PATOLOGIE EXOTICĂ

Orientări clinice în bolile neoplazice ale psitacinelor

 Clinical guidelines for neoplastic disease of psittacines

First published: 14 septembrie 2017

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.28.3.2017.1023

Abstract

The Psittaciformes order taxonomically classifies families such as Loriidae (Lori parrots or false budgerigars), Cacaduidae (parrots with crest and nymph parakeets) and Psittacidae (true parrots and budgerigars). More and more intense desire to obtain specimens with plumage and especially a spectacular colors, in many cases meant reproduction by repeated inbreeding and very close kinship (even repetition of multiple generations of mother-son or father-daughter matings). Furthermore, the maintenance conditions have not always been correlated with the needs of those species, in many cases the knowledge about the eco-biology of captive-breeding psittacines is rather poor. In recent years, we are confronted in the clinic of these bird species with extremely diverse pathologies or metabolic changes that have never been described or even observed in wild parrots. Proper diagnosis using modern methods (including cyto-histological methods) allows for rapid therapeutic intervention and positive results. The most difficult pathological problems regarding diagnosis and therapeutic behavior are neoplastic diseases, some of which have never been described or even observed in wild parrots.

Keywords
psitacine, neoplasic diseases, diagnostic, treatment

Rezumat

Ordinul Psittaciformes încadrează taxonomic familiile: Loriide (papagali Lori sau falşii peruşi), Cacaduidae (papagalii cu creastă şi peruşii nimfă) şi Psittacidae (papagali şi peruşi adevăraţi). Dorinţa tot mai accentuată de a obţine exemplare cu penaj şi în special cu o cromatică spectaculoasă a însemnat în multe situaţii reproducerea prin consangvinizare repetată şi în grade de rudenie extrem de apropiate (chiar repetarea pe mai multe generaţii a împerecherilor mamă-fiu sau tată-fiică). În plus, condiţiile de întreţinere nu au fost întotdeauna corelate cu necesităţile speciilor respective, în multe cazuri cunoştinţele despre ecobiologia psitacinelor crescute în captivitate fiind destul de sărace. În ultimii ani ne confruntăm în clinica acestor specii de păsări cu patologii extrem de diverse sau cu modificări metabolice care nu au fost niciodată descrise sau măcar observate la papagalii aflaţi în sălbăticie. Diagnosticarea corectă utilizând metodele imagistice şi citohistologice actuale permite o intervenţie terapeutică rapidă şi cu rezultate pozitive. Printre problemele patologice cele mai dificile ca diagnostic şi conduită terapeutică sunt modificările neoplazice, unele dintre acestea nefiind niciodată descrise sau măcar observate la papagalii aflaţi în sălbăticie.

Abordarea unui astfel de subiect este importantă deoarece, pe de o parte, frecvenţa bolii tumorale la păsările de colivie şi volieră este într-o creştere accelerată, iar pe de altă parte, pentru că greşelile de diagnostic (implicit intervenţia terapeutică) sunt tot mai dese. Fără a avea o acurateţe ştiinţifică strictă, Ordinul Psittaciformes încadrează taxonomic familiile: Loriide (papagali Lori sau falşii peruşi), Cacaduidae (papagalii cu creastă şi peruşii nimfă) şi Psittacidae (papagali şi peruşi adevăraţi). Varietatea de forme pe care aceste specii de păsări le oferă a condus (mai ales în ultimii 50 de ani) la o adevărată nebunie printre crescătorii de păsări exotice, un interes tot mai mare de a creşte şi chiar de a le reproduce în captivitate. Dorinţa tot mai accentuată de a obţine exemplare cu penaj şi în special cu o cromatică spectaculoasă a însemnat în multe situaţii reproducerea prin consangvinizare repetată şi în grade de rudenie extrem de apropiate (chiar repetarea pe mai multe generaţii a împerecherilor mamă-fiu sau tată-fiică). În plus, condiţiile de întreţinere nu au fost întotdeauna corelate cu necesităţile speciilor respective, în multe cazuri cunoştinţele despre ecobiologia psitacinelor crescute în captivitate fiind destul de sărace. În ultimii ani ne confruntăm în clinica acestor specii de păsări cu patologii extrem de diverse sau cu modificări metabolice care nu au fost niciodată descrise sau măcar observate la papagalii aflaţi în sălbăticie. Diagnosticarea corectă utilizând metodele imagistice şi citohistologice actuale permite o intervenţie terapeutică rapidă şi cu rezultate pozitive.

Printre problemele patologice cele mai dificile ca diagnostic şi conduită terapeutică sunt modificările neoplazice, unele dintre acestea nefiind niciodată descrise sau măcar observate la papagalii aflaţi în sălbăticie. O neoplazie frecventă la peruşul ondulat este adenomul sau adenocarcinomul glandei uropigiene. La alte specii de peruşi este foarte rar întâlnită şi diagnosticată, pentru că au o glandă foarte mică sau doar un rudiment, iar papagalii din pădurea tropicală amazoniană nu au această formaţiune. La peruşul ondulat trebuie diferenţiată tumorizarea de metaplazia epiteliului glandular (care apare în general consecutiv hipovitaminozei A, la partea superioară a glandei se formează un depozit abundent brun-negricios) sau de chistizarea glandei (consecutivă infecţiilor secundare cu Staphylococcus spp., care determină formarea unui conţinut cazeos alb-gălbui). Diagnosticul corect conduce la o terapie adecvată: în hipovitaminoză se corectează raţia alimentară (nu este absolut necesară administrarea de suplimente vitaminice) prin introducerea de vegetale bogate în caroteni, iar în infecţii se administrează antibiotice pe cale generală şi se intervine local prin badijonări cu soluţii pe bază de iod sau tincturi (de propolis sau de rostopască). În cazul diagnosticării unei tumori se poate interveni chirurgical, îndepărtând larg glanda (recomandabil prin criogenizare), antibioterapie 5-7 zile, apoi chimioterapie cu doxorubicină 30 mg/m2, administrată intraosos la un interval de trei săptămâni, sau ciclofosfamidă 100 mg/m2, administrată intraosos la un interval de o săptămână.

Relativ frecvente sunt tumorile epiteliale în care este afectat de multe ori şi foliculul plumifer. Trebuie făcut un diagnostic diferenţial între papilomatoza virală şi epitelioamele multiple cu origine în celulele epiteliale bazale sau scuamoase. În papilomatoza cutanată la peruşi (afectează mai ales peruşii ondulaţi, speciile de Agapornis şi peruşii nimfă) se constată, în mai multe zone de pe corp, formaţiuni alungite acoperite cu o crustă brună, cu o bază de implantare foarte îngustă, ce conferă un aspect pediculat. La papagalii de talie mai mare apare foarte rar (personal am diagnosticat papilomatoza cutanată doar la Jako şi Amazonul cu frunte galbenă), papiloamele sunt mai rare şi de dimensiuni mari, de regulă dezvoltându-se în zonele dorsale, prezentând acelaşi aspect pediculat (cu baza de implantare foarte îngustă). În majoritatea cazurilor, papiloamele sunt îndepărtate chiar de păsări (în timpul toaletărilor) şi nu apar complicaţii. Unele exemplare pot insista pe zona respectivă, provocând o leziune care va necesita un interval de timp mai mare până la reepitelizarea totală.

O transformare non-neoplazică relativ frecventă la nivel cutanat este chistul folicular care se confundă uşor cu epitelioamele. În general, chistul folicular este o consecinţă a unui traumatism local (apare în multe cazuri ca o consecinţă a toaletărilor violente şi repetate la papagalii cu patologie comportamentală), situaţii în care chistul este relativ mic, încărcat cu cheratină şi are o culoare alb-gălbuie. În unele situaţii, chistul folicular apare ca o consecinţă a unei infecţii secundare (virusuri Papilloma sau Staphylococcus spp.) şi prezintă un conţinut purulent cazeos, de culoare galbenă, uneori chiar cu o formă pediculată. Epitelioamele cu celule scuamoase sau bazale se diferenţiază de chistul folicular prin baza largă de implantare (marginile sunt greu de diferenţiat în majoritatea cazurilor), iar în zona centrală formează o ulceraţie evidentă, cu o culoare galben-închis sau galben-maronie, uneori cu aspect hemoragic. La papagalii de talie mai mare pot fi tumori mezenchimale cu evoluţie invazivă, care formează mase voluminoase, local pielea se subţiază sau chiar se desprinde, lăsând masa tumorală descoperită, în zona centrală formându-se un depozit necrotic rugos sau cu aspect fibrinos.

O altă formă tumorală relativ frecventă (în special la peruşi sau psitacinele de talie mică) este lipomul, care se confundă frecvent cu fibrosarcomul. În general, lipoamele se formează în zona sternală (de-a lungul carenei sternale), cu precădere în regiunea sternală anterioară, fiind deseori confundat în faza iniţială (când nu a dezvoltat dimensiuni mari) cu obezitatea (formarea de depozite adipoase în regiunea ingluvială şi presternală), cu ingluvitele dilatative sau cu hernia ingluvială primară. Lipoamele au delimitare clară faţă de ţesuturile din jur (aspect de formaţiune capsulată), fapt ce permite intervenţii chirurgicale facile, formaţiunea tumorală putând fi extrasă integral fără a genera hemoragie intraoperatorie importantă.

Fibrosarcoamele au forme neregulate şi se sesizează (chiar şi palpatoriu) aspectul infiltrativ în formaţiunile învecinate. Aceste tumori dezvoltate în regiunea presternală sau în musculatura pectorală anterioară pot fi confundate cu dislocarea coracoido-claviculară sau cu subluxaţia coracoido-humerală (luxaţia de efort a umărului - apare frecvent la păsările neantrenate, menţinute perioade lungi în colivie, supuse brusc unui zbor). În patologia articulară menţionată se dezvoltă un proces inflamator masiv, care invadează toată regiunea pectorală superioară, pentru un diagnostic corect fiind necesară radiografierea zonei în cel puţin două poziţii (lateral şi dorso-ventral) pentru a obţine imagini care să permită analiza comparativă a structurilor anatomice locomotorii ale zonei. Intervenţiile chirurgicale sunt dificile în cazul fibrosarcoamelor, în multe situaţii producându-se hemoragii intraoperatorii importante, care pot determina şoc hipovolemic. Este recomandabilă administrarea de chimioterapice: ciclofosfamidă 200 mg/m2 sau vincristină 0,75 mg/m2, administrate intraosos, la un interval de trei săptămâni.

O altă tumoare frecventă la peruşul ondulat (foarte rar diagnosticată la alte specii de peruşi) este adenomul sau adenocarcinomul renal. Morfologic se constată un aspect infiltrativ în toată loja renală, clinic putându-se înregistra pareza membrului de pe partea afectată, cu poziţie tipică de menţinere a piciorului înspre piept sau în extensie în faţă. Se diferenţiază de alte afecţiuni nervoase sau toxicoze, care se manifestă clinic cu simptomatologie similară, prin faptul că în acestea pareza este de regulă bilaterală, foarte rar se manifestă doar la un membru, apar şi alte semne nervoase, iar membrul sau membrele sunt poziţionate în lateral (poziţie în şpagat). În tumorile renale avansate încep să se manifeste şi fenomene respiratorii cauzate de compresiile sacilor aerieni caudali.

Tumorile renale pot evolua uneori ca o consecinţă a tumorilor abdominale. La psitacine (de regulă la peruşul ondulat şi peruşii nimfă) se dezvoltă limfosarcoame cu origine splenică, sau adenoame (mai rar adenocarcinoame) cu origine hepatică. După faza de dezvoltare iniţială, tumorile viscerale formează metastaze peritoneale, cu dezvoltarea unor mase polichistice ce invadează tot abdomenul, producând o deformare evidentă la exterior a regiunii.

Este importantă diferenţierea de ascită (relativ frecventă la aceste specii de psitacine), care se manifestă prin umflarea simetrică a întregului abdomen, fără a prezenta dimensiuni exagerate. Zona abdominală se prezintă fluctuantă la palpare, iar prin paracenteză se extrage un lichid cu aspect uşor filant, cu o nuanţă galbenă sau de galben murdar. În neoplaziile abdominale, zona este exagerat modificată ca formă şi volum, asimetrică, puncţionările permiţând extragerea unor volume foarte mici de lichid (de regulă, câteva picături), cu aspect nefilant, cu o culoare maronie sau ciocolatie (uneori chiar cu aspect hemoragic). Intervenţia în tumorile abdominale se poate face prin chimioterapie sau combinând chimio- și radioterapia. Protocoalele terapeutice cu prednisol (25 mg/m2) administrat oral, asociat cu ciclofosfamidă (150-200 mg/m2), administrată intraosos la un interval de o săptămână, sau vincristină (0,75 mg/m2), administrată intraosos la un interval de trei săptămâni, au condus la rezultate mulţumitoare; în situaţiile în care tumorile nu au dispărut complet, cel puţin evoluţia a fost foarte lentă sau chiar au fost constatate stagnări, dimensiunile s-au redus treptat, ajungându-se în multe situaţii la distensii abdominale puţin perceptibile, reuşindu-se prelungirea duratei de viaţă a peruşilor trataţi chiar cu ani (evoluţia neoplaziilor abdominale este foarte rapidă, decesul înregistrându-se la 1-3 luni de la declanşarea metastazelor peritoneale).

Destul de frecvent se confundă formaţiunea neoplazică cu dezvoltare în cavitatea abdominală şi difuzare în zona pectorală cu sindromul PDD. Acest sindrom (proventricular dilatation disease sau proventricular dilatation syndrome) este entitatea morbidă care încă generează multe dispute între specialişti, atât ca diagnostic şi patogeneză, cât şi ca terapie sau posibilităţi de intervenţie medicală optime. PDD a fost descrisă de specialişti de peste 40 de ani, primind diferite denumiri: ganglioneurită mienterică, MWD - Macaw wasting disease -, boala fiind diagnosticată prima dată la juvenilii acestei specii, sindromul dilatării proventriculului sau proventriculita dilatativă a papagalilor. Boala evoluează cu focare inflamatorii localizate la nivelul nervilor unor organe-ţintă, determinând în timp incapacitatea funcţională a acestuia. În cazul afectării compartimentului proventricular se constată incapacitatea enzimatică şi digestivă, alimentele nedigerate (sau nepregătite pentru digestie) trec în stomacul muscular şi apoi duodenal, unde se produc fermentaţii, formându-se compuşi ce accelerează tranzitul. Pasărea, deşi prezintă apetit şi consumă hrana, prezintă o stare de slăbire avansată, epuizare şi după o perioadă relativ lungă - exitus. Proventriculul ajuns în incapacitate funcţională se dilată excesiv (vizibil radiografic) ca urmare a acumulării de alimente (acestea stagnează mai mult decât în stări clinice normale) şi a dezvoltării unor procese fermentative. Lărgirea spectrului de specii de psitacine întreţinute în captivitate a permis constatarea că boala poate evolua la toate speciile de Ara spp. şi chiar la alte specii de papagali sau chiar de peruşi. Au început să fie semnalate cazuri la Psittacus erithacus, la specii de Platycercus spp. sau de Psittacula spp. Studii îndelungate au început să facă legătura între infecţiile cu bornavirusuri aviare şi PDD. Bornavirusurile animale şi umane erau deja studiate aprofundat la rozătoare (în special şobolani), la solipede (în special cele sălbatice sau resălbăticite), la primate (în special acolo unde a intervenit major în mediu populaţia umană), la suine (în special cele întreţinute în captivitate) şi la om. În perioada anilor 2000-2005 au fost demarate studii ample pentru bornavirozele aviare, în special focalizate pe speciile de păsări domestice din crescătorii şi mai ales la găină. În 2008 au fost izolate primele bornavirusuri la papagali şi s-a făcut pentru prima dată legătura între evoluţia şi patogeneza infecţiei cu Bornavirus la păsările cu PDD. A fost avansată ipoteza că bornavirusul declanşează o reacţie autoimună, în urma căreia sistemul imunitar al păsării începe să atace ţesutul nervos, provocând leziunile tipice. Au fost efectuate studii tot mai ample care să demonstreze etiologia virală a PDD, cercetările efectuându-se atât pentru păsările din captivitate (prin intermediul crescătoriilor de psitacine sau cabinetele veterinare specializate), cât şi pentru păsări capturate din mediul natural. În mediul natural s-a constatat (evaluând câteva sute de exemplare) că păsările sunt pozitive pentru Bornavirus în proporție de 22-23%, iar în cazul păsărilor din captivitate, procentul este mai mare, în unele crescătorii constatându-se că peste 35% din păsări sunt pozitive.

Este important diagnosticul diferenţial faţă de alte boli manifestate prin sindrom digestiv sau care includ şi simptomatologie digestivă. Cel mai frecvent apar enteritele bacteriene spontane din cauza schimbărilor bruşte alimentare sau a introducerii unor verdeţuri ce conţin pesticide. La acestea se asociază factori de stres: transportul/relocarea, introducerea unei noi păsări în colivie sau în cameră, schimbarea programului cu care papagalul a fost învăţat. De multe ori însă, factorul de stres sau cauza iniţială rămâne eluzivă. Cele mai frecvente specii implicate în enterita bacteriană spontană a psitacinelor sunt: E coli, Klebsiella spp., Salmonella spp., Pasteurella spp., Pseudomonas spp., Aeromonas spp., Citrobacter spp., mai rar intervin şi alte microorganisme care se regăsesc frecvent în flora digestivă a păsărilor: Enterobacter spp., Proteus spp., Serratia spp., Mycobacterium spp., Chlamydophila spp., Candida spp. Semnele clinice ale enteritei bacteriene includ diareea, deshidratarea, anorexia, scăderea în greutate, septicemia şi uneori decesul subit. Diagnosticul se bazează pe istoric, semne clinice şi cultură cloacală. Diagnosticul diferenţial include indigestia alimentară, hepatita virală şi chlamydioza.

Candidoza este cea mai importantă în cazul păsărilor tinere cu sistem imunitar incomplet dezvoltat. Cel mai des se dezvoltă secundar tulburărilor de motilitate a unor segmente intestinale, a terapiei prelungite cu antibiotice şi a unor boli sistemice. Preventiv este recomandată utilizarea de antifungice asociate antibioterapiei, în special la tineretul aviar. Candidoza este, de asemenea, observată la păsările adulte, în cazul antibioticelor administrate pe perioade lungi de timp sau cu stări imuno-supresoare (de exemplu, în boala tractusului respirator superior). Semnele clinice la psitacinele de companie includ, de obicei, anorexie, scădere în greutate, regurgitare şi stază digestivă. Diagnosticul se bazează pe semne clinice şi pe cultivarea levurilor din lavaje de tampoane cloacale sau faringiene. Principiile terapeutice se bazează pe rezolvarea etiologiei principale care a determinat grefarea şi dezvoltarea levurilor; altfel, tratarea doar a candidozei care este asociată va fi un eşec. Medicamentele eficace pentru candidoză sunt: nistatină, ketoconazol, itraconazol şi fluconazol.

Ingluvita cu levuri este o boală care se manifestă şi enteric, manifestată la peruşul ondulat şi la alte psitacine de talie mică în general, dar care apare şi la alte specii de păsări: la canari, la caprimulgi, curcani, prepeliţe, raţe, gâşte, ibis şi chiar la struţi. Se produc o serie de toxine care se resorb circulator, acestea afectând metabolismul general, alterând o serie de funcţii, în final ajungându-se la exitus. Agentul etiologic a fost clasificat iniţial ca o bacterie gigantică, numită „megabacterie”, şi recent confirmată ca levură. Se crede că organismul colonizează proventriculul, ridicând pH-ul şi modificând fiziologia stomacului, perturbând activitatea mucoasei gastrice, iar în timp afectează şi funcţiile intestinului. Se constată malabsorbţia/maldigestia, care are ca rezultat consumarea rezervelor tisulare, emacierea şi epuizarea organismului. O modificare specifică în ingluvita micotică este deficienţa de formare a cuticulei ventriculare (un complex carbohidrat-proteic secretat de glandele mucoasei şi epiteliul de suprafaţă al ventriculului; acest complex se întăreşte în stratul superior şi mediu al epiteliului ventricular ca urmare a expunerii la acidul clorhidric secretat de proventricul; în absenţa secreţiei normale de HCI, stratul nu se formează corect). Este o specie greu de cultivat, însă uşor de evidenţiat în lavaje proaspete din tampoane cloacale sau ingluviale. Este rezistentă la terapia cu antibiotice şi antifungice generale, însă se poate interveni prin acidifierea tractusului digestiv cu acid acetic sau sucuri acide de citrice.

În unele situaţii se pot confunda tumorile abdominale cu retenţia de ou sau cu peritonita vitelină. Cel mai frecvent în papilomatoza oviductului sau a compartimentelor cloacale, foliculul captat poate fi rejectat în abdomen, unde determină modificări inflamatorii vaste la nivelul peritoneului, cu acumularea unor volume mari de lichid tulbure, cu flocoane, cu o nuanţă maronie, cu miros putrid, greu de extras prin paracenteză. În retenţia oului, oul preluat pe oviduct este complet format, însă nu poate fi pontat (fie are dimensiuni prea mari, fie sunt dezvoltate papiloame care obstruează conductul sau cloaca), determinând inflamarea zonei pericloacale; diagnosticul este relativ simplu, se sesizează prin palpare forma şi consistenţa dură a oului, iar radiografic se precizează foarte uşor prezenţa oului (uneori pot fi aglomerate câte două sau chiar trei ouă, dacă proprietarii se adresează tardiv medicului).

Un alt tip de tumori, întâlnite mai frecvent la peruş ondulat, perușii lori şi rosele, sunt neoplaziile cornetelor nazale. În papilomatoza mucoasei respiratorii, la nivelul corneţilor nazali se produc necroze extinse, păsările prezentând evidente dificultăţi respiratorii. La acest nivel se confundă cu carcinoamele nazale, în care se constată necroză, dar cu formarea unor depozite mari de detritus care obstruează narina afectată, produc liză osoasă accentuată, care poate cuprinde inclusiv zona maxilară (şi partea superioară a ciocului) şi ceroma. Se diagnostichează prin examen clinic şi imagistic, terapia fiind însă ineficientă. Intervenţia chirurgicală sau chimioterapia nu poate soluţiona distrucţiile masive ale ţesuturilor, prin afectarea ceromei, pasărea ajunge în dificultate respiratorie majoră, iar prin afectarea ciocului ajunge la imposibilitatea de a se hrăni. În unele situaţii, carcinomul cornetelor nazale se confundă cu sinuzita maxilară. Pentru diferenţiere se poate face chiar un diagnostic terapeutic: se intervine prin puncţie în sinusul maxilar inferior (în spatele ceromei), de unde se extrage conţinutul purulent (alb-gălbui, cu o consistenţă cremoasă) şi se administrează local antibiotice, rezultatele terapeutice apărând în 5-7 zile, când se constată remiterea completă a simptomatologiei.

Bibliografie

1. Adamcak A., Hess L.R., Quesenberry K.E. Intestinal string foreign body in an Umbrella Cockatoo (Cacatua alba). J Avian Med Surg 2000;14: 257-263.
2. Dustan Clark F. Proventricular dilatation syndrome in large psittacine parrots. Avian Dis 1984;28:813-815.
3. Dahlhausen B. Resolution of clinical proventricular dilatation disease by cyclooxygenase 2 inhibition. (Abstract). Proc Annual Conf Assoc Avian Vet 2002; 9-12.
4. Dennison S.E., Paul-Murphy J.R., Adams W.M. Radiographic determination of proventricular diameter in psittacine parrots. J Am Vet Med Assoc 2008;232:709-714.
5. Gelis S. Evaluating and treating the gastrointestinal system. In: Harrison GJ, Lightfoot TL. (eds): Clinical avian medicine. Florida: Spix Publishing Inc., 2006;429-432.
6. Hadley T.L. Disorders of the psittacine gastrointestinal tract. Vet Clin Exot Anim 2005;8:329-349.
7. Gregory R.C., Latimer K.S., Campagnoli R.P., Ritchie B.W. Histologic evaluation of the crop for diagnosis of proventricular dilatation syndrome in psittacine parrots. J Vet Diagn Invest 1996;8:76-80.
8. Gray, P., Hoppes, S., Suchodolski, P., Mirhosseini, N., Payne, S., Villanueva, I., Shivaprasad, H.L., Honkavuori, K.S., Briese, T., Lipkin, W.I., Reddy, S.M., and Tizard, I. (2010) Use of Avian Bornavirus Isolates to Induce Proventricular Dilatation Disease in Conures. Emerging Infectious Diseases, 16: 473-479.)
9. Leach M.W., Paul-Murphy J., Lowenstine L.J. Three cases of gastric neoplasia in psittacines. Avian Dis 1989;33:204-210.
10. Kistler A.L., Gancz A., Clubb S., et al. Recovery of divergent avian bornaviruses from cases of proventricular dilatation disease: identification of a candidate etiologic agent. Virol J 2008;5:88-102.
11. Mannl A., Gerlach H., Leipold R. Neuropathic gastric dilatation in psittaciformes. Avian Dis 1987;31:214-221.
12. Phalen D. Diagnosis and management of Macrorhabdus ornithogaster (formerly Megabacteria). Vet Clin N Am: Exot Anim Pract 2005;8:299-306.
13. Rinder, M., Ackermann, A., Kempf, H., Kaspers, B., Korbel, R. and Staeheli, P. (2009) Broad tissue and cell tropism of avian bornavirus in parrots with proventricular dilatation disease. J Virology, 83: 5401-5407.
14. Schmidt R.E. Pathology of gastrointestinal disease in psittacine parrots. Sem Avian Exot Pet Med 1999; 8:75-82.

Articole din ediţiile anterioare

IMUNOLOGIE | Ediţia 3 / 2016

Evaluarea statusului imun în patologia infecţioasă la câine

Gabriel Gâjâilă

Evaluarea structurilor şi proceselor biologice implicate în sistemul care protejează un organism împotriva bolilor - numit sistem imun - se realize...

09 septembrie 2016
MEDICINA INTERNĂ | Ediţia 3 / 2016

Obiective în abordarea terapeutică a vomei la câine

Mario Codreanu

Vomitarea este expulzarea conținutului gastric și/sau intestinal, prin mișcări coordonate ale componentelor gastrointestinale, ale sistemului nervo...

09 septembrie 2016
PARAZITOLOGIE | Ediţia 3 / 2016

Actualizarea protocolului de diagnostic în babesioza canină

Mihai Turcitu

Babesioza este o hemoprotozooză importantă, cu răspândire geografică ce acoperă aproape toate continentele. Cu toate că, din punct de vedere strict...

09 septembrie 2016
MEDICINA INTERNĂ | Ediţia 1 / 2016

Coordonate clinice și de diagnostic în principalele afecţiuni urologice la câine

Mario Codreanu, Raluca Teodora Nae

Vezica urinară este un organ care se pretează foarte bine la examenul ecografic, deoarece urina anecogenă este un produs de contrast natural, favor...

09 ianuarie 2016