Medicii pot fi atât consumatori, cât și creatori de teatru înțeles ca artă și terapie. E firesc ca oamenii care se confruntă mai ales cu partea urâtă a vieții, cu boala și suferința, să dezvolte o pasiune pentru frumos. Nu neapărat pentru că ar avea nevoie de un refugiu. E vorba, mai degrabă, despre încercarea de a recupera un anumit echilibru interior. Dar putem merge și mai departe: putem stabili o legătură și mai directă între medicină, știința care studiază corpul uman, și artă, care are scopul de înnobila spiritul.
Pentru Hipocrate, „medicina este o artă”. În Poetica (prima lucrare de teorie teatrală), Aristotel ne spune că bolile sufletului nu sunt diferite de cele ale corpului. Dacă o boală afectează corpul, atunci și sufletul are de suferit, iar dacă avem un suflet bolnav, corpul nu va rămâne neafectat. Tot în aceeași idee, dacă avem grijă de suflet, atunci îi vom face bine și corpului, iar dacă ne îngrijim corpul, vom avea și un suflet sănătos. Din acest motiv, spune Aristotel, teatrul are o funcție terapeutică, el restabilește echilibrul complex dintre trup și suflet. Teatrul este, așadar, o „artă” complementară medicinei.
Teatrul s-a schimbat mult în ultimele două mii de ani. Totuși, undeva la începutul secolului XXI, ideea grecilor a fost reluată în cadrul dramaterapiei. Dramaterapia ne propune să ne implicăm în activități teatrale în scop terapeutic. Carl Jung spunea despre acest fel de terapie că nu este un tratament, ci o modalitate de a dezvolta posibilitățile creative aflate în stare latentă, fiindcă în ziua de azi acestea tind să devină un automatism. Astfel, atelierele de dramaterapie nu urmăresc să creeze actori, ci să dezvolte omul. Scopul lor e să îl facă pe pacient să își descopere și să își pună în valoare calitățile, să îl învețe să fie stăpân pe el în situații de criză și să îl ajute să-și dezvolte imaginația și creativitatea. 
În general, ședințele încep cu o serie de exerciții de încălzire fizică. După aceea se trece la o discuție despre piesa sau personajul ales de cursanți. În cadrul acestei discuții, fiecare cursant descrie întâmplări personale care au legătură cu tema piesei sau cu personajul. Se creează astfel un mediu confortabil în care nimănui nu îi este rușine să vorbească despre amintirile, problemele sau experiențele prin care a trecut și fiecare participant își câștigă libertatea de a vorbi despre sentimentele sale. Scopul acestei etape este să îndrume participanții către o nouă perspectivă asupra sentimentelor produse de problemele sau experiențele lor. 
Actorii folosesc o adevărată tehnică de provocare și controlare a sentimentelor. Ei au un sistem bine determinat prin care pot să își construiască universul interior. Trebuie să recunoaștem că sentimentele sunt neașteptate și sunt greu de înțeles, dar dramaterapia, inspirându-se din teatru, ne învață că ele pot fi percepute prin intermediul unor exerciții specifice. Un exemplu este următorul: un participant la atelier povestește despre frica sa de înălțime și apoi este rugat să interpreteze rolul unui alpinist. Acest joc îl va relaxa, îl va face să privească detașat sentimentul de frică și îl va ajuta să înfrunte mai ușor problema. Așa cum spunea Carl Jung, în timpul acestor exerciții, oamenii „își exprimă artistic cele mai profunde angoase, dar, în același timp, se eliberează de ele”. 
Alte două mari calități pe care dramaterapia le dezvoltă sunt sinceritatea și libertatea de a spune „ăsta sunt eu”. Poate părea paradoxal, dar actorii sunt oameni foarte sinceri, care se cunosc foarte bine. Ei nu sunt mincinoși sau prefăcuți. În actorie, prefăcătoria denotă un joc fals. Pentru a ajunge la sinceritatea transformării complete într-o altă persoană, actorul trebuie să înțeleagă cu răbdare și fără prejudecăți modul în care gândesc și simt personajele sale. Prin urmare, actorul trebuie să fie un fin cunoscător al omului. Din acest punct de vedere, el seamănă cu un psiholog, deși e și foarte diferit de acesta. Pentru un actor este foarte important și să poată transpune pe scenă ce a înțeles. Ca să-și atingă scopul, el trebuie să găsească asemănări între modul lui de a fi și cel al personajului; trebuie să își cunoască profund propria ființă. Încă din studenție, actorii sunt învățați să-și pună cu sinceritate oglinda în față și să-și vadă calitățile, defectele, frumosul și urâtul. Participantul la dramaterapie trece printr-o experiență asemănătoare: în momentul în care lucrează la un rol, parcurge drumul către el însuși. Căutarea eului prin intermediul unui personaj ne ajută să știm cine suntem și ce vrem într-o lume în care ni se spune în permanență ce ar trebui să fim și ce ar trebui să vrem. 
Domenii de aplicabilitate ale dramaterapiei: pacienți cu autism, tulburări nevrotice și psihotice, dizabilități de învățare, tineri cu tulburări de comportament și alte fenomene patologice, persoane aflate în detenție, persoane în vârstă, pentru prevenirea bolii Alzheimer. 
O altă formă de terapie prin teatru este psihodrama. Atât psihodrama, cât și dramaterapia utilizează teatrul ca vehicul psihoterapeutic. Există însă niște diferențe între aceste două abordări. În cazul dramaterapiei, terapeuții sunt, de obicei, foști practicanți ai artei teatrale, care au și instruire în psihologie. În schimb, psihodramatiștii sunt psihoterapeuți profesioniști, specializați în această abordare terapeutică. În psihodramă, pacientul se joacă pe el în diferite situații, în timp ce în dramaterapie pacientul poate interpreta și alte roluri. Deși sunt două modalități psihoterapeutice diferite, în ultimul timp cele două ramuri au început să-și împrumute reciproc anumite tehnici. 
Domenii de aplicabilitate ale psihodramei: psihodrama terapeutică oferă posibilități de intervenție în domeniul clinic, ca terapie preventivă, de suport și în situații de criză. Psihodrama pedagogică asigură aplicabilitatea concepției și metodelor psihodramatice în domeniul educației (copii, tineri, adulți) și în domenii specifice asistenței sociale.