Se consideră că un element-cheie care ar trebui să stea la baza educaţiei unui adult este învăţarea autodirijată. Pe parcursul anilor de studii, indivizii ajung, teoretic, la performanţa de a învăţa singuri. Acest proces începe încă de când se pregătesc pentru admiterea la facultate sau chiar de pe băncile şcolii şi urmează a fi definitivat pe parcursul facultăţii.
Chiar dacă la început pare imposibil, cu timpul reuşim să găsim o metodă proprie, un echilibru care să ne definească şi să corespundă propriilor nevoi. Astfel, învăţarea autodirijată este un proces complex, orientat spre nevoile, posibilităţile şi disponibilităţile individului. Condiţia de adult implică multiple responsabilităţi, fiind un stadiu la care nivelul de control asupra propriei persoane este maxim.
Învăţarea autodirijată este procesul prin care individul are iniţiativa învăţării, el învaţă dintr-o nevoie interioară de cunoaştere. Persoana îşi stabileşte propriile nevoi de învăţare şi îşi formulează scopurile, obiectivele către care ţinteşte. În acelaşi timp, identifică şi resursele umane şi materiale necesare învăţării (cărţi, publicaţii, Internet), alege şi aplică strategii adecvate de învăţare. Procesul implică o mare putere de autocunoaştere, voinţă, determinare şi corectitudine faţă de sine însuşi. Procesul trebuie finalizat printr-o evaluare obiectivă a propriilor rezultate şi prin dobândirea unui grad de libertate în raport cu învăţarea.
Odată cu maturitatea, capacitatea de a controla modul de studiu este, în mod ideal, deja formată; modul activ de învăţare ajută la definitivarea precoce, faţă de cel pasiv, în care individul aşteaptă să i se ofere informaţii pe care el să le accepte fără discernământ. Controlul asupra modului de învăţare poate fi asociat cu controlul asupra propriului mod de viaţă. Alegerea unor metode personalizate de învăţare, stabilirea unor obiective şi a unui program coerent facilitează învăţarea autodirijată. Aceasta ar putea fi asociată cu un proces de autoexaminare şi reflecţie în care se încearcă o evaluare obiectivă a propriilor valori, abilităţi şi cunoştinţe acumulate până la un moment dat. Doar printr-o autoexaminare justă, lipsită de subevaluări sau supraevaluări, individul îşi poate cunoaşte capacitatea, limitele, necesităţile şi poate determina ce abilităţi trebuie îmbunătăţite şi care sunt segmentele care trebuie dezvoltate.
În medicină, mai mult decât în oricare alt domeniu, individul se află permanent într-un proces de învăţare continuu. Studenţii, încă din primul an de facultate, în încercarea de a face faţă avalanşei de informaţii noi pe care trebuie să le acumuleze într-un timp scurt, încearcă să îşi găsească modul ideal de învăţare şi de asimilare a cunoştinţelor practice şi teoretice, urmând ca apoi, în anii terminali, fiecare student să îşi stabilească modul propriu de învăţare. După terminarea facultăţii, procesul de învăţare nu se opreşte, urmând specializarea, unde rezidenţii se vor concentra pe acumularea de informaţii într-o anumită ramură a medicinei, pe care o vor dezvolta în următorii ani. Cunoştinţele acumulate de-a lungul facultăţii constituie doar fundamentul pe care se va construi edificiul ce îi va defini ca medici. Se vor adăuga în timp alte informaţii şi deprinderi, experienţe din practica de zi cu zi. Învăţarea autodirijată se bazează, aşadar, pe autoreferinţă, individul se raportează la el însuşi, fiind o realizare reflexivă. Dorinţa de cunoaştere, dezvoltare şi perfecţionare continuă face parte din trăsăturile unui viitor medic, deoarece medicina este, cu siguranţă, printre domeniile cu cea mai mare rată de progres.
Dacă învăţarea dirijată este atât de importantă, mai au atunci nevoie rezidenţii de profesori? Răspunsul este cu siguranţă unul afirmativ, întrucât discipolii au nevoie de îndrumare pentru a putea să se autocunoască şi să-şi poată desăvârşi educaţia. Maeştrii nu sunt cei care oferă un bagaj de informaţii şi cunoştinţe pe care elevii să le absoarbă în mod pasiv, ci sunt doar cei care îndrumă discipolii spre calea cunoaşterii, cei care le deschid mintea şi sufletul, stârnind bucuria cunoaşterii. Învăţarea îndrumată alături de învăţarea autodirijată sunt elemente esenţiale ale formării viitorilor rezidenţi. Profesorii îi învaţă pe elevi cum să înveţe, le dezvoltă pasiunea şi dorinţa de cunoaştere, stabilindu-se un parteneriat cu adevărat benefic ce va contribui la dezvoltarea studentului şi rezidentului în sine şi prin sine.
În concluzie, putem afirma că, mai ales în ceea ce priveşte medicii, învăţarea autodirijată are un rol extrem de important pentru alegerea unor metode potrivite propriei personalităţi, un stil de învăţare ce va permite acumularea de cunoştinţe, memorarea milioanelor de informaţii, cât şi abilitatea de a putea să le folosească şi să le pună în practică.