Scrotul antigravitaţional

Anul 2002 a reprezentat momentul în care munca lui Chris McManus de la University College London, concretizată prin publicarea în revista Nature, în anul 1976, a scrisorii „Scrotal asymmetry in man and in ancient sculpture”, a fost recompensată cu Ig Nobel Medicine Prize. 

Deşi publicată în 1976, impactul analizei este vizibil la aproape trei decenii de la publicare, fapt ce a dus la republicarea acesteia, păstrând conţinutul original regăsit într-un capitol al tezei de doctorat a autorului, în anul 2004. 

Analiza începe cu descrierea faptului că scrotul uman este asimetric. Este determinat faptul că testiculul drept este situat, în majoritatea cazurilor, mai sus în scrot şi, de asemenea, că volumul şi greutatea acestuia este mai mare decât a testiculului stâng. Acest aspect contravine principiului conform căruia un obiect cu o masă mai mare este mai puternic atras de forţa gravitaţională. 

În urma analizării a 187 de sculpturi antice, opere ale artiştilor greci, autorul a constatat faptul că, de cele mai multe ori, reprezentările acestora respectă anatomia scrotului. Astfel, cel mai reprezentativ grup de statui, din punctul de vedere al numărului, a redat corect testiculul drept ca fiind situat mai cranial în scrot, însă a reprezentat testiculul stâng ca având un volum mai mare. 

Un alt grup semnificativ de artişti a reprezentat testiculul stâng ca fiind situat mai cranial, iar testiculul drept ca având un volum mai mare.

În vederea identificării motivelor pentru care s-a observat această discrepanţă între anatomia umană şi anatomia statuilor din Grecia antică, autorul realizează o veritabilă analiză istorică, filosofică şi culturală a conceptelor antice legate de simbolistica dihotomiei stânga-dreapta şi de importanţa acesteia în determinarea sexului copiilor. 

Sunt descrise teorii ale lui Anaxogoras (care susţine rolul bărbatului în determinarea sexului copilului, sămânţa masculină provenind din testiculul drept, iar cea feminină din testiculul stâng), ale lui Leophanes, care a mers mai departe şi a susţinut legarea unui testicul în vederea influenţării sexului copilului, ale lui Empedocles (sexul copilului este determinat exclusiv de femeie, prin intermediul temperaturii pântecelui, influenţată la rândul ei de felul menstruaţiei), ale lui Pitagora (care a asociat partea dreaptă cu sexul masculin şi partea stângă cu sexul feminin), ale lui Aristotel şi ale altora, realizând în final o diviziune temporală a modului în care scrotul este reprezentat în artă, această reprezentare fiind direct influenţată de conceptele filosofice dominante în perioadele respective.

În finalul articolului publicat în anul 2004, autorul evidenţiază unicitatea lucrării sale, unicitate dată de modul de abordare ştiinţific şi de abordarea problemei asimetriei scrotului uman prin raportarea la reprezentarea acestuia în sculptura Greciei antice.