Depresia postpartum

Se discută despre necesitatea instituirii unui screening prenatal pentru depistarea femeilor cu risc pentru a dezvolta această afecţiune şi monitorizarea acestora în primele luni după naştere. Unele studii ajung la concluzia că DPP nu este o tulburare psihică propriu-zisă, ci este o urmare a unor condiţii de nesecurizare materială şi afectivă a mamei. Ajutând mai mult proaspăta mamă să treacă peste aceste anxietăţi, printr-un puternic suport afectiv, moral şi chiar material al întregii familii, dar mai ales al partenerului de viaţă, simptomatologia depresiei post-partum se poate remite foarte rapid.

Depresia postpartum este determinată în principal de modificări hormonale semnificative şi bruşte care apar imediat după naştere. Astfel, nivelurile de hormoni feminini scad puternic în orele imediat următoare naşterii. Aceste scăderi pot produce starea depresivă, tot aşa cum doar mici schimbări hormonale pot declanşa stări disforice şi de tensiune psihică înainte de ciclul menstrual.

De asemenea, nivelul de hormoni tiroidieni pot să scadă puternic după naştere, dezvoltându-se o deficienţă tiroidiană care poate produce depresie. La iniţierea alăptării, dezinhibarea hipofizei şi creşterea nivelului de prolactină se fac şi pe seama scăderii nivelului de dopamină din anumite regiuni ale creierului. Scăderea dopaminei este corelată, după cum se ştie, cu apariţia simptomelor depresive, a anxietăţii şi a gândurilor obsesive. Totodată, nivelul placentar crescut al corticotropin releasing hormone (CRH), în cursul săptămânii a 25-a de sarcină, poate fi folosit ca marker al unei posibile dezvoltări a DPP, după cum se arată într-un studiu efectuat de cercetătorii de la Universitatea Complutense din Madrid.

Depresia postpartum pare să fie determinată de modificări hormonale bruşte care apar după naştere. Aceste modificări hormonale pot determina depresie post-partum, când sunt asociate cu alţi factori de risc, cum ar fi: depresia anterioară (inclusiv tulburarea bipolară), absenţa sprijinului din partea partenerului, prietenilor şi a familiei sau un stres excesiv.

Atât avortul spontan, cât şi naşterea cu făt mort pot determina aceleaşi modificări hormonale, care pot duce la depresie post-partum.

Factori de risc

Fiecare femeie are risc de tristeţe post-partum în primele două săptămâni după naştere, din cauza modificărilor hormonale bruşte şi a solicitării determinate de îngrijirea nou-născutului.

 Femeile care au avut un avort spontan sau o naştere cu făt mort au, de asemenea, un risc. În total, 20% din femeile cu tristeţe postpartum vor suferi de depresie post-partum. Totuşi, sunt cunoscuţi câţiva factori care cresc riscul de depresie pe termen lung după sarcină. Dacă femeia a avut depresie postpartum la o sarcină anterioară, există un risc crescut de a face din nou. Aproximativ 50% din femeile cu istoric de depresie post-partum vor avea această afecţiune şi după următoarea sarcină.

Alţi factori de risc includ:

• absenţa sprijinului din partea familiei, partenerului sau a prietenilor;

• stres adiţional, cum ar fi probleme financiare, nou-născut bolnav sau probleme de familie;

• prima sarcină;

• depresia în timpul sarcinii actuale; 75% din femeile care sunt depresive în timpul sarcinii vor avea depresie postpartum;

• depresie înainte de sarcina; 25% din femeile care au avut un episod depresiv de-a lungul vieţii vor avea depresie postpartum.

Simptome

Simptome care au o amplitudine variabilă, asemenea insomniei, iritabilităţii, crizelor de plâns, sentimentelor de copleşire şi labilitatea afectivă, sunt frecvent întâlnite în primele zile după naştere (la mai mult de jumătate dintre femei). Aceste stări (denumite şi “baby blues”) ating, de obicei, un maxim în ziua a patra şi se remit în mai puţin de două săptămâni, când modificările hormonale se atenuează.

Simptomatologia depresivă rămâne, de cele mai multe ori, la o intensitate subclinică, dar trebuie monitorizată de către personalul medical, pentru a se putea interveni cu promptitudine, când dobândeşte o dimensiune clinică. Fenomenologia clinică a cazurilor de mică intensitate de DPP este similară celei a „baby blues”-ului, dar este prezentă mai mult timp (peste 2 săptămâni).

În cazul unei DPP severe, simptomele pot surveni oricând în primul an de după naştere şi sunt identice cu ale unei depresii severe: tristeţe, pierderea interesului, dificultăţi de concentrare, agitaţie sau lentoare psihomotorie, senzaţie de oboseală exagerată, tulburări ale apetitului (anorexie sau bulimie), tulburări ale somnului (insomnii), scăderea libidoului, gânduri de sinucidere, sentimente ambivalente sau negative faţă de sugar; sentimente de culpabilitate legate de incapacitatea de a avea grijă de copil şi o anxietate excesivă în legătură cu starea de sănătate a acestuia.

Aproximativ 1 din 8 femei dezvoltă depresie postpartum de lungă durată în săptămânile şi lunile de după naştere.

Modificările hormonale şi durerea cauzate de avortul spontan sau naşterea unui făt mort, de asemenea, pot declanşa depresie postpartum la multe femei. Depresia postpartum face dificilă îndeplinirea atribuţiilor de mamă, afectând îngrijirea copilului şi formarea ataşamentului faţă de acesta. Bebeluşii mamelor depresive tind să fie puţin ataşaţi de mamele lor şi să fie mai lenţi în achiziţia limbajului, a comportamentelor specifice vârstei şi dezvoltarea mentală. Fără tratament, depresia postpartum poate dura aproximativ 7 luni şi poate continua peste un an.

Concluzii

Ca şi alte afecţiuni, depresia necesită tratament, timp şi răbdare. Cei din jur sunt îndrumaţi să evite oferirea de sfaturi, dar e recomandat să încurajeze persoana în cauză, să caute tratament specializat şi să o susţină pe mamă pentru a continua tratamentul (fie medicamentos, fie psihoterapeutic). „Baby blues” este întâlnită la aproximativ 50% dintre mame după naşterea copilului. Aceste stări sunt legate de actul naşterii, care implică anumite schimbări în corpul mamei, cum ar fi tulburările hormonale.