Diagnostic
Disfuncţia erectilă (DE) reprezintă incapacitatea de a obţine sau menţine o erecţie suficientă pentru o performanţă sexuală satisfăcătoare(3).
Diagnosticul disfuncţiei erectile se realizează prin efectuarea de teste funcţionale şi de laborator. Testele de laborator cuprind:
-
evaluarea statusului hormonal;
-
hemoglobina glicozilată;
-
biochimie sanguină;
-
profil lipidic;
-
sumarul de urină.
Testele funcţionale sunt următoarele:
1) Injecţia cu prostaglandină E1 în corpul cavernos. În cazul în care vascularizaţia peniană este normală sau cel puţin adecvată, efectul este dezvoltarea unei erecţii în câteva minute.
2) Biotensiometria - presupune testarea sensibilităţii pielii penisului prin aplicarea unei mici sonde electromagnetice la stânga, respectiv la dreapta axului penian şi pe gland; amplitudinea vibraţiei este ajustată până când este atins pragul senzorial individual, fiind determinată de răspunsul pacientului.
3) Evaluarea tumescenţei peniene nocturne - rar utilizată în practică.
4) Ultrasonografia - pentru determinarea funcţiei vasculare.
5) Teste neurologice efectuate în special la pacienţii cu neuropatie diabetică periferică.
Fiziopatologie
DZ determină apariţia DE printr-o serie de mecanisme, şi anume: afectarea secreţiei androgenice, neuropatia periferică, alterarea contractilităţii muşchiului cavernos şi disfuncţia endotelială.
Un studiu a evidenţiat faptul că 36,5% din bărbaţii cu diabet zaharat de tip 2 au nivelul seric al testosteronului <3 ng/ml (valori normale: 2,5-9,5 ng/ml), iar 29% prezentau simptomatologie caracteristică deficitului de androgeni(4).
Erecţia penisului este definită ca fiind rezultatul relaxării musculaturii netede de la nivelul corpului cavernos şi de la nivelul vaselor sanguine. Oxidul nitric joacă un rol major în acest proces, deoarece este una dintre cele mai importante relaxante endogene ale musculaturii netede. În cazul pacientului cu DZ dezechilibrat, cu hiperglicemie cronică şi insulinorezistenţă, se dezvoltă disfuncţia endotelială, ce se manifestă cu un nivel scăzut de oxid nitric, ceea ce duce la relaxarea insuficientă a musculaturii netede(5).
În ceea ce priveşte factorii de risc pentru apariţia DE la pacientul cu DZ de tip 2, mai multe studii au evidenţiat asociere semnificativă statistic cu vârsta înaintată a pacientului, durata DZ, gradul controlului glicemic (hemoglobina glicozilată), prezenţa neuropatiei periferice, a sindromului metabolic şi cu dezvoltarea depresiei(5).
Studiul LOOK AHEAD a arătat că într-un lot de 373 de bărbaţi cu DZ cu vârste cuprinse între 45 şi 75 de ani, fitnessul cardiorespirator a fost un factor de protecţie împotriva dezvoltării DE(6).
Tratament
Tratamentul acestei afecţiuni este de patru tipuri:
-
medicamentos;
-
dispozitive externe de facilitare a erecţiei;
-
chirurgical;
-
psihoterapie.
Asociaţia urologilor din America recomandă ca primă linie terapeutică inhibitorii de fosfodiesterază-5: sildenafil, vardenafil, tadalafil şi avanafil. Substituţia cu hormoni androgeni este recomandată atunci când este obiectivată o valoare plasmatică scăzută a acestora; administrarea se poate face oral, injectabil, transdermal sau sub formă de gel. Injectarea intracavernoasă de vasodilatatoare (papaverină, alprostadil) este o altă farmacoterapie utilizată, însă determină apariţia de efecte adverse ca: erecţie dureroasă, priapism şi cicatrice la locul injecţiei. Utilizarea de pilule cu prostaglandină E1 intrauretral este eficientă în special la bărbaţii cu DZ sau cu boală cardiovasculară.
Bărbaţii care prezintă fenomenul de scurgere vasculară pot utiliza un dispozitiv de constricţie plasat la baza penisului pentru a menţine erecţia. Dispozitivele de aspirare a sângelui la nivelul penisului reprezintă o metodă relativ ieftină şi eficientă pentru producerea unei erecţii ce poate dura până la 30 de minute.
La pacienţii selectaţi se aplică terapia chirurgicală: revascularizare chirurgicală, eliminarea chirurgicală a scurgerii vasculare sau implant penian (proteză), ce poate fi rigid sau gonflabil. Studiile au arătat că protezarea peniană determină o funcţie erectilă mai bună şi o mai mare satisfacţie în rândul pacienţilor cu DE comparativ cu farmacoterapia cu inhibitori de fosfodiesterază-5 sau cu prostaglandina E1(6).
Concluzii
Disfuncţia erectilă reprezintă o afecţiune care la pacientul cu DZ scade şi mai mult calitatea vieţii, aceasta fiind asociată semnificativ statistic cu o creştere a mortalităţii de toate cauzele, în special cu mortalitatea de cauză cardiovasculară. Un studiu a arătat că bărbaţii cu DE sunt predispuşi să dezvolte depresie, iar acest risc este crescut în primul an de la diagnostic(7). Astfel, disfuncţia erectilă la pacientul diabetic presupune atât o afectare fizică, cât şi psihică, ce ar putea fi prevenită printr-un bun control glicemic şi prin managementul factorilor de risc cardiovasculari.