Trăim... „într-o lume aflată în permanenţă sub stare de asediu”, Bertolt Brecht fiind mai actual că niciodată. Oscilăm între două „lumi”: pe de o parte, lumea exterioară României, asaltată de conflicte, pe de altă parte, conflictele lumii noastre interioare, a românilor, de fiecare zi.
Asistăm pe plan internaţional la un adevărat exod populaţional - „asaltul” pe mare - prin Grecia sau Italia şi pe uscat - pe Drumul Balcanilor - înspre Vest, al Răsăritului spre Apus. Un Orient, altădată detaşat, acum aflat la graniţa dintre boală, sărăcie, război şi moarte, se îndreaptă, într-un marş tăcut şi înnegurat, înspre o altă posibilă Lume - Vestul - iluzia unei vieţi trăite în siguranţă. Paradoxal, drama transfugilor devine pe zi ce trece drama acelora care îi adăpostesc. Europa - cea aparent sigură, fermă până acum - se confruntă cu incapacitatea de a gestiona situaţia. Atacuri brutale, halucinante pierderi de vieţi omeneşti spulberă iluzia protecţiei, a liniştii.
Între dreptul fiecărei fiinţe de a fi protejate, de a trăi o viaţă decentă, fără arme sau spectrul distrugerii, şi impasul Europei Unite, realizăm încet, dar sigur că o nouă Cutie a Pandorei a fost deschisă, iar efectele acestui gest pot deveni incalculabile pe zi ce trece.
România, pe de altă parte, are propriile ei frământări şi semne de suferinţă. Lumea medicală nu este ocolită nici ea. Între vocaţia aleasă, datoria faţă de pacient şi lupta pentru o practică în condiţii decente la tine în ţară, respect social, medicii devin „Cavalerii unei cruciade de vindecare a societăţii româneşti” - citatul aparţine domnului preşedinte al Colegiului Medicilor din România, prof. dr. Gheorghe Borcean, rostit în contextul crizei plurifactoriale cu care ne confruntăm.
Nimeni dintre cei cu putere de decizie nu înţeleg sau nu doresc să accepte că la rădăcina unor astfel de probleme rămâne, în fapt, profunda sărăcie a sistemului. Nu poţi avea performanță medicală de top fără investiţii serioase în sistem: resursă umană, educaţie universitară şi postuniversitară continuă, modernă, sistem de asistenţă medicală primară puternic, performant.
Medicina ultimilor ani, indiferent ce eforturi au fost făcute de către întregul corp medical pentru a acorda asistenţă medicală decentă fiecărui om aflat în suferinţă, a ajuns adesea subiect preferat pentru tabloide de gust îndoielnic. Ne întrebăm dacă este bine ce ne recomandă doctorul. Încă ne mai întrebăm: oare „câte cipuri” vor primi copiii noştri odată cu vaccinarea? Interesant este că nimeni nu se scandalizează pentru faptul că încă mor atâtea femei afectate de cancer şi nici pentru copiii care rămân orfani în urma lor.
Infecţiile cu Rotavirus termină vieţi fragede care pierd lupta cu boala, deşi există vaccin şi am putea stopa durerea cu investiţii mult reduse faţă de costurile bolii: suferinţă, deces.
După tragedia „Colectiv”, ne-am aşteptat ca suferinţa să ne trezească, să înţelegem rolul şi importanţa unui sistem medical sănătos. Căutăm vinovaţii minimalizând gravitatea situaţiei. Schimbarea din funcţie a lui X sau Y nu va învia copiii pierduţi. Avem un sistem sanitar bolnav. Cauza bolii este reprezentată de suma nevoilor în care se zbate acest sistem:
Şi atunci, mă întreb - retoric, desigur - cu profundă amărăciune în suflet, şi nu doar pentru întreg corpul medical, ci mai ales pentru omul aflat în suferinţă, din faţa mea - pacientul - singurul care în ultimă instanţă aşteaptă soluţii concrete, Speranţa că va fi ajutat: „Quo vadis, Domine?”
Senior Editor
Asistăm pe plan internaţional la un adevărat exod populaţional - „asaltul” pe mare - prin Grecia sau Italia şi pe uscat - pe Drumul Balcanilor - înspre Vest, al Răsăritului spre Apus. Un Orient, altădată detaşat, acum aflat la graniţa dintre boală, sărăcie, război şi moarte, se îndreaptă, într-un marş tăcut şi înnegurat, înspre o altă posibilă Lume - Vestul - iluzia unei vieţi trăite în siguranţă. Paradoxal, drama transfugilor devine pe zi ce trece drama acelora care îi adăpostesc. Europa - cea aparent sigură, fermă până acum - se confruntă cu incapacitatea de a gestiona situaţia. Atacuri brutale, halucinante pierderi de vieţi omeneşti spulberă iluzia protecţiei, a liniştii.
Între dreptul fiecărei fiinţe de a fi protejate, de a trăi o viaţă decentă, fără arme sau spectrul distrugerii, şi impasul Europei Unite, realizăm încet, dar sigur că o nouă Cutie a Pandorei a fost deschisă, iar efectele acestui gest pot deveni incalculabile pe zi ce trece.
România, pe de altă parte, are propriile ei frământări şi semne de suferinţă. Lumea medicală nu este ocolită nici ea. Între vocaţia aleasă, datoria faţă de pacient şi lupta pentru o practică în condiţii decente la tine în ţară, respect social, medicii devin „Cavalerii unei cruciade de vindecare a societăţii româneşti” - citatul aparţine domnului preşedinte al Colegiului Medicilor din România, prof. dr. Gheorghe Borcean, rostit în contextul crizei plurifactoriale cu care ne confruntăm.
Nimeni dintre cei cu putere de decizie nu înţeleg sau nu doresc să accepte că la rădăcina unor astfel de probleme rămâne, în fapt, profunda sărăcie a sistemului. Nu poţi avea performanță medicală de top fără investiţii serioase în sistem: resursă umană, educaţie universitară şi postuniversitară continuă, modernă, sistem de asistenţă medicală primară puternic, performant.
Medicina ultimilor ani, indiferent ce eforturi au fost făcute de către întregul corp medical pentru a acorda asistenţă medicală decentă fiecărui om aflat în suferinţă, a ajuns adesea subiect preferat pentru tabloide de gust îndoielnic. Ne întrebăm dacă este bine ce ne recomandă doctorul. Încă ne mai întrebăm: oare „câte cipuri” vor primi copiii noştri odată cu vaccinarea? Interesant este că nimeni nu se scandalizează pentru faptul că încă mor atâtea femei afectate de cancer şi nici pentru copiii care rămân orfani în urma lor.
Infecţiile cu Rotavirus termină vieţi fragede care pierd lupta cu boala, deşi există vaccin şi am putea stopa durerea cu investiţii mult reduse faţă de costurile bolii: suferinţă, deces.
După tragedia „Colectiv”, ne-am aşteptat ca suferinţa să ne trezească, să înţelegem rolul şi importanţa unui sistem medical sănătos. Căutăm vinovaţii minimalizând gravitatea situaţiei. Schimbarea din funcţie a lui X sau Y nu va învia copiii pierduţi. Avem un sistem sanitar bolnav. Cauza bolii este reprezentată de suma nevoilor în care se zbate acest sistem:
- Subfinanțarea sistemului sanitar - fără fonduri alocate corect asistenţei medicale pentru prevenţie, fără programe de educaţie permanentă a populaţiei, fără spitale performante, în care să nu auzim: „nu avem reactivi pentru analize” sau fonduri pentru a demara un tratament, fără participarea la educaţie medicală continuă pentru întreg personalul şi fără un eşalon de medicină primară puternică nu vom avea ieşire. Subfinanțarea înseamnă medicină de subzistenţă, şi nu de performanţă. Subfinanțarea înseamnă medici care pleacă din propria lor țară în speranţa găsirii unei ţări adoptive care să le recunoască meritul de a se fi pregătit pentru a-şi ajuta semenii la nevoie.
- Neîncrederea populaţiei în deciziile luate de corpul medical, izvorâtă din inconsistențele atâtor guvernări care nu au înţeles că a proteja intelectualitatea unei ţări înseamnă a-i clădi viitorul. Cât timp va mai trebui să treacă până la înţelegerea faptului că halatele albe pot ajunge să fie un privilegiu atunci când rămân prea puţine pentru a acoperi întreaga populaţie? În ţară sunt judeţe în care există specialităţi importante fără acoperire cu medici, spitale în care nu are cine să ţină gărzile, iar medicina primară este supusă unei distrugeri sistematice - sub povara unei birocraţii al cărei sens nu poate fi înţeles de o minte sănătoasă.
Şi atunci, mă întreb - retoric, desigur - cu profundă amărăciune în suflet, şi nu doar pentru întreg corpul medical, ci mai ales pentru omul aflat în suferinţă, din faţa mea - pacientul - singurul care în ultimă instanţă aşteaptă soluţii concrete, Speranţa că va fi ajutat: „Quo vadis, Domine?”
Dr. Valeria Herdea
Președinte ARPMF,Senior Editor