Despre drepturile pacienţilor noştri

Dacă ar fi să ne transpunem şi noi, medicii, în situaţia de pacient - şi nu se întâmplă arareori acest lucru -, vom descoperi imediat că vom spera, vom dori şi, în final, vom clama ca cel căruia îi solicităm ajutorul pentru a depăşi boala să ţină cont doar de necesităţile noastre.

Sunt, astfel, drepturile pacientului o necesitate pentru actul medical? Este nevoie ca pacientul să aibă - şi, în consecinţă, să ceară - drepturi? Este benefic ca aceste drepturi să existe şi să fie cunoscute de pacienţi şi medici?

Aceste întrebări - de altfel, pertinente pentru o societate umană modernă - au fost puse de mult timp de către comunitatea mondială. La 10 decembrie 1948 a fost adoptată la Paris Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU). Declarația a constituit o necesitate a acelei perioade, după șase ani de război și milioane de vieți masacrate în timpul holocaustului. Statele care au elaborat textul și l-au adoptat au considerat necesară existența unui set de „reguli“ care să stabilească anumite drepturi și libertăți universal valabile și recunoscute, astfel încât să se evite cazuri continue și complexe de încălcare a acestora, așa cum se întâmplase cu patru ani înainte, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, la 4 noiembrie 1950 a fost semnată la Roma Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - catalog al drepturilor fundamentale, elaborat de Consiliul Europei. Aceste reglementări ale drepturilor fiinţei umane au creat premisele definirii drepturilor pacienţilor. În 1973, Asociaţia Americană a Spitalelor (American Hospital Association - AHA) adoptă pentru prima dată Legea drepturilor pacientului, document elaborat în vederea creşterii eficacităţii şi beneficiilor serviciilor medicale adresate bolnavilor; în 1992, această lege a fost reînnoită în baza recomandărilor primite şi din partea Asociaţiei Americane a Medicilor şi Chirurgilor (Association of American Physicians and Surgeons - AAPS) care publicase în 1990 o listă cu libertăţile pacienţilor. Și în Europa preocupările în domeniul drepturilor pacienților s-au intensificat, în principal odată cu elaborarea Declaraţiei de la Amsterdam privind promovarea drepturilor pacienţilor în Europa, adoptată în 28-30 martie 1994. Acest document furnizează un cadru comun de acţiune, cu scopul final de a îmbunătăţi acordarea îngrijirilor de sănătate, avându-se în vedere parteneriatul ce trebuie să existe între utilizatorii serviciilor de sănătate şi cei care furnizează aceste servicii. În schiţarea drepturilor pacientului au fost luate în considerare declaraţii şi convenţii interguvernamentale, care oferă un cadru şi un set de concepte de bază. De asemenea, s-au avut în vedere numeroase rezoluţii ale asociaţiilor medicale mondiale care definesc principiile drepturilor pacientului. După alţi doi ani, în 1996, au fost abordate problemele legate atât de drepturile şi responsabilităţile pacienţilor, cât și de cele ale furnizorilor de servicii. Discuţiile au continuat şi în America de Nord, iar în 2001, Senatul Statelor Unite ale Americii votează cu 59 de voturi „pentru” și 36 „împotrivă” Legea Drepturilor Pacienţilor, cunoscută şi ca Legea McCain-Edwards-Kennedy. Această lege suferă unele amendamente în Camera Reprezentanţilor şi este reîntoarsă la Senatul SUA, unde nu mai reuşeşte să fie votată în noua formă. Acest lucru a fost posibil abia în 2003, când a fost adoptată de Asociaţia Americană a Spitalelor, ca Parteneriatul Îngrijirii Pacientului. În acest context global, este interesant de precizat faptul că Legea nr. 46, Legea drepturilor pacientului (în actuala formă!), a fost adoptată în România în acelaşi an, fiind publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 70 din 3 februarie 2003. În acest fel, România devine una dintre primele ţări din lume care adoptă o astfel de lege.

Remarcabil este și faptul că, în afara acestei legi cu referire strictă la drepturile pacientului, în România există un set complex de legi care reglementează relația medic - pacient: Legea reformei în sănătate numărul 95/2006; Legea sănătăţii mintale numărul 487/2002; Legea privind efectuarea prelevării şi transplantul de organe, ţesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic, Codul de deontologie medicală, Constituţia României din 1991.

Dacă românii sunt printre primii care au adoptat o astfel de lege, dacă în relaţia medic - pacient este evident că primează cerinţele omului bolnav şi dacă viaţa cotidiană a demonstrat că poziţia pacientului faţă de actul medical este una activă, nu este îndreptăţit de a afirma că Legea 46/2003, Legea drepturilor pacientului, merită prezentată, cunoscută în detaliu şi dezbătută pe larg? Este exact ceea ce rubrica Consultaţia Juridică a revistei „Medic.ro” vă propune într-un serial ce va dezbate fiecare articol din legea amintită. De precizat faptul că discuţiile şi comentariile pe aceste teme vor fi susţinute atât de medici - unii dintre ei cu o bogată experienţă în Departamentele de Jurisdicţie Profesională şi Comisiile de Litigii ale Colegiilor Medicilor teritoriale - cât şi de licenţiaţi în Drept (avocaţi, judecători ş.a.) cu variate tangenţe profesionale cu lumea medicală.

Propunerea noastră este de a dezbate în această rubrică, pe rând, toate articolele Legii 46/2003, Legea drepturilor pacientului în România, sub forma unor puncte de vedere variate şi cu sprijinul unei cazuistici ce va reflecta experienţa directă a fiecărui comentator. În acelaşi timp, există şi propunerea ca cititorii să interacţioneze direct cu rubrica Consultaţia Juridică, în aşa fel încât să profite imediat şi nemediat de un sfat sau comentariu al unor profesionişti jurişti sau colegi medici.

Vor putea astfel să fie dezbătute teme de interes practic, precum consimţământul informat al pacientului asupra îngrijirilor medicale acordate, secretul profesional, accesul pacientului la informaţia medicală şi alte subiecte care sunt identificate prin prevederile legii în vigoare. S-ar putea pune, astfel, baza unor propuneri de îmbunătăţire a acestei legi sau măcar o actualizare a acesteia în viitor. Până atunci însă, este uşor de identificat lămurirea directă a unor neclarităţi din practica medicală de zi cu zi faţă de prevederile legii în vigoare. Şi - de ce nu? - măcar lecturarea şi comentarea pentru prima dată a acestei legi pentru cei care nu au apucat încă să o cunoască şi să o aplice.