CULTURĂ ȘI SĂNĂTATE

Tradiţia, izvor de sănătate

First published: 16 februarie 2017

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

Abstract

Keywords
shutterstock_4608493

Restrânsă la o lume de formă şi culori, zona artei populare ia o înfăţişare deosebit de interesantă, dar totodată capabilă să comunice contemporanilor şi urmaşilor deopotrivă. Factorul motor, stimulator al creativităţii în mediul rural, a provenit din necesitatea producerii în gospodăria proprie a majorităţii lucrurilor necesare pentru trai: unelte, îmbrăcăminte, covoare, perne, vase, jucării... etc. Totul era produs ,,în casă”, în incintă. Nivelul de trai depindea în mare măsură de priceperea, îndemânarea şi hărnicia tuturor membrilor unei familii. Păstrarea moştenirii şi însuşirea multor îndeletniciri de la sat au fost posibile într-o pondere foarte mare datorită obiceiului de implicare a copiilor în toate activităţile efectuate de părinţi şi totodată de responsabilitatea cerută în raport cu munca depusă. Astfel, în pragul adolescenţei, fondul spiritual moştenit era asimilat de noua generaţie în cea mai mare parte. De altfel, este şi pragul când tinerele fete abandonează latura creativă (lada de zestre fiind deja gata) şi îşi îndreaptă atenţia către îndeletnicirile utilitare cărora trebuie să le facă faţă.

Pentru țăranul român, a fi creator însemna, de fapt, a fi firesc. Era aşa nu pentru că voia sau pentru că îşi dorea, ci pentru că aşa trebuia să fie, altfel multe din câte sunt nu erau: biserici, porţi, mobilier, covoare, costume, oale, linguri, ouă încondeiate, podoabe, măşti, tradiţii, şezători, bocitori, urători, doine şi câte altele.

Când Blaga scria profeticele cuvinte „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”, deschidea o fereastră spre o realitate profundă în care distingem înseşi izvoarele devenirii culturale, izvoare care în artă au însemnat accesul către un limbaj plastic articulat şi accesibil tuturor.

Elementul de legătură care a dat omogenitate artei populare a fost spiritul sacrului. Sacralizarea vieţii din ritual devine obicei. Este motivul pentru care simbolurile cu rol apotropaic le găsim sub diverse forme în oricare din gospodăriile săteşti, indiferent de zona geografică de apartenenţă. Protecţia incintei de forţele malefice a jucat un rol primordial şi chiar stimulativ în cercetarea şi găsirea metodelor optime de apărare; astfel, remarcăm că toate ornamentele folosite au un limbaj şi o simbolistică anume. Chiar dacă multe s-au pierdut sau au rămas doar frânturi, cele care încă mai sunt pot face dovada recunoașterii şi încercării de coexistență, comuniune şi comunicare dintre cele două lumi - văzută (percepută cu cele cinci simţuri) şi nevăzută - simbolul fiind pragul, mijlocul de comunicare, instrument folosit din ambele direcţii. Pentru sătean, dualitatea lumilor există, are dimensiuni şi conţinut, iar alegerea de a ,,lucra” în slujba forţelor benefice guvernatoare se făcea după legi bine stabilite, care trebuiau musai respectate.

Astfel, simbolul devine parte integrantă şi integrată perfect în cultul popular, fiindu-i stabilite funcţii şi locuri bine determinate.

Exemplu:

Crucea - simbolul creştin întâlnit nu numai în lăcaşurile de cult, ci şi în toate locurile de trecere (deasupra porţii, deasupra uşii la intrarea în casă, deasupra ferestrei), pe coama casei, pe majoritatea obiectelor din gospodărie (linguri, vase, mobilier, ţesături, instrumente).

Soarele şi Luna - le era atribuit întregul ciclu al vieţii. Simbolul Soarelui, izvorul luminii, al căldurii şi al vieţii, era atribuit Mântuitorului Hristos, iar cel al Lunii (simbolul cunoaşterii prin reflectare) era reprezentarea Maicii Domnului.

Funia sau torsada - simbolul infinitului, veşnicia. În concepţia populară, locul sacru trebuia protejat, împrejmuit. Funia are şi rol protector. Este prezentată pe o serie de elemente ale arhitecturii populare, pe stâlpii de susţinere la prispă, pe balustrada acesteia, în jurul ferestrelor, pe porţi, împrejurul bisericii sub formă de brâu.

Spirala - exprimă extensie, dezvoltare, continuitate ciclică în progresie, evoluţie. Mai simbolizează călătoria sufletului după moarte, până la atingerea ultimei sale destinaţii.

Rozeta - simbolul Soarelui, emblemă omniprezentă pe obiectele funerare, cruci, stâlpi. Semn ocrotitor prezent pe lăzile de zestre, pe frontonul casei, pe poarta mare, pe jugul boului, șaua calului, tocul casei...

Pomul vieţii - simbolul lui Iisus Hristos. Este prezent pe ţesăturile textile (scoarţe), în arhitectură (pe uşile casei, pe stâlpii de la poartă...).

Barda - simbolul tăierii răului de la rădăcină.

Mâna - exprimă Divinitatea.

Mâinile - simbolul implorării puterii divine, legătura prin rugăciune cu Dumnezeu (prezent pe ştergare, pe pietrele funerare, pe stâlpii de la poarta mare).

Porumbelul - simbolul Sfântului Duh sau al sufletului (prezent pe ştergare, covoare, pe pietrele funerare).

Peştele - simbolul bunătăţii creştine.

Cocoşul - simbol al vestirii, al luminării (apare pe ştergare de nuntă, pe marame şi pe ceramică).

Bogăţia simbolurilor poate fi găsită şi pe veşminte, cu scopul de a mărturisi cât mai multe lucruri despre persoana care le poartă (copil, fecioară, femeie măritată fără copii, cu copii, doliu pe catrinţă).

Ornamentele întâlnite sunt în proporţie de 70% geometrice, dar, dincolo de aceasta, atunci când privim un covor, o oală, un costum tradiţional, o poartă... „citim” o lume care contopeşte forme rigide într-un univers plin de sensuri.

A fi creator nu înseamnă a fi savant, ci a pune ceva în mişcare: o idee, un sistem, sau a încânta un suflet.  

Aplecându-ne asupra trecutului, avem posibilitatea să descifrăm propria identitate şi să devenim conştienţi de sensul şi nuanţele devenirii noastre. 

Bibliografie

1. Doina Işfănoni, Interferenţe dintre magic şi estetic, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002.
2. Georgeta Stoica, Arhitectura populară românească, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989.
3. Mariana Manea Cîmpeanu, Satul şi natura - surse ale creaţiei picturale (colecţia Academis), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2014.
4. www.cotidianul.ro