Cealaltă victimă a erorii medicale

Orice eroare medicală face două victime: una este pacientul, cealaltă este medicul. Eroarea este intrinsecă oricărei acţiuni umane. Odată ce oamenii au inventat avionul, au inventat şi accidentul de avion. În mod ciudat, medicina modernă nu pare să accepte greşeala sau eroarea. Progresul tehnologic excepţional din ultima sută de ani a creat iluzia, atât pacienţilor, cât şi medicilor, că medicina este o activitate precisă şi sigură. Testele de laborator care detectează cantităţi infinitezimale de substanţe, testele genetice care-ţi stabilesc trecutul şi viitorul, imaginile de mare rezoluţie care se rotesc în trei dimensiuni (vezi şi Galenus dice din acest număr), toate au creat iluzia perfecţiunii şi au ridicat până la cer aşteptările oamenilor.

Medicii au fost şi ei luaţi de acest val de entuziasm tehnologic. Prea puţini mai pun la îndoială progresul şi rezultatele sale. Multe congrese medicale au fost inundate de prezentări ţinute de reprezentanţi, mai mult sau mai puţin mascaţi, ai producătorilor de medicamente şi echipamente medicale. Unii medici vin la congrese pur şi simplu ca să-şi confirme certitudinile şi să primească instrucţiuni de utilizare. Îndoiala sistematică şi argumentată a fost exilată din agora medicală. Această atitudine se datorează în parte şi greşelilor din educaţia medicală. Viitorii medici sunt educaţi să fie proactivi şi competitivi. Insuccesul este cel mai mare păcat medical, iar îndoiala nu face decât să paralizeze acţiunea. Diagnosticul diferenţial, care era regina raţionamentului medical, pur şi simplu a dispărut din unele cărţi. Rezultatele fals pozitive şi fals negative ale testelor de laborator sunt exilate la anexe sau în notiţe de subsol. Rezultatul acestor neglijenţe în educaţie i-a făcut pe cei mai slabi de înger să se creadă infailibili. De aici numărul prea mare de semizei medicali în viaţă. Este de înţeles că pacientul îşi doreşte un medic infailibil care să-l salveze. Este însă inacceptabil ca medicului însuşi să i se urce la cap infailibilitatea. Cum toate intervenţiile noastre au un grad mai mare sau mai mic de probabilitate de reuşită, inevitabil apar şi eşecurile. Atunci, semizeul medical, dovedit calp, este răsturnat de pe soclul său. Căderea îi poate fi fatală profesional. Cu un pic de modestie şi curiozitate ar fi putut observa că Biserica, cu experienţa ei milenară, se fereşte să proclame sfinţi persoane în viaţă. Ea ştie că natura umană este supusă greşelii.

Virtual, orice profesionist din domeniul medicinei ştie ce chinuri îl aşteaptă dacă face o greşeală gravă. Te simţi izolat şi expus. Pândeşti cu febrilitate să vezi dacă cineva a observat greşeala. Agonizezi pe tema mărturisirii şi, dacă da, ce şi cui să spui? Derulezi în minte iar şi iar întregul eveniment. Te îndoieşti grav de capacitatea ta profesională. Încerci să anticipezi furia pacientului şi ce pedepse vei primi. Te porţi excesiv de atent cu pacientul şi familia lui şi regreţi că nu te-ai purtat aşa de la bun început. Te întrebi obsesiv dacă şi-au dat seama de greşeală. Cultura medicală curentă presupune că medicii nu trebuie să se critice public între ei. De fapt, corolarul acestei atitudini colegiale, care este mult mai important, spune că analiza critică şi susţinerea din partea colegilor sunt esenţiale în planul privat. Colegii îşi pot aminti de erorile lor din trecut şi cu toţii pot folosi acest prilej ca să înveţe ceva.

Problema specifică în România este că trăim într-o cultură a pedepsei. Controalele, analizele, auditurile şi-au pierdut scopul iniţial de a îndrepta şi ameliora lucrurile. Scopul oricărui control este de a pedepsi pe cineva. Începând cu poliţistul de la circulaţie şi terminând cu inspectorul fiscal, scopul controlorului este să dea o amendă. Nu un sfat, nu o îndrumare! Orice manager de spital ştie că, dacă se anunţă un control în unitatea lui, urmează să fie demis. Nu tu planuri coerente de investiţii, de implementare sau de modernizare. Vinovatul e decapitat, iar lucrurile continuă în acelaşi fel, dar cu alţi actori. Sistemul medical pur şi simplu nu are mecanisme proprii de vindecare. În primul rând, ne lipseşte cultura mărturisirii, a ispăşirii şi a izbăvirii. Ameninţarea cu procese, frica de malpraxis (vezi şi Busola morală din acest număr) şi blamarea publică duc la reacţii disfuncţionale din partea medicului. Izolarea de către colegi este cea mai dureroasă, ca şi cum ai fi un ciumat contagios. În această situaţie, mulţi medici buni şi reflexivi, cu standarde profesionale înalte, cad pradă dezolării, suferă de burnout sau caută alinare în alcool şi droguri.

Ce-am putea face? În primul rând, să renunţăm la cultura pedepsei. Să fim alături de colegii noştri, să ne împărtăşim unii altora greşelile şi îndoielile. Nu trebuie să minimalizăm erorile; în definitiv, un om suferă inutil. Putem însă să le analizăm raţional şi să punem la punct proceduri şi mecanisme care să le evite pe viitor. Trebuie să cultivăm, începând cu studenţii şi rezidenţii, practica mărturisirii greşelilor din care cu toţii avem de învăţat. Toţi medicii avem obligaţia etică de a mărturisi pacientului orice eroare care-l priveşte şi care-i poate face un rău. Şi cu toţii avem obligaţia umană de a ne cere iertare. Pacientul poate fi în suferinţă şi confuz, iar atunci are cea mai mare nevoie de sprijinul şi îndrumarea medicului şi a echipei sale. Pacientul nu este un obiect şi de aceea trebuie inclus în echipă, ca să participe la procesul propriei îngrijiri. Un pic de umilinţă din partea medicului, dar şi din partea pacientului, faţă de complexitatea şi incertitudinile medicinei va duce, cred, la diminuarea numărului de victime. Nu serveşte nimănui ca siguranţa pacientului să fie obţinută cu preţul sacrificării siguranţei medicului.