PATOLOGIE EXOTICĂ

Elemente patologice generale ale iguanidelor întreţinute în captivitate

 General pathological features of iguanids maintained in captivity

First published: 28 iunie 2018

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.31.2.2018.1857

Abstract

Most Iguanidae species have a rapid somatic development that draws attention to the multiple needs that we need to consider when deciding to buy and take care of an iguana. These needs relate both to nutritional requirements (diet during growth and maturity), as well as to the microclimate conditions that have to come closer to the characteristics of the natural environment. The correct identification of the iguana as a species will mean also the knowledge of the environment from which it comes, so the breeder has at its disposal a series of bio-ecological data: temperature, humidity, vegetation, soil, social characteristics etc. For Iguanidae, vital space is particularly important, with many limb or tail traumas being caused by inadequate dimensions of terrariums or endowments that create dead angles to form true traps. Many species (common iguanas, bearded iguanas, anoles, water dragons) are arboreals, requiring the terraces to be endowed with climbing places, branches or even small trees. Their lack obliges them to stand on the ground or to the desperate and obstinate attempt to climb the walls of the terrarium, ending with severe trauma to the extremities.

Keywords
iguanids, pathology, diseases, diagnostic, treatment

Rezumat

Majoritatea speciilor de Iguanidae prezintă o dezvoltare somatică rapidă ce atrage atenţia asupra necesităţilor multiple pe care trebuie să le avem în vedere atunci când ne-am hotărât să procurăm şi să îngrijim o iguană. Aceste necesităţi se referă atât la exigenţele nutritive (dieta alimentară în perioada de creştere, cât şi în perioada de maturitate), precum şi la condiţiile de microclimat, care trebuie să se apropie cât mai mult de caracteristicile mediului natural. Identificarea corectă a iguanei ca specie va însemna, totodată, şi cunoaşterea mediului din care provine, crescătorul având astfel la dispoziţie o serie de date bio-ecologice: condiţii de temperatură, umiditate, vegetaţie, sol, caracteristici sociale etc. Pentru Iguanidae spaţiul vital este deosebit de important, multe traume la nivelul membrelor sau cozii fiind determinate de dimensiunile necorespunzătoare ale terariilor sau ale unor dotări ce creează unghiuri moarte, formând adevărate capcane. Multe specii (iguanele comune, iguanele cu barbă, anolele, dragonii de apă) sunt arboricole, necesitând în mod expres dotarea terariului cu locuri de căţărat, ramuri sau chiar copăcei. Lipsa acestora obligă la staţionarea pe sol sau la încercarea disperată şi obstinată de a se căţăra pe pereţii terariului, ajungându-se la traumatisme grave ale extremităţilor.

Iguanidaele, aceste şopârle cu aspect preistoric, vegetariene şi atât de frumos colorate, sunt tot mai frecvent crescute şi chiar reproduse în captivitate. Majoritatea speciilor prezintă o dezvoltare somatică rapidă, ce atrage atenţia asupra necesităţilor multiple pe care trebuie să le avem în vedere atunci când ne-am hotărât să procurăm şi să îngrijim o iguană. Aceste necesităţi se referă atât la exigenţele nutritive (dieta alimentară în perioada de creştere, cât şi în perioada de maturitate), precum şi la condiţiile de microclimat, care trebuie să se apropie cât mai mult de caracteristicile mediului natural. Identificarea corectă a iguanei ca specie va însemna, totodată, şi cunoaşterea mediului din care provine, crescătorul având astfel la dispoziţie o serie de date bio-ecologice: condiţii de temperatură, umiditate, vegetaţie, sol, caracteristici sociale etc.

Iguana verde (Iguana iguana) este specia cea mai cunoscută în captivitate, însă aceasta este legată de alte 700 de specii de iguanide, inclusiv iguana deşertului (Dipsosaurus) şi chuckawalla (iguana deşertului mexican şi din deşerturile americane de sud-vest), iguana comună (Ctenosaura) din America de Nord şi Centrală, iguanele de Galapagos (iguana marină − Amblyrhynchus şi iguana terestră − Conolophus). Tot în această familie sunt incluşi cameleonii de pădure sau iguanele arboricole (Corytophanes) şi iguanele cu creastă (Laemanctus) din America Centrală şi de Sud, Roca şi iguanele rinocer care trăiesc pe insulele Caraibe, precum şi o serie de iguanide de pe insule ca Madagascar (specii incluse în genurile Chalarodon şi Oplurus) şi Fiji (genul Brachilophus). Dacă avem în vedere toate speciile, familia Iguanidae este larg răspândită în întreaga Lume Nouă, care se întinde de la sudul Canadei până la sudul Argentinei, de la Galapagos până la Indiile de Vest. Familia iguanidelor include încă patru genuri: anolele (Anolis), şopârlele spinoase sau cu barbă (Sceloporous), şopârlele de deşert cu coada curbată (Leiocephalus) şi şopârlele de stâncă din insulele din America de Sud (Liolaemus). Unii cercetători consideră că iguanidele sunt specii evoluate din agamidele din Lumea Veche, care include şopârle precum dragonii africani (din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu), şopârlele de deşert (Uromastyx spp.) şi dragonii de apă filipinezi şi chinezi (Physignathus spp.); alţi cercetători sunt de părere că, din contră, agamizii au evoluat din iguanide. Indiferent dacă iguanidele au evoluat din agamide sau agamidele din iguanide, sau dacă sunt un exemplu clasic de evoluţie convergentă, important este faptul că foarte multe specii ale acestor familii au început să fie întreţinute sau chiar reproduse în captivitate. Peste 100 de specii dintre acestea sunt în prezent frecvent întreţinute în captivitate ca animale de companie. Condiţiile de mediu şi sistemele de cuşti, voliere sau terarii sunt în multe situaţii inadecvate, incorect construite sau echipate necorespunzător, astfel că frecvent se constată afecţiuni care nu apar în mod natural la reptilele libere.

Pentru Iguanidae, spaţiul vital este deosebit de important, multe traume la nivelul membrelor sau cozii fiind de­ter­minate de dimensiunile necorespunzătoare ale tera­riilor sau ale unor dotări ce creează unghiuri moarte, formând adevărate capcane. Multe specii (iguanele comune, iguanele cu barbă, anolele, dragonii de apă) sunt arboricole, necesitând în mod expres dotarea terariului cu locuri de căţărat, ramuri sau chiar copăcei. Lipsa acestora obligă la staţionarea pe sol sau la încercarea disperată şi obstinată de a se căţăra pe pereţii terariului, ajungându-se la traumatisme grave ale extremităţilor. Identificarea corectă a iguanei ca specie va însemna, totodată, şi cunoaşterea mediului din care provine, crescătorul având astfel la dispoziţie o serie de date bio-ecologice: condiţii de temperatură, umiditate, vegetaţie, sol, caracteristici sociale etc. Prin prisma acestor cunoştinţe se poate construi un terariu sau acvaterariu care prin dotările şi modalităţile constructive optime să asigure în mod real condiţiile de creştere şi întreţinere ale iguanei. Cel mai frecvent, la iguanele tinere sunt diagnosticate deficienţe metabolice determinate de condiţiile de mediu necorespunzătoare. În general, ultravioletele reprezintă elementul central din orice vivariu sau acvaterariu pentru şopârle. Când nu se asigură sursa luminoasă cu ultraviolete (în special UV-B) la intensitate adecvată şi pentru o perioadă de 8-10 ore pe zi, se induc un nivel tot mai scăzut de vitamină D circulantă şi dereglarea raportului calciu-fosfor.
 

Figura 1. Cifozarea evidentă a zonei lombo-sacrale –  extensie forţată a membrelor pelviene, brevignatism inferior
Figura 1. Cifozarea evidentă a zonei lombo-sacrale – extensie forţată a membrelor pelviene, brevignatism inferior

Majoritatea speciilor au o creştere accelerată, astfel încât, dacă iniţial un pui de iguana măsoară aproximativ 15-17 cm în lungime şi 15-20 de grame în greutate, după doi ani sau doi ani şi jumătate va atinge peste 1 metru în lungime şi peste 1 kg în greutate. Creşterea rapidă atrage atenţia asupra necesităţilor multiple pe care trebuie să le avem în vedere atunci când ne-am hotărât să procurăm şi să îngrijim o iguană. Aceste necesităţi se referă atât la exigenţele nutritive (dieta alimentară în perioada de creştere, cât şi în perioada de maturitate), precum şi la condiţiile de microclimat, care trebuie să se apropie cât mai mult de caracteristicile mediului natural. Este importantă amenajarea unui spaţiu corect de cazare care să corespundă necesităţilor speciei. În linii generale, un terariu este asimilat unei incinte din sticlă sau material plastic, având dotări minimale: un vas cu apă, o ramură fasonată sau un trunchi din lemn şi o sursă calorică (de obicei, un bec cu incandescenţă de 40 W). Acest gen de terariu este, de fapt, o cuşcă ce poate fi utilizată pentru transportul iguanelor sau în cazuri deosebite se pot utiliza ca spaţii de întreţinere pentru scurte perioade de timp.
 

Figura 2. Osteodistrofie metabolică – deformarea zonei lombo-sacrale
Figura 2. Osteodistrofie metabolică – deformarea zonei lombo-sacrale

Un terariu mai complex va cuprinde, pe lângă dotările minimale, şi o zonă cu sol (pietriş sau nisip de râu), o plantă verde (alegerea oprindu-se către o specie vegetală netoxică pentru iguane), iar unul dintre pereţi, precum şi capacul să fie din plasă de sârmă cu ochiuri mici (în funcţie de mărimea corporală a iguanei). Pentru speciile de anole (de exemplu, Anolis sagrei), care sunt căţărătoare, terariul se amenajează „pe verticală”, în mijloc fixându-se un copăcel mai înalt şi rămuros, asigurând în acest fel consumarea instinctelor de căţărare şi prevenind „stresul de terariu”. Crescătorii care au resurse materiale şi de spaţiu mai mari pot concepe un terariu sau acvaterariu de tip „volieră”. Acest gen de terarii sunt obligatorii în cazul întreţinerii în captivitate a iguanelor adulte (de exemplu, iguana verde care a depăşit 150 cm în lungime şi 3 kg în greutate) sau care doresc să reproducă cuplurile de iguane. În aceste tipuri de terarii sau acvaterarii se poate asigura sol fertil plantat cu gazon sau alte graminee care prin vegetare să formeze un covor verde uniform. Este mai greu de întreţinut deoarece dejecţiile iguanelor sunt acide şi permanent trebuie stropite plantele pentru a nu se usca. În cazul în care se doreşte reproducerea unui cuplu de iguane, obligatoriu se asigură o zonă (cutie sau lădiţă) cu nisip, având grijă ca substratul să fie permanent umed şi călduţ pentru a atrage femelele în pontaj. În general, aceste terarii trebuie ferite de curenţi puternici de aer sau de scăderi bruşte de temperatură. Umiditatea relativă trebuie păstrată la nivelul de 85-87%, iar atunci când scade sub aceste valori, se pot folosi pulverizări fine de apă călduţă. Temperatura de confort este situată în intervalul 27-32oC, majoritatea speciilor acceptând temperaturi de încălzire înainte sau după alimentaţie (ante- sau postprandial) de 38-39oC. În niciun caz temperatura nu trebuie să scadă sub 19oC, iar la sub 17oC moartea poate surveni în câteva minute. Iluminatul artificial nu este obligatoriu decât atunci când lumina naturală este insuficientă. Este bine să fie utilizate tuburi cu fluorescenţă care emit lumină albă, asigurând o durată de aproximativ 8 ore de lumină artificială. Nu trebuie ca durata de lumină artificială să fie mai mare de 12 ore, deoarece poate deveni obositoare, generând cel mai adesea „stres de terariu”.
 

Figura 3. Osteodistrofie metabolică, cu miozită fibroasă a musculaturii maseterine
Figura 3. Osteodistrofie metabolică, cu miozită fibroasă a musculaturii maseterine
Figura 4. Osteodistrofie metabolică – deformări osoase generalizate şi demineralizare
Figura 4. Osteodistrofie metabolică – deformări osoase generalizate şi demineralizare

Hrănirea iguanelor constituie încă un element important, care favorizează în cele mai multe situaţii dezechilibrele metabolice. La şopârlele erbivore, în special la iguanele terestre crescute în captivitate, un element nutriţional suplimentar ce favorizează instalarea distrofiilor metabolice este raţia dezechilibrată. În multe situaţii, iguanele sunt hrănite cu cantităţi mari de fructe, ce determină fermentarea în compartimentele digestive, formarea de alcooli secundari care ajung în circuitul metabolic hepatic, determinând distrofii evolutive şi acidoză metabolică. În alte situaţii, iguanele sunt hrănite cu diferite formule de furaje peletate folosite în dietele câinilor sau pisicilor, ce conţin cantităţi mari de grăsimi şi proteine animale (inclusiv suplimente vitaminice), favorizându-se dezechilibre ale metabolismului proteic.

Este evidentă implicarea condiţiilor de mediu şi întreţinere în bolile metabolice, dovadă fiind şi faptul că, în mod natural (la iguanele din mediul natural), bolile metabolice nu au fost descrise niciodată. La iguanele din captivitate, cel mai frecvent, problemele metabolice se corelează cu metabolismul vitaminei D. Nivelul sangvin scăzut de vitamină D determină hipofuncţia paratiroidelor, care încearcă să compenseze deficienţa metabolică, în timp producându-se hipovitaminoză D cu hiperparatiroidism secundar. Această deficienţă conduce în timp la o serie de patologii osoase: modificări osoase evidente sau fracturi spontane, consecutiv osteodistrofiei generalizate, demineralizarea oaselor, care avansează uneori până la fragilizarea matricei, cu apariţia oaselor casante („oase de sticlă”). O problemă destul de des întâlnită în captivitate la iguana verde sau iguanele comune (Iguana spp.), la iguanele cu coadă spinoasă (Sceloporus spp.), la anole (Anolis spp.) şi la dragonii de apă (Physiognathus spp.) este necroza avasculară a cozii (NAC). Mulţi specialişti consideră că aceste afecţiuni sunt determinate exclusiv de condiţiile de creştere şi în special de întreţinerea în cuşti sau terarii mici, necorelate cu dimensiunile iguanelor. În alte situaţii, necroza avasculară a cozii este secundară, fiind determinată de disfuncţii metabolice generale (în forme finale ale osteodistrofiei metabolice sau în faze avansate de acidoză metabolică), ce reprezintă o consecinţă a dietelor necorespunzătoare, în special hrănirea exclusivă cu salată sau utilizarea în exces a fructelor.
 

Figura 5. NAC la Iguana iguana (mascul, 1,9 ani), cu evoluţie atipică – în mai multe zone la jumătatea cozii s-a necrozat pielea, procesul avansând la ţesuturile subcutanate
Figura 5. NAC la Iguana iguana (mascul, 1,9 ani), cu evoluţie atipică – în mai multe zone la jumătatea cozii s-a necrozat pielea, procesul avansând la ţesuturile subcutanate

În unele situaţii, necroza avasculară evoluează atipic, fiind iniţiată de la jumătatea cozii în ţesutul cutanat dorsal. La un prim consult, aparenţa este de traumatism local, asociat cu lezionarea repetată a pielii (frecvent se presupune cazarea în spaţiu vital redus sau amplasarea de obiecte sau accesorii pe care iguanidele le lovesc cu coada). Examinarea amănunţită, inclusiv prin examen microscopic, poate releva parazitoze care determină o necroză cutanată locală; lipsa terapiei specifice va permite cronicizarea, sunt distruse ţesuturile (inclusiv vasele de sânge din zonă), necroza avansând în ţesuturile subiacente. În toate aceste situaţii, necroza avasculară este favorizată şi de o disfuncţie metabolică generalizată.
 

Figura 6. NAC la Iguana iguana (mascul, 1,7 ani), cu evoluţie tipică de la vârful cozii către bază
Figura 6. NAC la Iguana iguana (mascul, 1,7 ani), cu evoluţie tipică de la vârful cozii către bază

Agravarea dezechilibrelor metabolice şi mai ales consecutiv distrofiilor hepatice determină dereglări ale apetitului (apetit selectiv, pică, iar în formele avansate inapetenţă), fiind necesară hrănirea artificială. Modificările osoase conduc la deformări ale oaselor lungi (radio-ulnar, humerus, femur sau fibulă) şi chiar la deformări grave ale coloanei vertebrale (scolioză, lordoză). În unele cazuri s-a constatat fracturarea vertebrelor sacro-lombare, cu cifozarea zonei. Modificările osoase, ligamentare şi musculare conduc la adoptarea de posturi anormale (uneori chiar ciudate), cu ridicarea exagerată a capului în mers, mers înţepenit, extensie forţată a membrelor, ridicare exagerată a capului, contracţii spontane sau poziţie de „statuie” (tetanie hipocalcemică). Toate aceste modificări, care conduc în final la modificările evidente ale matricei osoase, sunt încadrate ca boală metabolică osoasă sau „osteodistrofie metabolică”, medical: hiperparatiroidism nutriţional secundar. În majoritatea cazurilor, osteodistrofia metabolică se asociază cu transformări grave ale musculaturii (periostită fibroasă, care degenerează în miozită distrofică fibroasă sau chondrofibroasă), evidenţiată ca îngroşare (chiar aspect balonizant) a musculaturii membrelor sau mandibulare. Am constatat la multe cazuri de osteodistrofie metabolică asocierea în fazele avansate a prolapsului cloacal parţial, uşor reponibil, determinat de hipocalcemia severă.
 

Figura 7. Necroză avasculară la Iguana iguana (mascul, 2,4 ani), iniţiată la membrul posterior drept – afectarea articulaţiilor interfalangiene şi necroza perifocală a unghiei
Figura 7. Necroză avasculară la Iguana iguana (mascul, 2,4 ani), iniţiată la membrul posterior drept – afectarea articulaţiilor interfalangiene şi necroza perifocală a unghiei

Unele cazuri de osteodistrofie mandibulară cu gonflarea maseterilor (miozită fibroasă) au rămas cu sechele în dezvoltarea structurii anatomice, la vârsta adultă prezentând brevignatism inferior avansat. Modificările mandibulare se corelează cu dificultăţile în hrănire, astfel încât iguana devine pentru toată viaţa dependentă de tocarea vegetalelor din raţia zilnică.

Intervenţia terapeutică include două direcţii: intervenţia de urgenţă pentru simptomatologia acută şi refacerea mediului de viaţă, concomitent cu restabilirea hrănirii cu raţii echilibrate nutriţional. Prima categorie implică intervenţii medicale extrem de diverse. În cazul fracturilor nu este niciodată recomandată intervenţia chirurgicală (de regulă, medicii nu corelează fractura spontană cu osteodistrofia metabolică generalizată, se intervine în special în fracturarea oaselor lungi, prin osteosinteză, cu pironire centromedulară). Osteosinteza chirurgicală nu remediază fractura, dimpotrivă, de multe ori am constatat la cazuri care au fost operate o agravare a situaţiei. În osteodistrofia metabolică, oasele sunt casante şi orice mişcare poate conduce la fisurarea longitudinală a osului pe care s-a intervenit chirugical, determinând periostită şi reacţii supurative care obligă la intervenţia prin amputare de urgenţă. În unele cazuri de intervenţie chirurgicală am constatat că imobilizarea articulară pre- sau post-focală a condus la fractura spontană a altui os. În toate situaţiile de osteosinteză chirurgicală cu pironire centromedulară am constatat radiografic periostită generalizată, cu agravarea miozitei fibroase, artrită şi necroza cartilajelor intraarticulare, probabil provocate de modificarea biomagnetismului local, reptilele reacţionând mai intens decât păsările sau mamiferele la interacţiunea curenţilor de inducţie magnetică.
 

Figura 8. Coadă regenerată postoperator (intervenţie chirurgicală în NAC) la Iguana iguana (femelă, 2,4 ani) la 6 luni de la operaţie
Figura 8. Coadă regenerată postoperator (intervenţie chirurgicală în NAC) la Iguana iguana (femelă, 2,4 ani) la 6 luni de la operaţie

În toate cazurile de fractură, cel mai corect este să se intervină prin restrângerea spaţiului vital (cazarea de lungă durată într-o cutie sau cuşcă de transport cu o dimensiunea corespunzătoare), animalul fiind practic imobilizat. Nu este o metodă barbară, deoarece, chiar în mod autoconservativ, iguanele cu osteodistrofie metabolică sunt aproape inerte, preferând să nu se mişte în mod voluntar. În paralel cu imobilizarea iguanei, trebuie intervenit prin reglarea metabolismului fosfocalcic. O greşeală frecventă în aceste situaţii este administrarea injectabilă a unor doze mari de calciu gluconic sau gluconolactat de calciu şi magneziu. Imposibilitatea metabolică de utilizare a calciului şi necorelarea raportului fosfocalcic conduc la excreţia renală intensă, uneori cu blocarea renală sau distrofie renală severă. În toate cazurile, după evaluarea radiografică generală (o radiografie a ansamblului scheletic), prin care se evidenţiază gradul de demineralizare, se intervine prin administrarea de vitamină D3 (doze de 300-400 UI/kg) intramuscular.

Se recondiţionează condiţiile de mediu prin asigurarea unor cantităţi corespunzătoare de radiaţie UV, cu un echilibru între UV-A şi UV-B – aceasta din urmă fiind radiaţia responsabilă pentru sinteza şi metabolismul vitaminei D3, prevalent se va asigura o doză mai mare, de circa 80%. Concentraţia mare de UV-B este dăunătoare pentru om, de aceea orice manipulare sau intervenţie umană în vivariu se va face după oprirea sursei de ultraviolete. În fazele iniţiale se asigură un program prelungit de 10-12 ore/zi de radiaţie, iar după aproximativ 6 luni de la instituirea terapiei se poate asigura un program mai redus, de 8 până la 10 ore de radiaţie zilnic. Umiditatea se va regla la 80-85%, de regulă prin aspersare de apă pe aşternut sau prin aerosolizare periodică în vivariu. Temperatura se va regla la 30-32oC (pentru iguane mari se poate asigura chiar un nivel de 34-35oC, timp de 6-8 ore/zi, asigurând o reglare metabolică rapidă, în circa 3-4 luni de tratament).

Metabolismul fosfocalcic se susţine prin administrarea orală a unor doze mici de calciu gluconic (50 mg/kg) împreună cu un complex fosfat multimineral (30-35 mg/kg) şi complex polivitaminic. Este recomandabil ca doza zilnică să fie divizată în două administrări (la interval de 10-12 ore), facilitând absorbţia digestivă şi prevenind spasmele intestinale determinate de ionii de calciu. Administrarea complexului vitamino-mineral se face timp de 3-4 săptămâni, asigurând la fiecare 10 zile o doză de 300-400 UI de vitamină D3/kg, injectată intramuscular. O bună reglare a metabolismului fosfocalcic se asigură prin administrarea de calcitonină (similară salmon calcitoninei utilizate în osteoporoza umană). Se administrează două doze a 50 UI calcitonină/kg intramuscular, la interval de două săptămâni. Administrarea trebuie făcută numai după evaluarea nivelului de calciu plasmatic, în caz contrar se induce tetanie hipocalcemică, uneori cu efect letal.

După intervenţia de urgenţă, care reprezintă de fapt stabilizarea metabolismului fosfocalcic, se trece la intervenţia de durată: refacerea condiţiilor de mediu şi hrănirea cu raţii echilibrate. Este important ca 3-4 luni să se asigure un nivel optim de radiaţii UV, temperatură şi umiditate, fără oscilaţii, deoarece orice variaţie a condiţiilor de mediu, chiar pasageră sau de foarte scurtă durată, conduce rapid la dezechilibre metabolice. În toată perioada trebuie asigurate raţii alimentare echilibrate. În general, după prima lună de tratament cu soluţii complexe vitamino-minerale administrate oral şi după refacerea condiţiilor de mediu, iguanele depăşesc faza de inapetenţă şi încep să prezinte chiar tendinţe bulimice. Hrănirea trebuie făcută preponderent cu plante verzi (în general, frunzele acestora) şi legume, fructele fiind introduse doar pentru a asigura palatabilitatea. O raţie cu 60-65% plante verzi şi leguminoase, 25-30% legume (inclusiv bulbi şi rizomi roşii sub formă de tăiţei subţiri) şi maximum 10% pulpă de fructe (bucăţi de fructe cu coajă) oferă un echilibru de nutrienţi şi asigură o digestie confortabilă. Raţia este bine să fie divizată în două sau trei tainuri, prevenind oxidarea şi iniţierea unor procese de fermentare (în special a fructelor). În fiecare zi se va suplimenta hrana cu 50 mg/kg carbonat de calciu, 30 mg/kg complex fosfat şi săptămânal se asigură oral câte 300 UI/kg de vitamină D3. Respectarea strictă a condiţiilor terapeutice stabilite asigură refacerea metabolică în 4-6 luni şi restabilirea unei structuri osoase normale.

În cazul în care nu se intervine în corectarea condiţiilor de mediu sau a spaţiului vital de cazare, simptomatologia se agravează. În multe situaţii, evoluţia este insidioasă, apare necroza avasculară generalizată, care se corelează cu brunificarea şi necroza uscată, ce se manifestă iniţial în vârful cozii (în multe situaţii, şi extremitatea distală a unuia sau mai multor degete, de regulă de la nivelul membrelor posterioare). Dacă nu se determină rapid cauza şi nu se intervine cu o conduită terapeutică adecvată, necroza avansează spre baza cozii (respectiv, în cazul membrelor, spre articulaţiile metatarso-falangiene). În cazurile cronice avansate se ajunge la hipotrofia cozii şi la delimitarea falangelor în zonele articulare proximale (de multe ori, degetul sau degetele necrozate se desprind spontan în timpul efortului locomotor), uneori suprainfecţiile putând genera forme septicemice şi exitus.

În formele evoluate de necroză avasculară a cozii am constatat fractură spontană direct pe unul din corpii vertebrali coccigieni şi paralizia secundară a cozii. Terapia în NAC este strict condiţionată de diagnosticul corect. Ca primă intervenţie este recomandată amputarea chirurgicală a porţiunii necrozate la nivelul primei vertebre neafectate (pielea corespunzătoare zonei este colorată normal şi prezintă flexibilitate). După secţionare, ţesuturile se lasă nesuturate, deoarece la iguanide, în mod fiziologic, apar fenomene de regenerare a structurilor anatomice (desigur, nu se reface coada în forma şi structura originală, ci se dezvoltă în câteva săptămâni o prelungire mai butucănoasă, scurtă şi cu flexibilitate redusă).

Este recomandabilă doar bandajarea superficială a zonei secţionate (în prima şi în a doua zi postoperator), putând fi apoi folosite spray-uri ce formează pelicule protectoare. Plaga se pudrează cu diferite produse ce conţin antibiotice sau sulfamide, care menţin zona uscată şi stimulează burjeonarea. În cazul în care hemoragia postoperatorie este redusă (volum mic şi limitată la câteva minute), se poate presupune că intervenţia chirurgicală s-a efectuat pe o vertebră deja afectată de NAC, fiind recomandabilă reintervenţia, îndepărtarea următoarei vertebre, în caz contrar, necroza recidivează în scurt timp de la operaţie. Nu este necesară administrarea de antibiotice sau chimioterapice pe cale generală deoarece solzii periferici se închid rapid peste plaga operatorie, formând un scut foarte eficient. Sunt importante remedierea condiţiilor de mediu (redimensionarea şi dotarea cuştii sau terariului) şi tratarea cauzelor care au generat NAC: refacerea parametrilor metabolici (intervenţia terapeutică specifică în cazul diagnosticării osteodistrofiei metabolice) şi asigurarea unei diete corecte şi diversificate pentru a combate acidoza metabolică. În cazurile de necroză avasculară consecutivă micozei localizate, administrarea de antifungice a condus la limitarea afecţiunii, refacerea ţesuturilor moi afectate, iar în timp (după mai multă năpârlire) s-a reuşit inclusiv refacerea structurilor cutanate. 

Conflict of interests: The author declares no conflict of interests.

Bibliografie

  1. Eatwell K. Lizards, In: Exotic Pets, fifth ed., cap. 15, BSAVA manual, 2007.
  2. Frye F. Reptile care: an atlas of diseases and treatments, vol. I and II, Neptune City, NJ: TFH, 1991.
  3. Jenkins J. Medical managements of reptile patients. Compend Contin Educ Pract Vet, June 1991.
  4. Mader D. Reptile Medicine and Surgery, Elsevier, 2006.

Articole din ediţiile anterioare

TOXICOLOGIE | Ediţia 4 / 2016

Tratamentul de susţinere și terapia antidotică în unele intoxicaţii la animale

Gheorghe V. Goran

Ţinând cont de faptul că, în majoritatea cazurilor, intoxicaţiile sunt urgenţe medicale, pe lângă terapia antidotică, dacă aceasta există, pacienţi...

10 noiembrie 2016
CARDIOLOGIE | Ediţia 2 / 2015

Cardiomiopatia dilatativă la câine

Dr. Radu Andrei Baisan

Cardiomiopatia dilatativă este una dintre cele mai comune patologii cardiace întâlnite la câine. Poate fi primară, fiind denumită și idiopatică, sa...

02 august 2017
IMAGISTICĂ | Ediţia 2 40 / 2023

Diagnosticul diferenţial al neoplaziilor esofagiene la câine

Ionela Sîrbu, Constantin-Vasile Ifteme, Vasile Vulpe

Patologia obstructivă esofagiană la animalele de companie face parte din provocările zilnice în practica veterinară. Etiologia factorilor include c...

31 mai 2023
DERMATOLOGIE | Ediţia 4 29 / 2017

Conduita diagnosticului în otite externe la câini

Viorica Mircean

Otita externă este o afecțiune cu etiologie multifactorială, însă, pentru fiecare caz în parte, boala este cauzată de o com­bi­na­ție diferită de f...

20 noiembrie 2017