PAGINA STUDENTULUI

Student în România: Jurnal de vacanţă

First published: 07 iulie 2016

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

Abstract

Keywords

O modalitate practică şi cost-eficientă de instruire a studenţilor la Medicină rămâne voluntariatul. Abilităţile dobândite pe parcursul unor module de pregătire vor permite tinerilor studenţi să înţeleagă, pe de o parte, dimensiunea responsabilităţilor pe care le vor avea pe parcursul vieţii lor, iar pe de altă parte, să se implice cu mult mai multă seriozitate în propria formare pe parcursul anilor de studiu.

În orice spaţiu geografic sau timp istoric, primul ajutor a constituit metoda principală pentru a asigura supravieţuirea individuală şi a grupului de apartenenţă. Acordat corect şi la timp, poate însemna viaţa, acordat la timp, dar greşit, poate însemna supravieţuire cu sechele de nerecuperat. Acordat greşit, dar cu întârzieri nepermise, înseamnă pierderi de vieţi omeneşti, suferinţă pentru cei rămaşi în urmă şi, nu în ultimul rând, costuri socioeconomice incalculabile pentru orice societate, indiferent de stadiul ei de dezvoltare.

În 20 ianuarie 2014, accidentul aviatic din Apuseni a răpit vieţile tinerei studente la Medicină Aurelia Ion şi a pilotului aeronavei, Adrian Iovan, oameni dedicaţi trup şi suflet misiunii lor. În urmă cu aproape un an, dezastrul de la clubul „Colectiv” din Capitală înregistra 64 de decese și 186 de răniţi grav. Ambele tragedii au demonstrat carențe la toate nivelurile în sistemul naţional de intervenţie în caz de dezastre. În prima situație, primele ajutoare au ajuns tardiv la locul accidentului, întârziere soldată cu pierderi de vieţi omeneşti, care ar fi putut fi evitate. În al doilea caz, deşi au fost ajutoare mobilizate rapid, modul de operare, carențele de comunicare între echipele de salvatori, subestimarea gravităţii situaţiei în sine au scos în evidenţă nevoia stringentă de actualizare şi implementare a unor protocoale clare, simplificate, aplicabile, de intervenţie la nivel naţional, de coordonare între unităţile care pot interveni în astfel de situaţii.

Pe de altă parte, se impune pregătirea populaţiei civile, pentru a şti cum să reacţioneze şi/sau să intervină în astfel de situaţii. Aglomerarea, lipsa de experienţă, ajutorul dat în forma clasicului „Bun Samaritean” pot duce la rezultate inverse celor aşteptate şi, în final, la creşterea numărului de victime. Mulţi oameni au conştientizat, poate pentru prima oară, cât de uşor le poate fi afectată calitatea vieţii, cât de uşor se poate muri şi cât de slab pregătiţi sunt pentru a preveni asta. În esenţă, vorbim despre elementarul „prim ajutor” pe care fiecare om de rând, personal medical sau fără pregătire medicală specială îl poate da seamănului său.

La nouă luni de la accidentul din „Colectiv”, cu toate că majoritatea populaţiei înţelege beneficiile învăţării corecte a primului ajutor, există un număr mare de sceptici şi un număr mare de păreri în legătură cu modul în care acest lucru trebuie realizat.

Din păcate, resursele materiale şi umane sunt limitate, iar serviciile de urgenţă, deşi bine organizate, pot fi depăşite de numărul solicitărilor. Numărul apelurilor la 112 creşte considerabil pe timp de vară şi în perioada sărbătorilor. Statistic, un echipaj medical ajunge într-un timp de 5 până la 15 minute la locul solicitării. Deplasarea este condiţionată de diferiţi factori - tipul de caz, anotimp, număr de solicitări, ora de vârf, aglomerarea urbană etc. Gravitatea cazurilor poate fi sub- sau supraapreciată de cei care apelează la serviciile de urgenţă, fapt care îngreunează procesul decizional. Personalul se confruntă cu epuizare, stres, atitudini ostile, dezamăgiri şi alţi factori care îi pot conduce la burn-out.

Prin urmare, este important ca populaţia să înveţe primul ajutor de bază: luarea măsurilor de siguranţă premergătoare, aprecierea severităţii reale a cazului, comunicarea calmă şi eficientă cu serviciile de salvare şi acordarea corectă a primului ajutor sunt paşii care vor conduce la scăderea numărului de victime şi la creşterea şanselor de supravieţuire şi vindecare a celor deja existente. Deseori se întâmplă ca salvatori bine intenţionaţi să producă mai mult rău victimelor, sau chiar să devină la rândul lor victime. Aceste situaţii pot fi evitate.

În România, există numeroase forme de educaţie în acordarea primului ajutor. Crucea Roșie Română, Serviciul de Ambulanţă şi SMURD sunt doar câteva dintre instituţiile care promovează activ educaţia în primul ajutor şi care organizează cursuri de pregătire în acest domeniu. În cadrul acestor cursuri, participanţii sunt învăţaţi să facă faţă atât situaţiilor cu care se pot confrunta în viaţa de zi cu zi, cât şi cazurilor rare, excepţionale.

Student la Medicină fiind, am fost întotdeauna surprins de absența din programa primilor ani de facultate a unui curs dedicat acordării primului ajutor. Din punctul meu de vedere, orice persoană care profesează în domeniul sănătăţii, fie că vorbim de medici, asistenţi, infirmieri, studenţi etc., este recomandabil să aibă cunoştinţe foarte bine puse la punct în acest subiect, începând cu primul an în care vine în contact cu lumea medicală.

Perioada de studenţie este ideală pentru acumularea de cunoştinţe, abilităţi şi aptitudini în toate domeniile. Studentul are timp. Are energie. Are vitalitate şi dorinţa de cunoaştere. Are capacitatea de înţelegere şi pasiunea care îl împing să înveţe, pentru a se modela ca Om. Cel mai bun mod de a atinge acest deziderat rămâne voluntariatul. Cultul voluntariatului, deşi încă slab dezvoltat în România, începe să primească în ultimii ani o altă conotaţie. Evenimente de tipul celor prezentate mai sus zguduie orice fiinţă umană. Răspunsul firesc într-o societate echilibrată, sănătoasă, înseamnă empatie, compasiune, solidaritate, dorinţa naturală şi firească de a-ţi ajuta semenii. A ajuta acolo unde este nevoie, fără a aştepta o recompensă materială, este un principiu de bază al voluntariatului. În anii de studenţie scurşi am căutat să urmez acest ideal.

Astfel, am făcut cunoştinţă cu Crucea Roșie.

Oricine poate fi voluntar la Crucea Roșie. Societatea derulează diferite proiecte umanitare în care oricine îşi regăseşte valorile se poate implica. Activitatea mea de voluntar a început în cadrul antrenamentelor Detaşamentului de Intervenţie. Student la Medicină, cu noţiuni nesistematizate de prim ajutor, preluate mai mult instinctiv din diverse surse, mai mult sau mai puţin autorizate, am dat peste o echipă de oameni pregătiţi şi pasionaţi, calităţi dublate de antrenament periodic.

Iniţial, am „jucat” rolul victimei: machiat, pictat cu sânge fals, mimam cât mai „natural” suferinţa şi simptomele din scenariul dat de coordonatorul de caz. Apoi am trecut şi în ipostaza de salvator şi am învăţat practic cum trebuie să acţionez în caz de urgenţă. Pe lângă antrenamente, am urmat şi cursul de prim ajutor al Crucii Roşii, în cadrul căruia mi-am însuşit cunoştinţele bazale în acest domeniu.

În scurt timp am acumulat, pe lângă tehnicile de prim ajutor, şi noţiuni de supravieţuire în caz de dezastre (cutremur, incendiu, inundaţii etc.). Lucrurile căpătau contur.

Cu sesiunea de examene de la facultate încheiată şi toată vacanţa înainte, m-am înscris la Tabăra naţională pentru pregătirea voluntarilor din detaşamentele de intervenţie în situaţii de urgenţă ale Crucii Roşii Române, desfăşurată la Beliş, judeţul Cluj, dornic să îmi încerc puterile şi să accept provocările din teren.

Auzisem deja că tabăra are profil semimilitar. Culcat şi trezit la ore fixe. Dormit în corturi. Stat de pază noaptea. Alarme de zi şi de noapte. Activităţi de prim ajutor, sportive, cu câini de căutare, de supravieţuire şi de alpinism utilitar. Schimb de experienţă cu IGSU, SMURD, Jandarmeria, Salvamont. Reţetă pentru o vacanţă de succes!

Nu face obiectul articolului de față să consemnez întreaga activitate din tabără. Voi relata însă două dintre simulările de care am avut parte (prima şi ultima, mai exact), pentru a ilustra de ce este vitală pregătirea serioasă şi regulată pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă.

În prima zi de tabără am fost scoşi la o „plimbare” de acomodare. Tocmai când oboseala şi lipsa de exerciţiu începeau să se facă simţite, am fost anunţaţi că s-a produs un accident şi că trebuie să ajungem în termen de câteva minute pentru a interveni. În pas alergător (poate pentru prima dată în viaţă când am alergat, în ciuda unui cârcel „sănătos” la gambă), am ajuns cu toții la locul accidentului. Scenariul: două maşini lovite frontal, una dintre ele cu un singur pasager pe bancheta din faţă-dreapta, cealaltă cu trei pasageri - doi în faţă, unul în spate. Întreaga echipă a intervenit ca la carte şi, în afara câtorva greşeli minore din cauza lipsei de experienţă şi coordonare, cu toţii am decis că exerciţiul a fost un succes. Am strâns echipamentul şi am ajuns exact după apusul soarelui înapoi în tabără, unde am fost luaţi în primire de doamna comandant: „Câte maşini au fost implicate în accident?” „Două!” „Şi câţi şoferi aţi găsit?” „Unul.” Şah mat! A durat mai puţin de 30 de secunde încolonarea instant a echipei şi pregătirea pentru a ne întoarce să căutăm celălalt şofer, moment în care am fost totuşi „iertaţi” şi invitaţi la masă, dat fiind faptul că aveam „circumstanţa atenuantă” a primei zile „de muncă pe teren”.

Lipsa de exerciţiu duce la nesiguranţă în coordonare. Antrenamentul superficial duce la automatisme nocive.

Ultimul exerciţiu din tabără a durat 24 de ore. În cadrul lui am avut parte de mai multe simulări, am căutat victime prin perierea unor zone împădurite sau mlăştinoase, le-am acordat primul ajutor, le-am transportat, am construit adăpost, am aprins focuri de tabără, am procurat hrană, apă potabilă, am raţionalizat resursele, am dormit cu schimbul şi am stat de pază. A fost o recapitulare punct cu punct a tot ceea ce învăţasem timp de o săptămână.

Şi, ca să nu închei tabăra fără experienţa completă a execuţiei unei misiuni de salvare, în ultima zi de exerciţii am avut privilegiul de a coordona una din cele trei echipe de intervenţie. Responsabilitatea însemna presiune, gândire rapidă, decizii care privesc oamenii cu care lucrezi, siguranţa salvatorilor şi, nu în ultimul rând, supravieţuirea victimei. O singură maşină, două victime dificil de evacuat. Se începe acordarea primului ajutor în maşină, iar rezultatele antrenamentului se văd în siguranţa şi buna colaborare a salvatorilor. La un moment dat suntem anunţaţi: „Maşina a luat foc şi va exploda într-un minut”. În 45 de secunde, victimele au fost evacuate şi transportate împreună cu toate materialele în zona de siguranţă!

Morala: numai antrenamentul serios, hotărât, constant, în echipă, te poate pregăti cu adevărat pentru situaţiile de urgenţă. Dacă în cadrul unei simulări se pot comite erori, într-un caz real, unde emoţiile sunt considerabil mai mari şi implicaţiile mult mai serioase, situaţia poate degenera, iar rezultatul poate fi catastrofal. Soluţia constă în formarea reflexelor eficiente (deopotrivă cu evitarea automatismelor nesănătoase) şi pregătirea minţii pentru răspunsul la situaţii excepţionale. Asta nu presupune antrenarea populaţiei în regim de trupe speciale, ci mai degrabă cultivarea unui bun-simţ practic, cizelarea instinctului de autoconservare şi a celui de întrajutorare, predarea unor noţiuni minime, clare, corecte de educaţie pentru sănătate, prim ajutor şi supravieţuire.

Din punctul meu de vedere, această educaţie trebuie începută în şcoli sub formă de materie obligatorie şi continuată pe tot parcursul vieţii. Pregătirea priveşte întreaga populaţie civilă. Personalul medical ar trebui să se instruiască şi să transmită informaţia mai departe, să participe activ în spitale, clinici şi cabinete la procesul de învăţare.

Asociaţia Română pentru Educaţie Pediatrică în Medicina de Familie (AREPMF) este una din societăţile care au conştientizat nevoia educării pacienţilor în vederea unei colaborări fructuoase între aceştia şi sistemul medical. Membrii asociaţiei şi-au asumat rolul de educatori, iar „Școala Familiei Mele” constituie un program educaţional dedicat întregii familii. Se întăreşte astfel încrederea în profesioniştii din domeniul sanitar, iar pacienţii devin participanţi activi la protejarea sănătăţii şi vieţii lor.

Deşi poate suntem încă departe de viitorul pe care ni-l dorim, de starea de normalitate, avem fiecare posibilitatea să schimbăm ceva în jurul nostru. Avem responsabilitatea şi privilegiul de a fi arhitecţi ai lumii în care trăim şi cred sincer că numai construind împreună Astăzi putem asigura un Mâine civilizat.