Într-o epocă sensibilă la proprietatea terminologică, în care folosirea unei sintagme relevante într-o perioadă istorică poate genera, prin decontextualizare şi hermeneutică postfactuală, contradicţii de ordin moral, cu consecinţe juridice greu de anticipat, ei bine, o carte despre demersul antropologic românesc din epoca interbelică deschide o perspectivă inedită, cu prezentarea riscurilor inerente ale epocii abordate, dar oferind un real prilej de surprinzătoare descoperiri intelectuale.
Risc, deoarece fie şi invocarea, erudită şi deci neutră, a conceptului de rasă este în măsură a trezi susceptibilităţi ideologice şi a răni sensibilităţi ale unor întregi comunităţi intens ultragiate în istorie. Prilej de descoperire intelectuală, căci peisajul autohton interbelic se dezvăluie ca un teritoriu antropologic substanţial, dinamic şi foarte divers, deloc în retard faţă de nivelul domenial atins în Apus. Desigur, când rostim sau scriem astăzi noţiunea de antropologie, ne gândim automat la antropologia culturală, disciplină în care, de obicei, doar ţările care au deţinut colonii în spaţii excentrice şi exotice au putut dezvolta anchete multisezoniere de teren. Mă refer la Anglia, Franţa, Belgia, Germania, SUA etc. Sau la nume grele ale disciplinei ca atare, precum Edward Burnett Tyler, Lewis Henry Morgan, Franz Boas, Alfred Kroeber, Margaret Mead, Ruth Benedict şi Clifford Geertz etc. Dar orizontul antropologiei ştiinţifice este mult mai divers, iar România, şi înainte de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, dar mai ales după aceea, a fost scena unor eforturi deosebite în proiectul de a fi up to date cu rezultatele de profil din Occident. Este adevărat, pe alte coordonate şi urmărind alte ţeluri, accentul căzând pe ideea de etnicitate şi pe decriptarea patternurilor acesteia din punct de vedere ştiinţific şi comparat.
Din acest punct de vedere şi plecând de la o asemenea tipologie a argumentelor istoriografice, două lucrări de excepţie au apărut în 2018 şi 2019, ele fiind semnate de profesorul Marius Turda, cadru didactic la universităţile Oxford şi Oxford Brookes şi director al Centrului de Studii Umaniste şi Medicale la Brookes. Subsumate titlului generic Ştiinţă şi etnicitate, volumul 1 acoperă Cercetarea antropologică în România anilor ’30, iar volumul 2 se raportează la Biopolitică şi eugenism în România, 1920-1944, ambele publicate la Editura Muzeului Municipiului Bucureşti. Cărţile răspund cu succes provocării riscului intelectual menţionat anterior şi ne oferă un prilej de istorie românească puţin cunoscută, o istorie la graniţa dintre ştiinţă şi identitate naţională, dintre societate şi biopolitică şi, în fine, la graniţa dintre medicina socială şi delimitarea rasială.
Întâi de toate, profesorul Turda, cercetător riguros, cu o impecabilă stăpânire a istoriilor conceptuale, ne oferă în acest domeniu atât de vast al antropologiei un teritoriu ştiinţific poliform, cu o evoluţie istorică sincopată, o dinamică conceptuală a diferitelor ramuri lăuntrice ale sale, puţin cunoscute la noi şi adesea tabuizate din varii motive. Domnia sa ştie să lucreze strâns cu documentele româneşti şi occidentale, diversitatea şi relevanţa acestora fiind dincolo de orice discuţie. Maniera în care a operat selecţia documentară şi relaţionarea diferitelor surse doctrinare sub unghiuri de vedere inedite transformă lectura textului într-o adevărată desfăşurare de surprize istorice. Pentru Marius Turda, analizele şi studiile antropologilor din România interbelică au fost „multă vreme privite prin prisma igienei rasiale de extremă dreapta”. Rasa este un cuvânt (nu o realitate) ce dobândeşte consistenţă în anumite tipuri de discurs şi, apoi, caracterul uşor inteligibil al termenului are marele neajuns de a-i camufla complexitatea, iar diversitatea etnică a României după 1918 nu a atras doar politicieni şi vizionari, preocupaţi de imaginea statului naţional, ci a devenit şi un punct central al programelor medico-sociale şi biopolitice elaborate de medici şi biologi în timpul perioadei interbelice. Atunci, istoriile culturale ale naţiunii s-au intersectat adesea cu concepţiile medicale privind apartenenţa naţională. Într-adevăr, nevoia de reîmprospătare a comunităţii etnice, întâlnită la majoritatea intelectualilor timpului, s-a bazat, după cum afirma Marius Turda, pe mitul palingenetic al reînnoirii naţionale, ce cuprindea atât ideea de metamorfoză spirituală, cât şi împlinirea ei printr-o nouă ontologie etnică.
După cum spunea Charles W. Mill, citat de Marius Turda şi Maria Sophia Quine în cartea „Historizing Race”: „Rasa poate fi ontologică, fără a fi biologică, poate fi metafizică, fără a fi fizică, poate fi existenţială, fără a fi esenţială, poate formata realul, fără a avea nicio formă”. Un lucru însă e cert, acest termen baleiază în mai multe câmpuri: de la cel (aparent) concret (în naturalitatea lui), al biologiei, la cel abstract, al sublimării metafizice a identităţilor de grup (naţionale ori transnaţionale). Unele subiecte, precum antisemitismul şi rasismul românesc, au fost ignorate intenţionat de specialişti până de curând. Istoria antisemitismului în România este acum bine cercetată şi sunt specialişti reputaţi în acest domeniu. Istoria eugeniei, a rasismului şi amalgamarea acestora în considerente antropologice cu pretenţie de obiectivitate ştiinţifică rămân încă o provocare pentru istoricii români. Marius Turda dă expresie în această carte modului în care s-a produs dezvoltarea acestor discipline ca atare în mediul românesc, cu prezentarea necesară a biografiilor unor medici şi antropologi de marcă precum Gheorghe Marinescu, Francisc Rainer, Victor Papilian, Gheorghe Banu, Iuliu Moldovan, Sabin Manuilă, Iordache Făcăoaru, Ion Chelcea, Alexandru Borcescu, Ion G. Botez, Olga Necrasov, Alexandru Donici, Suzana Grinţescu, Gheorghe Popovici şi Petru Râmneanţu, precum şi relaţiile care au existat între antropologie şi alte discipline ştiinţifice, pe de o parte, şi ideologiile politice, pe de altă parte. În perioada interbelică, cercetările antropologice asupra grupurilor etnice au luat amploare în România, iar aceste materiale bogate au fost folosite nu doar în scopuri ştiinţifice, ci şi explicit instrumentate politic. Dovada o constituie şi apariţia unui consorţiu de eugenism latin, cu implicare românească, a cărui activitate internaţională a fost întreruptă de vicisitudinile celui de-al Doilea Război Mondial. Cercetări antropologice au fost făcute în anii 1920 în Transilvania pentru a demonstra continuitatea populaţiei româneşti. Cercetări similare s-au făcut şi în anii 1940 în provinciile din est ale României, în mod particular în Transnistria, teritoriu administrat de Armata Română între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, cu scopul de a demonstra caracterul de „specific rasial“ românesc al populaţiei de acolo. În Transilvania de Nord, după 1940, antropologii maghiari au verificat impactul pe care l-a avut administraţia românească asupra populaţiei maghiare de acolo în perioada 1920-1940. Mai puţin cunoscut este faptul că şi minorităţile etnice din România interbelică au avut tradiţiile lor antropologice şi eugenice proprii, precum saşii din Ardeal. Aceste cercetări antropologice sunt importante nu numai pentru a înţelege relaţia dinamică şi simbiotică dintre ştiinţă şi politică, dar şi pentru a înţelege proiectul României Mari din acea perioadă.
În plus, variaţia document fotografic – document de presă – chestionar ştiinţific pe care ne-o oferă ambele volume este cu totul specială, cititorul neavizat putând străbate şi înţelege cu uşurinţă un text care, de altfel, cultivă virtuţile inerent austere ale abordării academice. În plan vizual, volumele se prezintă ca veritabile albume, bucurându-se de o grafică de excepţie, tehnoredactarea amintind mai degrabă de excelenţa cărţilor de profil editate în Occident decât de editările obişnuite şi specifice pieţei interne de carte.
Profesorul Marius Turda reuşeşte aici să producă un discurs atent dozat, tipic istoricului ideatic, obişnuit să cerceteze cu rigoare şi echilibru zone sensibile în plan ideologic ale trecutului. Pasionat de obiectul cercetării sale, asupra căruia se apleacă cu acribie faţă de detaliul semnificativ, autorul analizează critic tentaţia glorificării mitologizante şi chiar biologizante a unei epoci interbelice care a avut şi lumini, dar şi umbre. Era imposibil ca lucrurile să fie altfel, în măsura în care miza diferitelor „şcoli” de antropologie naţională din epoca interbelică s-a orientat în primul rând către definirea unui specific naţional şi eugenic, plecând de la aspectul fizic şi psihic al diferitelor grupuri care compuneau naţiunea română. Sarcină dificilă, nuanţată şi concretizată în funcţie de provenienţa geografică a elementului uman, de tradiţiile culturale şi de specificul graiurilor şi al folclorului local. Sarcină complexă şi compozită, concretizată prin metode şi viziuni de anchetă diferite, dar în fond complementare, toate în efortul de a înţelege proiectul românesc paligenetic interbelic, definit conceptual de profesorul de la Oxford. De la definirea variatelor metodologii de anchetă antropologică în măsură a deveni canonice în perioada interbelică la noi la prevalenţa unor itemi precum indicele cefalic, de la preferinţa criterială legată de grupele sangvine la diferitele „şcoli” naţionale de antropologie, de la relaţiile sofisticate dintre antropologie şi fixarea unui specific naţional la viziunea antropologiei despre grupurile etnice din România, în fine, fără a ocoli delicatul domeniu al raporturilor dintre rasism şi antirasism din punctul de vedere al abordării antropologice, dar şi al reflectării în politică şi în dezbaterea intelectuală, totul este abordat cu fin discernământ şi subtilitate de profesorul Marius Turda.
Multe şi complicate sunt elementele repertorizate de Marius Turda în panoramica abordare edificată din Ştiinţă şi etnicitate. Vizitarea sistematică a diferitelor paliere istorice şi disciplinare este una fără cusur, exhaustivă, iar argumentarea auctorială este una sintetică, rezumativă, bine concentrată în expresie şi inspirat ilustrată graţie alăturării, cu puternic impact, a documentelor vizuale. Iar aceste indiscutabile calităţi transformă cărţile domniei sale, cu titlul generic Ştiinţă şi etnicitate, în referinţe culturale atât de necesare nu doar pentru lectorul avizat academic, cât şi pentru laicul interesat de dimensiunea socială şi ideologică a medicinei şi antropologiei interbelice româneşti.