Dr. Aura Timen Dr. Aura Timen (foto) este directorul Centrului Național de Coordonare a Controlului Bolilor Transmisibile din Institutul Național pentru Sănătate Publică și a Mediului din Olanda (RIVM), cu sediul în Utrecht, mai exact Bilthoven.

Am cunoscut-o pe dr. Timen în noiembrie 2016, în cadrul Conferinței europene de sănătate publică, unde am avut onoarea să particip împreună cu dumneaei la un simpozion dedicat impactului politicilor de sănătate publică asupra activităților furnizorilor de servicii medicale. Cu această ocazie am aflat că dr. Timen este româncă, absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu“ din Cluj-Napoca în anul 1991, Doctor în Științe Medicale al Radboud University Nijmegen și că în acest moment este și președinta Secțiunii de Boli infecțioase a Societății Europene de Sănătate Publică (EUPHA).

Conform site-ului www.researchgate.net, dr. Aura Timen este autor sau coautor a 122 de articole științifice sau alte date publicate, iar acestea au fost citate de nu mai puțin de 910 ori.

Experiența dumneaei în acest câmp al luptei cu bolile infecțioase într-o țară în care medicina bazată pe dovezi este temelia ne-a determinat să o rugăm să ne răspundă la câteva întrebări, în speranța că medicii din România vor cunoaște un compatriot care merită toată admirația. Dr. Aura Timen poate fi un model și pentru medicii de familie tineri, dar și pentru cei care activează în domeniul sănătății publice, în proiectarea și aplicarea unor programe eficiente.

Dr. Timen, ați absolvit facultatea în anul 1991, în România. Povestiți-ne pe scurt cum ați ajuns conducătorul unei asemenea echipe precum cea de la RIVM.

Cu multă răbdare, pasiune și un pic de noroc. Răbdare pentru că, deși terminasem facultatea în România în 1991, după ce m-am căsătorit şi m-am stabilit în Olanda, în vara anului 1992, a trebuit întâi să învăţ limba olandeză, apoi să dau 6 examene (interne, chirurgie, pediatrie, neurologie, psihiatrie şi ginecologie) pentru a mi se recunoaşte pregătirea teoretică. Când am terminat examenele, am fost admisă la Universitatea Liberă din Amsterdam să fac toate stagiile clinice timp de doi ani. La sfârşitul anului 1995, mi-am dat examenul de medic, care pe atunci se dădea pe cazuri de medicină internă. Atât despre răbdare, acum pasiunea. De la început m-au fascinat bolile contagioase, citeam cărţi despre bolile copiilor și urmăream fiecare mică epidemie care apărea la şcoală. Mi-am pus singură diagnosticul de rujeolă la 9 ani, dar nu m-a crezut nimeni la început. Deci, terminând facultatea a doua oară, am decis să caut un post care să-mi asigure pregătirea în Epidemiologia şi controlul bolilor infecţioase. Aşa am ajuns la Serviciul de Sănătate Publică din Delft (un oraş universitar superb), unde mi s-a oferit posibilitatea de a intra în specializare aproape imediat. În timpul specializării am încercat să învăţ şi să mă implic cât mai mult în fiecare epidemie, în fiecare caz special. Am făcut cercetare şi am publicat la început articole mai simple, apoi ceva mai cuprinzătoare. După câţiva ani am trecut la nivelul naţional, la Centrul de Coordonare a Controlului Bolilor Transmisibile. După ce mi-am terminat doctoratul, am fost numită în postul de conducere al centrului. Spuneam că e nevoie şi de noroc! Am avut noroc, pentru că întotdeauna m-au atras bolile noi, emergente sau reemergente, aşa că, atunci când era nevoie, mi se părea firesc să contribui şi eu. 

 

Sunteți un model demn de urmat de către tinerii medici de familie. Dacă v-ați afla din nou în momentul absolvirii facultății, ați continua același drum? Ce le recomandați tinerilor medici absolvenți din România?

Mulțumesc pentru compliment! Nu ştiu dacă eu sunt în poziţia de a da sfaturi. Dacă ar fi s-o iau de la început, aş face exact la fel. Îmi place enorm ce fac şi încerc să transmit acest lucru tinerilor medici care sunt la mine la specializare sau doctorat. Dar ce le recomand tinerilor absolvenţi din România este să-şi urmeze pasiunea, să facă cercetare şi să publice.

 

În România ne întâlnim cu o scădere a acoperirii vaccinale, care are mai multe cauze. Ministerul Sănătății le grupează astfel: lipsa de percepție a riscului, influența campaniilor antivaccinare, întârzierile în aprovizionarea cu vaccin, migrația copiilor împreună cu familiile transfrontalier, unde primesc scheme diferite, adaptate specificului epidemiologic local. Vă întâlniți în Olanda cu astfel de situații? Cum reușiți să le depășiți?

Sigur că şi la noi sunt probleme, deşi gradul de vaccinare este foarte înalt, în jur de 94-95% pentru MMR (rujeolă, rubeolă şi parotidită epidemică) la vârsta de 14 luni. Însă, în toată Europa, şi desigur şi în America, este vorba de un curent antivaccinare care are o priză în creştere în unele grupuri sociale. Este foarte important ca medicii să se angajeze într-o comunicare deschisă cu părinţii care sunt sceptici față de vaccinuri. În ziua de azi, în care informaţia şi non-informația sunt foarte uşor accesibile pe internet, medicii sunt aceia care pot oferi părinţilor explicaţiile corecte despre efectele benefice ale vaccinurilor în reducerea atât de marcantă a bolilor contagioase, care pe vremuri aveau efecte devastatoare. Tot ei sunt cei care pot infirma „miturile” despre efectele negative ale vaccinurilor (cum ar fi cel legat de autism şi vaccinul antirujeolic). Odată cu scăderea gradului de vaccinare, ne vom reîntâlni cu bolile pe care ne-am străduit atât de mult în ultimii douăzeci de ani să le prevenim. Epidemia de rujeolă cu care se confruntă România acum este un exemplu.

 

În cabinetele noastre întâlnim copii care pleacă împreună cu familiile în străinătate. Marea lor majoritate se întorc vaccinați. Cum funcționează sistemul de identificare a copiilor migranți în Olanda și apoi cum sunt deferiți vaccinatorilor?

Îndată ce copiii sunt înregistraţi în municipalitatea unde locuiesc, ei sunt invitaţi să se prezinte pentru vaccinări, conform Programului Naţional de Imunizare din Olanda. 

 

Una dintre cheile unei acoperiri vaccinale optimale o reprezintă comunicarea. Cum se implică RIVM în comunicare?

Ne implicăm prin site-ul dedicat programelor de vaccinare, care este permanent adaptat. De asemenea, avem informaţii dedicate cadrelor medicale şi părinţilor. Organizăm cursuri şi conferinţe pentru colegii din profesia medicală. Părinţii primesc acasă informații în scris despre vaccinuri.

 

Cum vă adresați curentului antivaccinist din social media?

Încercăm să fim informaţi despre ce se discută în aceste medii în permanenţă (twitter, facebook) şi să intervenim atunci când se răspândesc informaţii eronate. Prezentăm informaţia corectă şi o oferim celor interesaţi de a se angaja într-o discuţie directă cu experţii.

 

Care sunt, după părerea dumneavoastră, elementele de bază ale comunicării cât mai eficiente între medic și pacient, în vederea acceptării vaccinării?

Comunicarea deschisă care are la bază respectul reciproc (al pacientului pentru cunoştinţele medicului, al medicului pentru motivele de ezitare ale pacientului). 

 

Cum vedeți evoluţia în următorii ani a activităţii de vaccinare, având în vedere creșterea curentului antivaccinist?

Curentul antivaccinist este o problemă îngrijorătoare. Medicul şi pacientul deţin împreună cheia succesului. Rolul medicului este în schimbare; el trebuie să deţină informaţia corectă, de ultimă oră, dar să aibă şi capacitatea de a se transpune în poziţia pacientului şi a reflecta asupra motivelor de îngrijorare ale acestuia. Ele trebuie luate în serios, dar corectate cu argumente valide. Şi în Olanda, unul dintre cei mai importanţi factori în acceptul vaccinurilor este atitudinea medicului (de familie sau de la centrul de vaccinări) față de vaccinuri. Atunci când medicul are o atitudine ambivalentă, lăsând loc pentru ezitări, părintele va refuza mai uşor vaccinul.

 

Cum sunt priviți medicii români în Olanda?

Am impresia că nu sunt mulţi medici români, cred că limba este o barieră serioasă. Cei pe care îi cunosc eu sau de care am auzit sunt nişte oameni deosebiţi, de care mă simt mândră.

 

Sunteți interesată de o colaborare cu grupurile de lucru ale Societății Naționale de Medicina Familiei (SNMF) din România? Care sunt ariile în care putem colabora?

Sigur că da, deşi îmi este greu să numesc aceste arii fără a fi complet informată despre interesele şi priorităţile SNMF. Păstrez legătura cu Societatea Națională de Medicina Familiei şi sunt sigură că vom identifica arii comune. 

 

Interviu realizat de dr. Gindrovel Dumitra