Se vor împlini curând 40 de ani de istorie recentă. Virusul imunodeficienţei umane (HIV) a fost descris prima dată în 1981, iar astăzi aproape 37 de milioane de indivizi infectaţi trăiesc, la nivel mondial. Pe parcursul acestor aproape patru decenii s-au realizat progrese importante în studierea structurii şi patogenezei virusului, dar multe mai sunt încă de descoperit – de exemplu, obţinerea unui vaccin eficace. Probabil, cele mai notabile progrese sunt legate de terapie. Astăzi, speranţa de viaţă a celor HIV-pozitivi este mult mai mare faţă de cea înregistrată în trecut. Pe de altă parte, apariţia şi extinderea rezistenţei la medicamentele antiretrovirale au condus la probleme dificile, încă nerezolvate, cu un important consum uman şi material.
În ciuda unor speranţe privind eficienţa prevenirii infecţiei, continuă să se înregistreze noi cazuri an de an; programele de informare şi de testare trebuie să continue, cu conştiinciozitate. Având în vedere rezultatele obţinute în ultimii 15 ani, United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS) a adoptat ţinta de eliminare a epidemiei la nivel global până în 2030. În doar 11 ani vom putea analiza modul în care speranţa a devenit realitate.
Imunodeficienţa dezvoltată în cursul evoluţiei pacienţilor infectaţi HIV conduce la tablouri clinice particulare care trebuie recunoscute inclusiv pentru că pot ridica suspiciunea unei posibile infecţii. Diagnosticul precoce este esenţial, având implicaţii majore asupra evoluţiei bolii, dar şi asupra transmiterii HIV la persoane seronegative. Cele mai redutabile complicaţii sunt infecţiile asociate şi neoplaziile. Infecţia cu Pneumocystis jirovecii este între cele mai frecvente infecţii oportuniste la persoanele seropozitive şi se asociază cu o rată importantă de mortalitate. Cercetările actuale aduc în atenţie punerea la punct a unui vaccin. În ceea ce priveşte neoplaziile, imunodeficienţa conduce la un risc mai crescut, de aceea aceşti pacienţi trebuie atent monitorizaţi. De exemplu, cunoaşterea aspectelor clinice ale cancerelor cutanate prezintă o deosebită importanţă datorită accesului facil, putând fi observate la simpla examinare de către orice medic, contribuind la diagnosticul precoce al infecţiei. Coinfecţia HPV-HIV nu trebuie privită ca o simplă asociere, între cele două virusuri existând interacţiuni şi implicaţii patogenice importante. Femeile coinfectate au un risc crescut de a dezvolta displazii sau carcinoame ale cervixului, cu impact negativ asupra evoluţiei bolii.
Abordarea stării de sănătate a femeilor însărcinate infectate HIV reprezintă un element esenţial în menţinerea sănătăţii la nivel global. Sunt circa 25 de ani de când cercetările au arătat că terapia antiretrovirală îşi găseşte aplicabilitatea în prevenirea transmiterii infecţiei de la mamă la copil. Din fericire, terapia antiretrovirală se acordă unei bune părţi dintre femeile însărcinate seropozitive. Însă nu trebuie uitate obstacolele în administrarea terapiei, legate în special de complianţa la tratament şi de accesul la serviciile de sănătate. UNAIDS îşi propune scăderea de noi cazuri pediatrice de infecţie HIV la sub 20000 până în anul 2020.
Se consideră că astăzi există mijloacele necesare pentru a reuşi să se pună capăt epidemiei HIV/SIDA, însă succesul oricărui demers obligă la o abordare multidisciplinară, din domenii medico-sociale şi domenii conexe, cu implicarea pacienţilor şi susţinerea tuturor eforturilor pe termen lung.