Recâştigarea încrederii: o misiune imposibilă?

Pandemia de COVID-19 se apropie, cu valuri repezi şi succesive, de cel de-al doilea an de evoluţie. O privire rapidă pe site-ul worldometers-coronavirus, la momentul scrierii acestor rânduri, relevă cifre şi statistici care arată, dacă mai este cazul, amploarea şi gravitatea situaţiei: 241 de milioane de cazuri de îmbolnăvire de COVID-19 şi 4.900.000 de decese la nivel mondial. Acelaşi site oferă prompt date referitoare la situaţia din România; nici nu e dificil de căutat, ţara noastră fiind în „top 20” la numărul total de decese la nivel mondial (peste 41 de mii), în „top 10” la numărul de cazuri noi (peste 15 mii) şi respectiv la numărul de decese/zi; mai exact, locul al doilea în Europa şi poziţia a cincea la nivel mondial (16 octombrie 2021). O plasare deloc măgulitoare, având în vedere debutul promiţător (dacă ne e permis să spunem aşa) al managementului pandemiei în România în primele săptămâni după declararea acesteia.

Totuşi, cum s-a ajuns aici?

Astăzi, conturul ţării noastre este cel mai vizibil de pe harta Uniunii Europene, colorat fiind în nuanţe închise, cu cel mai mare nivel al mortalităţii prin COVID-19 la 100 de mii de locuitori. Noi, care ne mândream la începutul acestui an cu număr mic de cazuri, cu un control eficient al transmiterii comunitare şi mai ales cu un avans nesperat al populaţiei vaccinate sau dornice de a se imuniza, suntem acum puşi în faţa unor dileme existenţiale. Unde şi când s-a greşit? S-ar fi putut acţiona mai eficient, mai bine, mai prompt? Ce este de făcut în continuare? E foarte posibil ca aceste întrebări, de altfel justificate, să fi fost analizate pe toate faţetele, evident cu răspunsuri mai mult sau mai puţin pertinente. În fond, la fotbal, politică şi, mai nou, la imunologie şi virusologie se pricepe toată lumea.

Din nefericire însă, cei mai în măsură să analizeze şi să ofere expertiză şi soluţii crizei actuale – şi anume, specialiştii epidemiologi, imunologi şi infecţionişti, alături de microbiologi – nu au fost ascultaţi nici de către decidenţi, nici de către o mare parte a populaţiei vulnerabile. Apelul societăţilor medicale profesionale, al Colegiului Medicilor din România, precum şi sfaturile experţilor în domeniu pentru adoptarea de către întreaga societate a unei conduite preventive şi responsabile au fost percepute mai mult ca o predicţie a Casandrei din operele homerice, fiind ignorate cu bună ştiinţă sau din necunoaştere. Calul troian, introdus în citadela socială autohtonă de către cercuri obscure sau indivizi certaţi cu bunul-simţ ştiinţific, a fost purtătorul ideilor conspiraţioniste şi de negare virulentă a evidenţelor oferite de studiile epidemiologice şi de situaţia din teren. A fost declanşat un război neconvenţional al imposturii pe toate planurile împotriva realităţii dramatice reflectate de rata infectărilor, de îmbolnăvirile şi decesele apărute. Costurile au fost, sunt şi vor fi uriaşe. Cuantificate atât în vieţile pierdute, cât şi în miile de supravieţuitori rămaşi cu sechele greu de vindecat. Plus demantelarea unui sistem de asistenţă medicală deja supus privaţiunilor de toate felurile în ultimii 30 de ani.

Şi totuşi, timpul nu iartă şi ar trebui făcut ceva. A aştepta minuni, dar rămânând inert într-o contemplaţie resemnată şi mioritică, e ul­ti­mul lucru pe care societatea noastră îl aş­teap­­tă de la diriguitori, indiferent de care parte a baricadei se situează fiecare dintre noi. În lipsa imu­ni­zării masive, epidemia îşi va urma cursul natural, răspândindu-se în con­tinuare şi afectând din ce în ce mai mulţi oa­meni. „Soluţiile” găsite şi cerute strident la şe­ză­torile pseudo-ştiinţifice din media vizuală de către părerologi ajunşi peste noapte experţi în medicină – şi anume, mijloace terapeutice cu efi­cienţă limitată, dar extrem de costisitoare – nu fac decât să dezorienteze şi mai mult o so­cie­tate bulversată de criza tragică pe care o par­curge.

Ceea ce rămâne la îndemâna tuturor este reîntoarcerea la învăţăturile din biblio­teci şi aplicarea postulatelor din tratatele de epidemio­logie şi sănătate publică. Deoarece, aşa cum sublinia Friedrich Nietzsche, „fără cărţi, viaţa ar fi o eroare”.

În acelaşi timp, statul, ca armătură politico-administrativă şi legislativă, trebuie să-şi revină şi să se transforme în piatra unghiulară a reconstrucţiei încrederii cetăţenilor în valorile umane reprezentate de adevărul ştiinţific, de buna-credinţă, de sinceritate şi de comunicarea deschisă şi lipsită de echivoc. Alături de această cerinţă, aplicarea ad litteram a principiilor de protecţie epidemiologică, accelerarea vaccinării populaţiei şi redeschiderea canalelor de comunicare între experţii medicali şi populaţie rămân cele mai sigure arme de luptă împotriva pericolului epidemic pe care îl resimţim deja de prea mult timp.