De la anamneză, tratament consacrat şi tratament stomatologic al pacienţilor diagnosticaţi cu maladia Alzheimer la descrierea unor adevăruri istorice

Totul a pornit de la o modestă, dar extrem de utilă întâlnire cu caracter ştiinţific şi profesional medical organizată de către doi reputaţi membri ai acestei bresle, unul fiind un medic neurolog extrem de bine pregătit, celălalt un excelent medic stomatolog. Cei doi au prezentat foarte clar şi succint atât stabilirea diagnosticului, abordarea terapeutică standardizată, cât şi abordarea cu caracter stomatologic la pacienţii diagnosticaţi cu anumite afecţiuni neurologice, insistând cu precădere asupra pacienţilor suferinzi de maladia Alzheimer. Majoritatea participanţilor la această întâlnire – de altfel, destul de puţini raportaţi la importanţa şi impactul subiectului abordat – au fost fie tineri practicieni stomatologi sau de medicină generală abia ieşiţi de pe băncile facultăţii, fie, în cazul nostru, studenţi ai facultăţilor de medicină generală sau ai facultăţilor de stomatologie, ori ai programelor de licenţă de tehnică dentară din cadrul celor două universităţi de medicină şi farmacie din Bucureşti: Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” şi Universitatea „Titu Maiorescu”.

După cum am amintit deja, prezentarea s-a axat cu precădere atât pe stabilirea diagnosticului şi pe tratamentul standardizat deja consacrat, cât şi pe managementul dentar al pacienţilor diagnosticaţi cu diverse afecţiuni neurologice, insistându-se mai ales asupra pacienţilor suferinzi de maladia Alzheimer. De fapt, în această prezentare, cei doi lectori au insistat nu doar asupra stabilirii diagnosticului, a simptomatologiei generale, a tratamentului uzual standardizat ce se aplică în cazul acestei afecţiuni, dar au descris şi modificările aparatului dento-parodontal, dezvoltând algoritmul de tratament stomatologic pe care practicianul dentist trebuie să îl aibă în vedere atunci când tratează pacienţi suferinzi de maladia Alzheimer. Concret, cunoaşterea tulburărilor de gândire şi comportament, modelul de viaţă al acestor pacienţi suferinzi de maladia Alzheimer prezintă o importanţă majoră atât pentru practicienii sau viitorii practicieni stomatologi, cât şi pentru studenţii sau viitorii absolvenţi ai programelor de licenţă de medicină generală de şase ani, în special pentru viitorii medici de familie, care s-ar putea întâlni foarte frecvent cu astfel de situaţii.

Dar publicul fiind format în majoritate din oameni tineri, dornici de cunoaştere, au apărut firesc la sfârşitul prelegerilor şi o serie de întrebări legate de istoricul acestei afecţiuni, cine a fost în realitate cel care a descoperit şi a dat numele lui acestei afecţiuni, care au fost primele abordări medicale pentru această maladie, fiind de fapt vorba despre detalii ce ţineau mai mult de istoria medicinei şi nicidecum de subiectul prelegerii. Bineînţeles, cei doi lectori au răspuns excelent la toate întrebările legate de subiectul strict medical (neurologie şi stomatologie) al prelegerii, dar, atunci când s-a intrat în segmentul ce ţine de istoria medicinei, au fost şi câteva momente peste care s-a trecut fără a fi oferite răspunsuri concludente. Astfel, pornind chiar de la această situaţie, am încercat să prezentăm o serie de aspecte, cele mai multe având un caracter istoric, privind activitatea celui care a descoperit şi a dat numele lui respectivei maladii cu caracter neurologic (Alois Alzheimer), aspecte ce ar putea clarifica anumite curiozităţi (privind trecutul şi viaţa acelei persoane) atât în rândul studenţilor şi al practicienilor din domeniul medicinei generale (medicină generală, asistenţă de medicină generală etc.), cât şi în rândul studenţilor şi al practicienilor din domeniul stomatologiei (medicină stomatologică şi tehnică dentară).

Date generale

De-a lungul timpului, s-a scris foarte mult despre pacienţii diagnosticaţi cu maladia Alzheimer. De aceea, aşa cum am precizat şi în partea introductivă, în acest material vom insista foarte pe scurt asupra unor obiective de ordin general privind stabilirea diagnosticului, simptomatologie, tratamentul standardizat şi tratamentul stomatologic al pacienţilor diagnosticaţi cu maladia Alzheimer, dar în schimb vom dezvolta mai amplu partea cu caracter istoric ce se referă la Alois Alzheimer, cel care a dat numele acestei maladii cu caracter neurologic extrem de controversate.

După cum bine cunoaştem, maladia sau boala Alzheimer face parte din categoria de afecţiuni neurologice denumite generic „demenţe”. În general, maladia Alzheimer este legată de procesul de îmbătrânire, senescenţa reprezentând un factor de risc major în evoluţia afecţiunii, alături de antecedentele familiale ale acestei maladii, care sunt în favoarea unei origini genetice a bolii. Tulburările psihice care însoţesc maladia Alzheimer şi efectele secundare ale medicaţiei specifice pot explica într-un mod corespunzător atât leziunile ce apar la nivelul dinţilor, al parodonţiului, al mucoasei bucale, cât şi xerostomia^(1-6). Astfel, leziunile carioase se suprapun, de cele mai multe ori, peste leziunile de abraziune şi eroziune, acestea din urmă cu localizare în treimea cervicală a dinţilor restanţi. Totodată, creşte şi susceptibilitatea acestei categorii de pacienţi la infecţiile candidozice. Leziunile dento-parodontale trebuie privite complex, ţinându-se cont atât de boala în sine, cât şi de anumiţi factori agravanţi prezenţi la aceşti pacienţi^(1-6).

Astfel, medicul stomatolog trebuie să dea dovadă de foarte multă răbdare şi blândeţe la pacienţii diagnosticaţi cu maladia Alzheimer, trebuie să ia în considerare toţi factorii de risc prezenţi, pentru a putea opta pentru un tratament de specialitate cât mai adecvat, simplu, dar eficient, cu o durată cât mai redusă, pentru evitarea unor complicaţii inutile. Concret, specialistul stomatolog trebuie să ţină cont de următorii factori^(1-6):

• cantitatea şi calitatea plăcii microbiene dentare şi a tartrului dentar, dar şi de zonele de retenţie pentru această placă microbiană dentară;

• starea dinţilor restanţi, a restaurărilor odontale şi protetice, dar şi de starea parodonţiului marginal.

Deşi maladia Alzheimer este la acest moment una dintre cele mai răspândite boli în rândul persoanelor cu vârsta de peste 60 de ani, puţini sunt cei care au cu adevărat cunoştinţă despre provenienţa numelui acestei afecţiuni. Cine a fost în realitate Alois Alzheimer, cel care a descoperit şi a dat numele acestei maladii extrem de complicate, care afectează o foarte mare parte din populaţia vârstnică chiar şi în primele două decenii şi jumătate ale secolului XXI?

Simptomele maladiei Alzheimer au fost descrise pentru prima dată la începutul anilor 1900 de către un eminent medic psihiatru de naţionalitate germană, Emil Kraepelin (mai exact, Emil Wilhelm Georg Magnus Kraepelin, 1856-1926), cel care avea să confirme şi să certifice mai târziu studiile şi mai ales descoperirile pe care Alois Alzheimer avea să le facă asupra acestei maladii şi care, în final, a şi propus ca respectiva afecţiune să poarte numele de maladia sau boala Alzheimer⁽⁷⁾.

Alois Alzheimer a fost un renumit medic psihiatru şi neuropatolog german, fiind de fapt cel care a studiat şi a descris în detaliu o formă foarte severă de demenţă degenerativă, maladia Alzheimer, boală care îi poartă numele inclusiv în zilele noastre^(8-13).

Reputatul om de ştiinţă s-a născut la data de 14 iunie 1864 în Markbreit, un mic, dar foarte cochet sat din Bavaria, Prusia (Germania de astăzi), fiind fiul lui Eduard Roman Alzheimer şi al Annei Alzheimer, provenind dintr-o familie de condiţie medie, tatăl său lucrând în cadrul notariatului public din respectiva localitate. Dar ambiţia familiei Alzheimer a fost să poată oferi fiului lor o educaţie cât mai consistentă şi a făcut în acest sens eforturi cu adevărat considerabile, astfel încât familia s-a mutat în localitatea Aschaffenburg, un frumos oraş aflat tot în Regatul Bavarez şi unde Alois Alzheimer a parcurs studiile gimnaziale în cadrul unei unităţi şcolare gimnaziale, considerată de elită la acea vreme în Prusia: este vorba despre Gimnaziul Regal Umanist (Royal Humanistic Gymnasium). Totuşi, nu vom insista asupra acestor aspecte, însă trebuie amintit faptul că, în anul 1883, tânărul Alois Alzheimer a finalizat studiile liceale şi a susţinut Abitur, un examen similar Bacalaureatului din România şi Franţa (examenul de maturitate)^(8-13).

Dar, încă din perioada parcurgerii studiilor gimnaziale şi liceale, Alois Alzheimer a fost o persoană extrem de preocupată de activitatea ştiinţifică, mai ales în domeniul ştiinţelor vieţii. Practic, această pasiune pentru tot ce înseamnă ştiinţe ale vieţii l-a convins pe tânărul Alois Alzheimer să devină medic. Concret, acesta a parcurs studiile universitare de medicină în cadrul a trei universităţi recunoscute ca fiind printre cele mai importante la acel moment în Prusia (sau Imperiul Prusac, aşa cum mai este cunoscut în contextul istoric al secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului XX, Germania de astăzi): Berlin, Tübingen şi Würzburg. Practic, Alois Alzheimer a absolvit în anul 1887 studiile universitare de medicină în cadrul Universităţii Julius-Maximilian din Würzburg (Julius-Maximilians Universität Würzburg), Prusia, cu o teză de disertaţie intitulată Glandele ceruminoase ale urechii^(8-13).

Astfel, după finalizarea studiilor universitare, Alois Alzheimer şi-a început cariera medicală de excepţie, întâi în calitate de medic rezident (Assistenzarzt), timp de şapte ani, mai târziu în calitate de medic superior (Oberarzt – în terminologia română de astăzi, credem că acest termen poate fi asimilat medicului primar), tot timp de şapte ani, în cadrul Spitalului Municipal pentru Bolnavi Psihici şi Epileptici (mai exact, în termenii de astăzi, este vorba despre Spitalul de Psihiatrie) din Frankfurt, Prusia (spital nou înfiinţat de către medicul psihiatru Heinrich Hoffmann), spital cunoscut şi sub denumirea de Asylium din Frankfurt, unitate cu profil medical psihiatric extrem de apreciată la acel moment în Prusia şi care era condusă de către excelentul dr. Emil Sioli (reputat medic psihiatru german, 1852-1922)^(8-14). Alois Alzheimer a rămas la Asylium din Frankfurt timp de 14 ani, colaborând excelent atât cu directorul spitalului, Emil Sioli, cât şi cu un remarcabil specialist în neurologie, Franz Nissl (reputat specialist în neurologie şi psihiatrie german, 1860-1919). Alături de Franz Nissl, Alois Alzheimer avea să realizeze cele mai importante descoperiri în ceea ce priveşte maladia Alzheimer şi care avea să îi fie cel mai bun şi mai fidel prieten pe tot parcursul vieţii, până în clipa morţii sale, la data de 19 decembrie 1915, în plină desfăşurare a Primului Război Mondial (1914-1918)^(8-15).

Dar, în toată perioada în care a activat la Asylium din Frankfurt, Alois Alzheimer şi-a desăvârşit studiile în domeniul psihiatriei şi s-a dedicat neuropatologiei, devenind extrem de interesat de cercetarea cortexului cerebral uman. Tot la Asylium din Frankfurt, împreună cu directorul spitalului, Emil Sioli, şi cu doctorul Franz Nissl, Alois Alzheimer a propus o metodă nouă pentru tratarea pacienţilor cu afecţiuni psihice severe, renunţând la mijloacele coercitive folosite înainte (cămaşă de forţă, bătaie, duşuri foarte reci etc.), în schimbul supravegherii pacienţilor în săli comune, cu folosirea băilor calde pentru calmarea acestora şi încurajarea plimbărilor în aer liber. Trebuie amintit şi faptul că, tot în Frankfurt, dr. Alois Alzheimer i-a cunoscut şi pe dr. Karl Weigert (1835-1904), dr. Ludwig Edinger (1855-1918), care, alături de bunul său prieten Franz Nissl, l-au iniţat în morfologia patologică a creierului. Totodată, la Asylium din Frankfurt, Alois Alzheimer a fost beneficiarul unei poziţii unice la acel moment în Prusia, şi anume^(8-13):

• a contribuit la dezvoltarea unui serviciu de psihiatrie modern, ce avea să devină un instrument extrem de util pentru pacienţii înrolaţi în Armata Prusiei, soldaţi care au luptat pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial şi care, din cauza condiţiilor înfiorătoare ale unui război de tranşee, au suferit multiple traume de natură psihiatrică;

• a înfiinţat o bază de date pe criterii ştiinţifice a tuturor pacienţilor care s-au prezentat în cadrul acestui spital de boli psihiatrice din oraşul Frankfurt;

• a înfiinţat o arhivă de cazuri de necropsie a pacienţilor decedaţi, care s-a dovedit a-i fi utilă pe tot parcursul carierei sale.

Revenind la prietenul şi colaboratorul lui Alois Alzheimer, Franz Nissl, acesta s-a alăturat promiţătoarei echipe de cercetare clinică şi de laborator ce se contura deja în cadrul Asylium din Frankfurt. Concret, Franz Nissl era cunoscut în comunitatea ştiinţifică atât la nivelul Prusiei, cât şi la nivel internaţional (discutăm, de fapt, despre Europa şi SUA) pentru metoda sa revoluţionară de „colorare Nissl” a celulelor nervoase, folosită şi la momentul actual în laboratoarele de neurohistologie din întreaga lume^(8-13).

Practic, între Alois Alzheimer şi Franz Nissl s-a realizat nu doar o colaborare în tărâm ştiinţific extrem de apreciată la acea vreme, dar s-a stabilit şi o relaţie de prietenie deosebit de frumoasă, care avea să dureze timp de mai multe decenii, aşa cum am menţionat deja, până la moartea lui Alois Alzheimer. Şi, dacă este să ţinem cont de spusele unor persoane contemporane cu aceştia, cei doi medici şi cercetători germani desfăşurau în colaborare activitatea clinică şi de laborator în faţa microscopului, petrecând, totodată, împreună şi majoritatea după-amiezilor până seara târziu, discutând fie despre activitatea clinică, fie despre situaţiile inedite pe care dr. Franz Nissl le întâlnise în laboratorul de specialitate prin utilizarea microscopului. De fapt, în ceea ce ne priveşte, în urma realizării acestui studiu de bibliotecă, putem spune că Alois Alzheimer şi Franz Nissl sunt cei care au iniţiat printre primele studii de neuropatologie din lume, chiar dacă destul de mulţi specialişti în istoria medicinei nu sunt întru totul de acord cu această afirmaţie^(8-13).

Dar cei doi oameni de ştiinţă germani au devenit cunoscuţi şi foarte apreciaţi în comunitatea medicală şi academică internaţională pentru faptul că au lucrat împreună la o investigaţie deosebit de amplă a anatomiei şi patologiei cortexului cerebral, publicându-şi descoperirile între anii 1906 şi 1918, într-o lucrare de o amplitudine fantastică pentru acel moment, structurată în şase volume şi intitulată Studii histologice şi histopatologice ale cortexului cerebral (Histologic and histopathologic studies of the cerebral cortex). După cum am menţionat deja, munca dr. Alois Alzheimer s-a axat cu precădere pe activitatea clinică, în timp ce Franz Nissl a efectuat mai mult studii experimentale extrem de complexe, în ceea ce priveşte reacţia celulelor nervoase după secţionarea axonilor^(8-13).

Influenţa puternică a dr. Franz Nissl asupra activităţii clinice şi de cercetare desfăşurată de către Alois Alzheimer a fost întotdeauna recunoscută de către marele psihiatru german. Acesta preciza în amintirile sale următoarele: „Voi menţiona numele lui Franz Nissl ori de câte ori îmi vor fi apreciate lucrările ştiinţifice şi îmi vor fi apreciate meritele asupra temelor de cercetare, la care dr. Franz Nissl a participat şi a contribuit”. Totuşi, dr. Alois Alzheimer era recunoscut şi pentru marea sa capacitate de descriere a observaţiei microscopice şi, chiar dacă preparatele microscopice erau realizate şi interpretate de către dr. Franz Nissl, rezultatele erau obligatoriu confirmate şi, adeseori, reinterpretate de către eminentul om de ştiinţă german^(8-13).

Ajuns la vârsta de 30 de ani, dr. Alois Alzheimer a decis că a venit momentul să îşi întemeieze o familie. Ast­fel, în luna aprilie a anului 1894, s-a căsătorit cu Cecilie Geisenheimer, văduvă a unui bancher foarte bogat şi moş­te­ni­toare a averii acestuia, care i-a dăruit trei copii: Gertrud, Hans şi Maria. Din păcate, după doar şapte ani, în vara anului 1901, Cecilie a murit, însă decesul acesteia i-a asigurat excelentului om de ştiinţă german o foarte soli­dă stabilitate financiară^(8-13).

În anul 1895, Franz Nissl s-a mutat în cadrul Clinicii de psihiatrie a Universităţii din Heidelberg (prestigios oraş universitar din Prusia, Germania de astăzi), unde a început o colaborare deosebit de fructuoasă cu profesorul Emil Kraepelin, un renumit psihiatru german despre care am discutat deja în prima parte a referatului. În acelaşi an 1895, dr. Alois Alzheimer a fost numit director la Asylium din Frankfurt, continuându-şi cercetarea într-o gamă largă de afecţiuni psihice, printre care trebuie amintite depresia maniacală şi schizofrenia^(8-13).

Totuşi, odată cu moartea soţiei sale, în anul 1901, situaţia familială a dr. Alois Alzheimer s-a complicat destul de mult, acesta fiind nevoit să se ocupe mai îndeaproape de educaţia celor trei copii ai săi. El şi-a continuat activitatea clinică şi de cercetare, dar poate nu la fel de intensiv ca în anii de început ai carierei sale medicale. Concret, în acelaşi an 1901, mai exact la data de 25 noiembrie 1901, dr. Alois Alzheimer a cunoscut-o pe Auguste Deter, pacienta care avea să facă din el un medic şi un cercetător în domeniul psihiatriei de renume internaţional. Auguste Deter avea 51 de ani şi, spre deosebire de pacienţii întâlniţi până atunci, prezenta tulburări de memorie, modificări de comportament, incapacitate de a mai întreprinde activităţi uzuale, dezorientare etc. Majoritatea pacienţilor cu astfel de tulburări examinaţi până atunci de către dr. Alois Alzheimer aveau vârste de peste 70 de ani, degradarea şi deteriorarea respectivilor indivizi fiind puse pe seama senilităţii. Însă vârsta Augustei Deter l-a determinat pe dr. Alois Alzheimer să aprofundeze acest caz, căruia i-a pus un prim diagnostic de demenţă presenilă^(8-13).

Un an mai târziu, în anul 1902, dr. Alois Alzheimer a renunţat la postul său de director la Asylium din Frankfurt şi a plecat în Heidelberg, pentru a lucra în învăţământul superior în calitate de asistent universitar, alături de prof. dr. Emil Kraepelin şi de cel mai bun prieten al său, dr. Franz Nissl, în cadrul Clinicii de psihiatrie a Universităţii din Heidelberg, poate cel mai frumos oraş universitar german^(8-13).

În anul 1903, prof. dr. Emil Kraepelin a primit un post foarte bine remunerat, şi anume de şef al Clinicii de psihiatrie din cadrul Universităţii Ludwig Maximilian din München (Ludwig Maximilians Universität München), Prusia, prilej cu care l-a invitat şi pe dr. Alois Alzheimer să îl urmeze. Concret, cariera didactică, ştiinţifică şi de cercetare a dr. Alois Alzheimer a atins un maxim ce cu greu mai putea fi îmbunătăţit. Postul de şef al Clinicii de psihiatrie a Universităţii din Heidelberg a fost preluat de către dr. Franz Nissl^(8-13).

În anul 1904, dr. Alois Alzheimer şi-a susţinut teza de abilitare în cadrul Clinicii de psihiatrie a Universităţii Ludwig Maximilian din München (Ludwig Maximilians Universität München), cu o temă intitulată Studii histologice pentru diagnosticul diferenţial al paraliziei generale progresive, în care a demonstrat faptul că diagnosticul histologic poate fi utilizat pentru a răspunde anumitor întrebări din diagnosticul clinic (a demonstrat, de fapt, că diagnosticul histologic poate confirma sau chiar infirma diagnosticul pe care medicul psihiatru l-a pus în clinică). Toată această teză de abilitare a avut în spate documentarea a peste 170 de cazuri clinice. Practic, conceperea acestei teze de abilitare, a cărei susţinere avea să îi aducă titlul de docent şi în acelaşi timp şi conducerea de doctorate, a demonstrat faptul că o multitudine de aspecte specifice maladiei Alzheimer sunt extrem de actuale şi în zilele noastre, nefiind deloc nevoie ca ele să fie corectate şi/sau modificate^(8-13).

Pe lângă această teză de abilitare pe care a susţinut-o cu succes în anul 1904, dr. Alois Alzheimer a continuat activitatea clinică şi munca de cercetare, a redactat lucrări ştiinţifice şi a ţinut prelegeri, dar nu a uitat-o pe Auguste Deter. S-a interesat permanent de evoluţia bolii ei. Dar, în luna aprilie a anului 1906, dr. Alois Alzheimer a fost înştiinţat că Auguste Deter a murit. Din fişa medicală a acesteia a reieşit faptul că decesul pacientei a survenit în urma unei septicemii. Necropsia pacientei a evidenţiat modificări caracteristice necunoscute până atunci, respectiv reducerea masei cerebrale, îndeosebi în regiunile frontale şi parietale, celulele nervoase erau distruse, scoarţa cerebrală fiind brăzdată de depuneri de albumină^(8-13).

Cazul a fost prezentat la cea de-a 37-a Conferinţă a Asociaţiei Psihiatrilor din Sud-Vestul Germaniei, care a avut loc în oraşul Tübingen din Prusia, la data de 3 noiembrie 1906, şi a fost publicat un an mai târziu în revista Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und Psychisch-Gerichtliche Medizin, ca fiind o afecţiune a cortexului cerebral. Se pare că acesta a fost primul caz de atrofie difuză presenilă a creierului prezentat în comunitatea academică şi ştiinţifică cu profil de psihiatrie nu doar din Prusia, ci chiar din întreaga lume, afecţiune care, la propunerea prof. dr. Emil Kraepelin, a primit denumirea de maladie sau boală Alzheimer^(8-13).

Al doilea caz de boală Alzheimer dovedit ştiinţific a fost acela al unui pacient de sex masculin, în vârstă de 56 de ani, cu probleme psihiatrice deosebit de grave, care a fost internat în Clinica de psihiatrie a Universităţii Ludwig Maximilian din München. Pacientul a decedat trei ani mai târziu. În urma necropsiei, s-au evidenţiat modificări similare la nivelul cortexului cerebral, la fel ca şi în cazul Augustei Deter.

Dar succesul dr. Alois Alzheimer nu s-a oprit aici. În anul 1908, acesta a devenit profesor asociat în cadrul Clinicii de psihiatrie a Universităţii Ludwig Maximilian din München, ca succesor al prof. dr. Robert Gaupp la conducerea laboratorului de anatomie patologică al clinicii (profesorul Gaupp preluând şefia Clinicii de psihiatrie a Universităţii Julius-Maximilians din Würzburg)^(8-13).

Patru ani mai târziu, în luna iulie a anului 1912, împăratul Wilhelm al II-lea al Prusiei a semnat decretul de numire a dr. Alois Alzheimer în funcţia de profesor universitar de psihiatrie cu drepturi depline, în cadrul Universităţii din Breslau (Universität Breslau), Prusia, astăzi, oraşul Wroclaw din Polonia^(8-13). Chiar din timpul călătoriei spre Breslau, au apărut şi primele semne de îmbolnăvire ale proaspătului profesor universitar Alois Alzheimer. Ajuns în oraşul Breslau, acesta a fost internat de urgenţă în spitalul din localitate cu tulburări cardiace şi renale grave^(8-13).

După trei ani, perioadă în care prof. dr. Alois Alzheimer a continuat să aibă activitate clinică, didactică şi de cercetare, acesta a decedat în urma unei grave afecţiuni cardiace, în data de 19 decembrie 1915, la vârsta de doar 51 de ani. Prof. dr. Alois Alzheimer a fost înmormântat alături de soţia sa, Cecilie Alzheimer, decedată în anul 1901, în Cimitirul Central din Frankfurt pe Main, Prusia (Germania de astăzi).

Concluzii

Nu putem încheia acest material, deosebit de interesant, fără a cita una dintre cele mai importante opinii ale unui reputat profesor de psihiatrie din Germania. Este vorbea despre prof. dr. Robert Gaupp, şeful Clinicii de psihiatrie a Universităţii Julius-Maximilians din Würzburg: „Dr. Alois Alzheimer a fost un personaj cu un cap limpede şi puteri creative neobişnuite, care a depus eforturi remarcabile pentru a-şi putea finaliza munca. Prof. dr. Alois Alzheimer iubea adevărul ştiinţific şi a făcut tot ceea ce a făcut pentru a-şi putea ajuta semenii. A reuşit o combinaţie aproape perfectă între activitatea clinică şi cea de cercetare, în laborator, în spatele microscopului”.

Totodată, trebuie menţionat faptul că prof. dr. Alois Alzheimer, spre deosebire de mulţi alţi cercetători ai acelei perioade nu doar din Prusia, ci şi din alte ţări ale Europei şi din SUA, a avut şansa de a-şi putea expune liber teoriile revoluţionare în ceea ce priveşte afecţiunile de natură psihiatrică, putând aduce dovezi certe în favoarea lor, fără a fi contrazis şi blamat de alţi colegi ai săi. Iar explicaţia este una simplă: prof. dr. Alois Alzheimer a fost unic, a fost o mare personalitate ştiinţifică în domeniul psihiatriei, iar contribuţia lui a fost cu adevărat remarcabilă.  

Autori pentru corespondenţă: Viorel Ştefan Perieanu, e-mail: viorelperieanu@yahoo.com; Irina-Adriana Beuran, e-mail: dririnab@yahoo.com

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.