti au făcut nereguli, să fie exemplificaţi, să fie scoşi din sistemul de relaţii cu Casa, iar restul lumii să-şi continue activitatea în mod corect şi obişnuit.

Cum credeţi că va evolua domeniul farmaceutic în România şi cum credeţi că va arăta el peste 10 ani?

D.L.: Cred că o să-mi iau un sfert de normă la Urania şi o să încerc să fac predicţii. Cred că am primit această întrebare şi înainte de aderarea României la Uniunea Europeană şi răspunsul pe care l-am dat atunci (la sfârşitul anului 2006), sau una din afirmaţiile mele, a fost că „vin vremuri grele“, şi toată lumea s-a uitat chiorâş la mine. De regulă sunt o fire optimistă, aveam o aură pozitivă şi vedeam totul realizabil. În următorii 10 ani, cum mai afirmă cineva, sistemul farmaceutic ori va funcţiona brici, ori va fi desfiinţat în totalitate. Dacă evoluţia următorilor 10 ani va fi cea pe care am simţit-o în ultimii 5, nu poate conduce la o stare de progres, adică trebuie să fie o inflexiune în care lucrurile trebuie să se rearanjeze, fiindcă asistăm la dispariţia treptată a farmaciilor care sunt ale profesioniştilor şi la proliferarea celor de lanţ. Nu ştiu dacă e foarte rău lucrul acesta, însă, în orice caz, se merge de la punerea accentului pe partea profesională pe cea comercială, şi dacă ne uitam doar la felul în care se face publicitatea, la felul în care se face racolarea pacienţilor din policlinică, din faţa policlinicii, din cabinetele medicale, haideţi să spunem lucrurilor pe nume, cu siguranţă că nu este o perspectivă sănătoasă a evoluţiei sistemului. Rămân la convingerea că farmacistul trebuie să-şi facă cu profesionalism meseria pe care şi-a ales-o, dar trebuie ca pacienţii să fie lăsaţi în pace şi aşa cum şi-au ales un medic de familie, să-şi aleagă de unde să-şi ia reţeta şi să aibă acel sfătuitor, pentru că farmacistul este de multe ori în completarea celor ce medicul nu reuşeşte să facă în cabinet, fiindcă dincolo de uşa sa sunt 20-30 de pacienţi care aşteaptă în primul rând diagnosticarea. Şi lucrurile legate de medicaţie, de felul în care trebuie să urmărească tratamentul, de felul în care se poate asocia un medicament cu altul sau cu alimentele sunt în responsabilitatea farmacistului. Aşa încât, revenind la întrebare, cred că în următorii 10 ani colegii care sunt în mediul rural şi care nu vor fi sugrumaţi de prevederea legislativă care permite să se deschidă şi în mediul rural oricât de multe farmacii, poate că vor face cu adevărat profesie. În mediul urban vor fi din ce în ce mai puţini cei care vor putea să-şi exercite profesia în totalitate independent.

Care trebuie să fie relaţia dintre farmacist şi pacient? Sau este vorba de relaţia farmacist şi consumator, mai degrabă?

D.L.: Este şi, şi! Fiindcă, pe de o parte, relaţia dintre farmacist şi pacient este una legată de eliberarea medicamentelor prescrise. E vorba de medicamentele etice la care relaţia trebuie să fie biunivocă, în sensul în care farmacistul să-şi dea tot interesul pentru ca pacientul să primească ceea ce-i trebuie, iar farmacistul să fie ascultat de pacient în felul în care trebuie să-şi administreze medicaţia, deci complianţa – sunt lucruri absolut obligatorii. Pe de altă parte, relaţia dintre farmacist şi consumator se referă, pe de-o parte, la tot ceea ce este în afara medicaţiei etice, chiar şi OTC. Consumatorii pot fi direcţi atunci când au nevoie de un produs dermato-cosmetic, sau paramedical, sau când sunt emisarii unui pacient. Consider că această relaţie farmacist-pacient-consumator trebuie să pună accent pe o comunicare foarte clară. Pe de o parte, vorbim de nuanţare atunci când e vorba de consiliere în privinţa medicaţiei şi de tot ceea ce înseamnă atitudini de lămurire, de informare corectă asupra tuturor medicamentelor şi dispozitivelor medicale sau a produselor parafarmaceutice care se eliberează din farmacie.

„Cine este farmacistul şi ce rol are el?“ - cum aţi răspunde la această întrebare?

D.L.: Farmacistul este evident un om de bine al societăţii, este un licenţiat, are cel puţin cinci ani de facultate şi de cele mai multe ori şi doi-trei ani de rezidenţiat, este cunoscătorul cel mai profund al medicamentului. Cu medicamentul jonglează foarte multă lume: sunt cei care îl produc, sunt cei care îl comercializează, sunt cei care îl prescriu, sunt cei care îl eliberează. Farmacistul trebuie să ştie absolut tot – de la moleculă la sinteză, la felul în care se realizează medicamentul, cum se testează şi mai ales partea aceasta de eliberare şi de consiliere, care este numai a farmacistului. Spuneam şi altă dată că farmacistul e de foarte multe ori un grănicer. Când ai un grănicer bun, cu siguranţă totul e bine pentru teritoriul pe care îl păzeşte. De aceea, schimbarea frecventă a farmaciei de unde un pacient îşi procură medicamentele nu cred că e cea mai bună soluţie. Cel mai bine ar fi să găsească acel farmacist în care să aibă încredere şi care de obicei cunoaşte şi istoricul afecţiunilor personale. El este un specialist în domeniul medicamentului şi, din păcate, de foarte multe ori s-a ajuns la o demonetizare a acestei profesii şi la punerea accentului pe partea comercială, ceea ce este şi firesc, ţinând cont de agresivitatea cu care se face publicitate la partea comercială a farmaciei şi câteodată a farmacistului. Aici ar fi necesare îmbunătăţiri.

Aţi recomanda tinerilor medicinişti să se orienteze către domeniul farmaceutic? Dacă da, de ce?

D.L.: Nu! Dacă şi-au ales domeniul medical, foarte bine, să-l ducă la bun sfârşit. Sigur că sunt destul de mulţi care după absolvire nu-şi găsesc drumul spre ceea ce au făcut iniţial şi virează uşor spre domeniul medicamentului, ca reprezentanţi medicali. Sunt destul de mulţi medici care au făcut şi facultatea de farmacie – e altă situaţie. În acel moment înţelegi foarte multe lucruri şi se pot face conexiuni între cele două domenii, ceea ce este de dorit. Numai că, dacă ai făcut facultatea de farmacie după cea de medicină, la absolvire trebuie să alegi – profesezi ori una, ori alta. Eu i-aş sfătui să profeseze pe aria medicală şi să folosească toate cunoştinţele din sfera farmaceutică, pentru că atunci vor şti exact ce, cum şi cât să prescrie, având în vedere toate cunoştinţele pe care le-au dobândit.

Se acordă suficientă importanţă profesiei de farmacist în România? Dacă da, în ce fel? Dacă nu, de ce? Din punctul dumneavostră de vedere.

D.L.: Cum am spus şi mai devreme, din păcate, nu. Nici cei care se ocupă de strategie în domeniul sănătăţii publice de la Ministerul Sănătăţii nu acordă sau nu recunosc în integralitate rolul extrem de important pe care farmacistul îl are în ceea ce priveşte sănătatea publică. Pentru că farmacistul, pe lângă faptul că este la dispoziţia pacientului pentru eliberarea medicamentelor, el este un educator în domeniul sănătăţii şi de foarte multe ori când există o iminenţă a unui val de gripă sau a unor alte afecţiuni, farmacistul este, aşa cum spuneam mai devreme, grănicerul care poate să facă cu un pas mai devreme ceea ce ar trebui făcut. În foarte multe ţări se recunoaşte contribuţia pe care farmacistul o are în asistenţa farmaceutică; în România, deocamdată nu. Nu se plătesc serviciile. Aici se plăteşte numai medicamentul. Afirmaţia în necunoştinţă de cauză „Vai, câte farmacii sunt,una lângă cealaltă, se câştigă foarte bine“ nu este corectă. Ministerul Sănătăţii nu a fost consecvent în menţinerea unor reglementări privind deschiderea unităţilor farmaceutice. Sigur că s-a reglementat la sfârşitul anului 2014, în sensul menţinerii criteriului demografic, în legătură cu posibilitatea de a se deschide farmacii, dar acest lucru ar fi trebuit făcut şi pentru mediul rural, tocmai pentru a avea omogenitate în ceea ce priveşte distribuţia unităţilor farmaceutice, astfel încât accesibilitatea la medicamente să fie la fel pentru toată ţara.

Cât de importante sunt evenimentele medicale pe teme de actualitate în specialitatea dumneavostră?

D.L.: Aşa cum ştiţi, există un program naţional de educaţie farmaceutică continuă – fiecare farmacist practician trebuie să îndeplinească în fiecare an un anumit punctaj minim de educaţie farmaceutică (40 de ore). Punctele pot fi acumulate prin participare la manifestări medicale, prin abonamente la reviste, prin redactarea şi publicarea de articole de specialitate, şi din acest punct de vedere toate evenimentele medicale pe care Colegiul Farmaciştilor le creditează sunt evenimente importante pentru toată lumea. Sigur că sunt şi evenimente ştiinţifice de anvergură mai mare, aşa cum a fost Congresul Naţional de anul trecut, aşa cum este Conferinţa anuală interdisciplinară medic-farmacist care se desfăşoară în Bucureşti la jumătatea lunii noiembrie, şi care se bucură de o apreciere deosebită atât din partea medicilor, cât şi din partea farmaciştilor, şi cu siguranţă că toţi colegii, cu experienţă sau mai tineri, au întotdeauna de câştigat după participarea la astfel de evenimente.

 Cine a fost mentorul dumneavostră în perioada studenţiei?

D.L.: Sigur că e greu de răspuns. Practic, toţi profesorii din Facultatea de Farmacie din Bucureşti au făcut parte integrantă din formarea mea ca viitor specialist. Toţi au fost pentru mine modele. Poate că trei dintre ei s-ar evidenţia: profesorul Dumitru Dobrescu, profesorul Victor Stănescu, care mi-a fost şi şef o bună perioadă, şi prima femeie decan a unei facultăţi de farmacie din România, doamna profesor Matilda Rosetti.

Doriţi să menţionaţi vreuna dintre realizările dumneavoastră recente (cum ar fi că sunteţi preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Farmaceutice din România)?

D.L.: De regulă m-am implicat în activitate şi am dorit să fac lucruri fără să le pun într-un anumit palmares, dar recunosc că a păstori facultatea de farmacie timp de 25 de ani, în calitate de decan peste 15 ani, de prodecan şi de secretar ştiinţific, a fost pentru mine o onoare să lucrez cu toţi colegii mei.

Recent, am fost ales preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Farmaceutice din România pentru o perioadă de patru ani, care impune anumite angajări în ceea ce priveşte desfăşurarea cercetării ştiinţifice şi a manifestărilor ştiinţifice din România, iar începând cu 9 aprilie, după susţinerea unui concurs în 25 martie, am fost confirmat director al Consiliului de Studii Universitare de Doctorat din UMF „Carol Davila“, funcţie cu rang de prorector, ceea ce înseamnă coordonarea activităţii celor aproape 200 de conducători ştiinţifici din UMF „Carol Davila“ şi a unui număr care trece cu mult peste o mie de doctoranzi. Desigur că toate aceste lucruri mă fac să cred că încă este nevoie de ceea ce ştiu şi voi încerca să pun în aplicare ceea ce este necesar pentru ca atât Societatea de Ştiinţe Farmaceutice, cât şi Consiliul de Studii Doctorale să funcţioneze pe baza unor reguli clare, transparente, în folosul întregii comunităţi profesionale şi academice.