Modificări adaptative ale comunicării în medicină şi învăţământ

Contextul epidemiologic actual a redefinit nu doar actul medical, ci şi învăţământul medical. S-a produs ceea ce se credea în trecut a fi o evoluţie. Medicul a devenit mult mai accesibil de la distanţă pentru pacienţi. Astfel, a crescut numărul recomandărilor medicale efectuate telefonic sau prin intermediul platformelor informatice. Transmiterea electronică a documentelor între reprezentanţii corpului medical şi pacienţi a devenit mult mai facilă. În această perioadă, chiar şi unele instituţii ale statului şi-au arătat deschiderea spre a accepta această modalitate de comunicare, astfel încât Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a decontat şi consultaţii telefonice. Toate aceste modificări i-ar putea determina pe unii să creadă că situaţia generată de această pandemie a mobilizat resursele existente pentru evoluţie şi adaptare la „noile vremuri”, însă principala platformă electronică de comunicare în sistemul sanitar a rămas la vechii parametri funcţionali, putându-se astfel afirma că principala reformă informatică nu s-a produs. Mai mult chiar, modificările efectuate în platformă au permis continuarea prescrierilor unor tratamente cronice care erau limitate prin protocoale de prescriere, lucru aparent benefic. Considerăm că acest beneficiu este doar aparent, căci, prin ridicarea acestei bariere, mulţi bolnavi cronici nu au mai beneficiat de reevaluare periodică, iar starea lor de sănătate s-a putut deteriora. Totuşi, suspendarea temporară a protocoalelor de prescriere a permis acordarea asistenţei medicale în patologii unde, din punctul de vedere al practicianului, reglementarea prin protocol a prescrierii reprezenta doar un mijloc de îngrădire a accesului pacientului la o medicaţie compensată.

Acest sistem de telemedicină, adaptat în contextul situaţiei actuale şi aplicat la nivel naţional, nu trebuie considerat decât o adaptare epidemiologică, şi nicidecum o telemedicină reglementată, care să ofere servicii medicale reale pacientului şi protecţie în ceea ce priveşte culpa medicală. Implementarea telemedicinei la nivel organizaţional implică protocoale şi proceduri bine puse la punct, aşa cum s-au creionat în cadrul sistemului de telemedicină de urgenţă inaugurat în septembrie 2009. Pornind de la cele două realităţi existente – eforturile corpului medical de a continua acordarea asistenţei medicale în condiţii de siguranţă pentru pacienţi şi de a oferi servicii medicale în condiţii epidemiologice –, decidenţii din sistemul sanitar împreună cu organizaţiile profesionale medicale ar trebui să conlucreze la elaborarea cadrului legislativ care să reglementeze aceste activităţi. Deficitul legislativ pentru această formă a telemedicinei la care s-a apelat în ultima perioadă a fost evidenţiat de Colegiul Medicilor din România, care a arătat vulnerabilitatea personalului medical implicat în această activitate. Cu toate acestea, a existat la nivelul asistenţei medicale primare şi o activitate de screening care s-a bazat pe telemedicină, şi anume teleecografia. Medicii de familie au fost întotdeauna alături de pacienţii lor, chiar şi atunci când alte ramuri ale asistenţei medicale şi-au sistat sau limitat activitatea pe durata stării de urgenţă şi au fost întotdeauna activi şi implicaţi în găsirea unor soluţii pentru pacienţii lor. Grija pentru pacient, experienţa acumulată în folosirea platformelor informatice, alături de un cadru legislativ adecvat, pot asigura funcţionalitatea sistemului în condiţiile epidemiologice actuale, dar şi respectarea drepturilor pacienţilor şi protecţia personalului medical.

Un alt aspect care nu trebuie neglijat este formarea profesională. Atunci când ne gândim la formare profesională, nu trebuie să avem în vedere doar educaţia medicală continuă care se adresează medicilor în activitate, ci şi pregătirea viitorilor medici. În ceea ce priveşte educaţia medicală continuă, decizia luată de forul profesional privind sistarea temporară a obligativităţii acumulării unui număr de credite a determinat o reacţie profesionistă din partea furnizorilor de educaţie medicală continuă, care nu şi-au sistat activitatea şi s-au reprofilat în ceea ce priveşte modul de organizare a activităţilor. Astfel, formarea online, prin webinării, a devenit principala formă de continuare a pregătirii profesionale. Această metodă a fost adoptată şi de unităţile de învăţământ, inclusiv cele de învăţământ medical. Cu toate acestea, există o diferenţă majoră între activitatea de educaţie medicală continuă şi formarea profesională, care impune şi dobândirea unor abilităţi practice.

Obiectiv

Având în vedere aceste aspecte, am considerat util să analizăm perspectiva telemedicinei şi a învăţământului medical online prin prisma unor tineri aflaţi la începutul formării medicale.

Materiale şi metodă

Pentru realizarea obiectivului ne-am adresat stu­den­ţi­lor la medicină generală care au urmat studii medicale pe durata unui an universitar, un semestru prin metode­le consacrate şi un semestru online. Astfel, un grup de 79 de studenţi a răspuns la un chestionar format din 6 în­tre­bări, realizat prin platforma Google.

Rezultate

În urma centralizării răspunsurilor primite, am constatat că 97,50% dintre respondenţi consideră că schimbul de informaţii telefonice sau prin intermediul unor aplicaţii telefonice între medic şi pacient nu poate înlocui consultaţia clasică, 51,90% apreciind că acest lucru poate fi posibil doar în anumite condiţii.

În ceea ce priveşte viitorul schimbului de date prin intermediul telefonului sau al unor platforme informatice între medic şi pacient, doar 6,30% dintre respondenţi consideră această modalitate ca fiind viitorul comunicării medicale medic-pacient, 41,80% consideră că aceasta este viabilă doar în anumite condiţii bine precizate, iar aproape jumătate dintre respondenţi nu cred în viabilitatea acestei comunicări în viitor.
 

În ceea ce priveşte valoarea, respectiv beneficiul unei comunicări telefonice sau prin intermediul unor platforme informatice, un sfert dintre respondenţi nu au putut evalua calitatea unei astfel de comunicări, în timp ce marea majoritate a respondenţilor (72,20%) consideră că această metodă de comunicare între medic şi pacient trebuie limitată la situaţii bine precizate.

În opinia majorităţii respondenţilor (84,80%), învăţământul online a determinat o eficientizare a modului de folosire a timpului, aproape o treime dintre aceştia considerând că s-a asigurat astfel şi un acces mai bun la informaţii. Cu toate acestea, pe baza centralizării răs­pun­surilor, se poate observa opinia că învăţământul online determină o scădere în deprinderea unor abilităţi prac­tice, afectează comunicarea student – cadru didactic, dar reduce şi gradul de obiectivitate al evaluărilor.

Ponderea răspunsurilor primite la aceleaşi întrebări, dar evaluând avantajele învăţământului „on site” (la faţa locului), au evidenţiat o „imagine în oglindă”, cu excepţia accesului la informaţii.

Aproximativ două treimi dintre respondenţi consi­deră că în viitor se impune abordarea unor strategii noi în reglementarea activităţii medicale şi didactice, iar jumătate dintre aceştia consideră că aceste strategii nu trebuie să se limiteze doar la perioada pandemiei. Procentajul celor care consideră că situaţia va reveni la parametrii anteriori pandemiei este de doar 12,70%.
 

Discuţie

Neîncrederea privind folosirea telefonului sau a platformelor informatice în comunicarea medic-pacient se poate datora nu doar calităţii pe care o poate avea actul medical prin această metodă, dar şi faptului că platformele informatice existente, prin disfuncţionalităţile lor constante, alterează relaţia medic-pacient. Lipsa de reacţie sau timpul lung de răspuns al autorităţilor în problemele legate de funcţionalitatea sistemului informatic unic integrat creează temerea că parametrii de funcţionare ai sistemului nu vor reprezenta, într-un viitor apropiat, denumirea de sistem informatic unic integrat, pe care acesta o poartă. Probleme similare sunt ridicate şi de platformele on-line în învăţământ, prin a căror folosire, conform acestui studiu, în mod paradoxal, asigură un acces mai scăzut la informaţii decât învăţământul „on site”. Acest rezultat poate reprezenta lipsa calităţii informaţiilor disponibile în mediul virtual, corelată probabil cu o capacitate mai redusă a studentului de a selecta informaţiile de valoare. Astfel, s-ar putea afirma că abundenţa informaţiilor din mediul virtual nu permite dobândirea unor abilităţi sau cunoştinţe comparabile cu cele asimilabile prin învăţământ „on site”. Chiar şi atunci când selectarea şi gestionarea resurselor disponibile din mediul virtual se fac de către persoane cu o înaltă competenţă în domeniu, accesarea acestor informaţii poate fi îngreunată nu doar de calitatea semnalului de internet, ci şi de parametrii dispozitivului folosit de utilizator.

Concluzii

Chiar dacă contextul epidemiologic a produs schimbări semnificative în ceea ce priveşte desfăşurarea actului medical şi a învăţământului medical, schimbări care, cel mai probabil, îşi vor produce efectul şi după încetarea pandemiei, interacţiunea umană directă îşi va păstra importanţa şi valoarea atât în ceea ce priveşte stabilirea unui diagnostic, cât şi în deprinderea unor abilităţi practice.

Contextul epidemiologic actual a permis constatarea multor disfuncţionalităţi existente atât în sistemul sanitar, cât şi în cel educaţional, iar remedierea acestora şi implementarea unor noi strategii educaţionale şi medicale reprezintă o reformă necesară nu doar corpului medical, ci şi societăţii.