La începutul anilor 2000, Karl Kruszelnicki, de la Universitatea din Sydney, în căutarea răspunsului pentru o întrebare adresată de unul dintre ascultătorii săi în cadrul unei emisiuni radio pe care acesta o modera, a decis să caute răspunsul la întrebarea: „De ce scamele din buric sunt albastre şi de ce apar acestea?”(1) Pentru a răspunde la această întrebare, a început să cerceteze datele existente la momentul respectiv. A constatat că nu exista niciun studiu publicat care să investigheze acest aspect. Se pare că o întrebare similară a fost adresată în anul 1984 de către British Medical Association News Review către cititori, răspunsurile fiind ulterior publicate în acelaşi an. Subiectul a fost tratat o decadă mai târziu, în anul 1995, când Michael Biesecker a abordat acelaşi subiect, cu aceleaşi rezultate. Totuşi, aceste studii au reprezentat doar opinii, neimplicând existenţa unui chestionar aplicat sau a unui model experimental.

Şi modelul experimental a prins contur. Dr. Karl a fost contactat de o organizaţie, denumită Soft Bottom Inshore Fish Habitats Research Team, care l-a prezentat pe Doug, membru al organizaţiei, care a început un experiment legat de rasul părului din jurul buricului pentru a testa teoriile enunţate anterior. Rezultatul a confirmat teoriile, scamele dispărând odată cu raderea şi reapărând odată cu creşterea părului. De asemenea, culoarea scamei părea a fi influenţată de culoarea hainelor purtate. Astfel, a luat naştere un chestionar cu 19 întrebări ce investighează aspecte ce ţin de anatomia zonei ombilicului, culoarea pielii, aspecte ce ţin de scamele ce se acumulează în buric şi aspecte ce ţin de comportamentul celor care au participat la studiu. Surprinzător, aproape 4800 de persoane au răspuns la chestionar. Principalele rezultate au indicat faptul că scamele apar în special la bărbaţii de vârstă mijlocie, uşor supraponderali, dar şi că femeile cu greutate normală pot acumula scame în buric. În continuarea experimentului, probele au fost evaluate utilizând microscopul electronic, cu scopul de a identifica structura scamelor. Acestea erau formate în principal din fibre din haine, dar conţineau şi piele moartă şi alţi produşi din piele. Studiile au mers mai departe, iar în anul 2009 Georg Steinhauser a publicat rezultatele unui studiu experimental care a durat patru ani(2). Acesta a colectat 503 probe, cu o greutate medie de 1,82 miligrame şi greutate maximă de 9,17 miligrame. Printre concluziile imediate a fost faptul că scamele provin de la hainele purtate, deoarece aveau aceeaşi culoare. De asemenea, se pare că există o corelaţie negativă între vechimea hainelor şi cantitatea de scame acumulată. Ipoteza emisă este că firele de păr zgârie hainele şi generează astfel scamele şi apoi le direcţionează către buric, loc în care se acumulează. 

Dar cercetarea lui Steinhauser a mers mai departe. El a analizat compoziţia chimică a scamelor colectate după ce a purtat haine albe, cu o compoziţie de 100% bumbac. Rezultatul a indicat faptul că, pe lângă resturile de celuloză, se regăseau şi alte resturi formate din praf de casă, bucăţi de piele, grăsime, proteine şi transpiraţie. Acesta ar putea fi un aspect pozitiv, acumularea acestor substanţe în scamele care ulterior sunt extrem de uşor de îndepărtat având un rol igienic de îndepărtare a resturilor altfel greu de îndepărtat.

Următorul pas în cercetare este reprezentat de studiul publicat în anul 2012(3), care a investigat populaţia bacteriană de la nivelul buricului. Rezultatele au indicat o diversitate mare a tipurilor de organisme. Totuşi, marea majoritate au fost identificate la un număr foarte mic de participanţi. În general, s-a constatat faptul că structura populaţiei bacteriene la nivelul buricului este similară cu cea existentă la nivelul pielii, aşa cum a fost identificat în alte studii. Cea mai recentă actualizare a cercetărilor în domeniu este reprezentată de studiul „Modeling the production of belly nutton lint”, publicat în anul 2018(4). Acesta aduce nou faptul că autorul analizează mecanismele fizice implicate în producerea scamelor din buric. Astfel, pornind de la teoria conform căreia părul de pe piept şi abdomen direcţionează fibrele către buric, prin intermediul abraziunii, autorul a dezvoltat un model al dinamicii transportului fibrelor textile la nivelul regiunii cercetate. Totul porneşte de la respiraţie şi de la mişcarea periodică pe care aceasta o generează la nivelul abdomenului. Astfel, mişcările abdomenului în timpul ciclului respirator conduc la apariţia unei mişcări relative între abdomen şi obiectul vestimentar (generic denumit tricou, în continuare). În faza de inspir, tricoul se ridică relativ faţă de piele şi împotriva direcţiei firelor de păr. Odată desprinsă o scamă, aceasta este prinsă între tricou şi firele de păr. Odată cu faza expiratorie, tricoul coboară relativ de pe peretele abdominal, iar scama va avea tendinţa de a se mişca împreună cu tricoul în direcţia firelor de păr. Ciclul se repetă. Densitatea firelor de păr joacă un rol important, cu cât aceasta este mai mare, cu atât facilitează deplasarea scamelor. În final, scamele ajung să fie „prinse” la nivelul ombilicului, fiind ţinute „captive” ca urmare a orientării firelor de păr din jur. În timp, acestea se amestecă cu alte elemente (descrise anterior). Pe baza informaţiilor culese, autorul a dezvoltat un model matematic (formulă matematică) ce permite estimarea greutăţii scamelor acumulate la nivelul buricului.

Aşadar, atunci când întrebarea legată de motivul pentru care apar scamele în buric va fi adresată din nou, putem răspunde într-un mod avizat, pe baza studiilor efectuate.