MEDICINĂ INTERNĂ

Orientări clinice în patologia generală a aparatului urinar la histricomorfe

 Clinical guidelines in general pathology of the urinary system in hystricomorphs

First published: 22 noiembrie 2022

Editorial Group: MEDICHUB MEDIA

DOI: 10.26416/PV.38.4.2022.7275

Abstract

Hystricomorphes raised in captivity frequently develop a series of pathological elements centred on the genitourinary system and especially at the level of the kidneys, in many cases the severity of the changes and the rapid evolution preventing therapeutic success. In order to understand the causes of this pathology and implicitly to be able to diagnose quickly and correctly, ensuring an appropriate therapy, it is important to know the eco-biology of these species and the transformations that occurred for domesticated hystricomorphes. In particular, environmental changes and improper nutrition are currently the main cause of digestive disorders that lead, directly or indirectly, to an acute or chronic renal pathology. In general, specialists include in the group of hystricomorph rodents: chinchillas, guinea pigs or caviides and degusses.

Keywords
hystricomorphes, pathology, urinary system, metabolic disease

Rezumat

Histricomorfele crescute în captivitate dezvoltă frecvent o serie de elemente patologice centrate pe aparatul genito-urinar şi în special la nivelul rinichilor, în multe cazuri gravitatea modificărilor şi evoluţia rapidă împiedicând succesul terapeutic. Pentru a înţelege cauzele acestei patologii şi, implicit, pentru a putea diagnostica rapid şi corect, asigurând o terapie corespunzătoare, este important să cunoaştem ecobiologia acestor specii şi transformările care au survenit pentru histricomorfele domesticite. În special schimbările de ambient şi hrănirea necorespunzătoare sunt în prezent cauza principală a tulburărilor digestive care conduc, direct sau indirect, spre o patologie renală acută sau cronică. În general, specialiştii includ în grupul rozătoarelor histricomorfe: chinchilele, cobaii sau caviidele şi degusiile.
 

Creşterea ca animale de companie a diferitelor specii de rozătoare nu a însemnat şi o conştientizare a necesităţilor acestor specii, măcar transmiterea către proprietari a unor informaţii minimale despre patologia pe care rozătoarele o pot dezvolta în condiţii de captivitate strictă. În multe situaţii se poate constata mirarea proprietarilor că şi aceste specii de animale pot fi deparazitate şi vaccinate sau că au nevoie periodic de asistenţă medicală. În majoritatea situaţiilor, ca animale de companie, rozătoarele sunt întreţinute în apartamente în spaţii restrânse, „dragostea” proprietarilor manifestându-se prin hrănirea (uneori excesivă) cu diferite furaje condiţionate industrial, oferta în prezent fiind extrem de diversificată, comercializându-se o gamă largă de furaje fibroase balotate sau compactate, furaje concentrate peletate sau extrudate şi multe tipuri de suplimente vitamino-minerale. Menţinerea în spaţii închise, fără expunere la radiaţia solară şi lipsa furajelor verzi extrem de importante pentru sistemul digestiv şi pentru metabolismul general al histricomorfelor, sensibilizează organismul şi generează un stres imunologic evolutiv. În diferite situaţii se greşeşte şi mai mult, administrându-se diferite vegetale obţinute în sisteme intensive de cultură şi care conţin cantităţi mari de reziduuri de fertilizanţi (în special nitriţi şi nitraţi) şi de pesticide, care au efecte cumulative în organism, determinând în timp o serie de tulburări metabolice majore sau chiar afectând ireversibil anumite organe (frecvent sunt afectate ficatul sau rinichii).

În cazul histricomorfelor crescute în captivitate se dezvoltă frecvent o serie de elemente patologice centrate pe aparatul genito-urinar şi în special la nivelul rinichilor, în multe cazuri gravitatea modificărilor şi evoluţia rapidă împiedicând succesul terapeutic. Pentru a înţelege cauzele acestei patologii şi implicit pentru a putea diagnostica rapid şi corect, asigurând o terapie corespunzătoare, este important să cunoaştem ecobiologia acestor specii şi a transformărilor care au survenit pentru histricomorfele domesticite. În special schimbările de ambient şi hrănirea necorespunzătoare sunt în prezent cauza principală a tulburărilor digestive care conduc, direct sau indirect, spre o patologie renală acută sau cronică. În general, specialiştii includ în grupul rozătoarelor histricomorfe: chinchilele, cobaii sau caviidele şi degusii. Faţă de alte categorii de rozătoare, inclusiv de lagomorfe, histricomorfele se remarcă prin perioadele lungi de gestaţie (deşi maturitatea sexuală şi capacitatea reproductivă apar la 3‑4 luni de viaţă), prin particularităţile anatomice ale aparatului genital, prin digestia fermentativă a vegetalelor consumate (cu multe elemente similare digestiei întâlnite la erbivorele rumegătoare) şi prin caracterul gregar caracterizat de un complex comportament social.

O categorie de histricomorfe care au devenit în ultimii ani animale de companie sunt chinchilele, care includ două specii preferate în captivitate: Chinchilla laniger şi C. brevicaudata. Iniţial crescute pentru blana preţioasă, au devenit rapid animale de companie „de lux”, în special C. laniger, care are dimensiuni corporale mai reduse, urechi mai mari şi coada stufoasă. În prezent, mutaţiile au permis apariţia unei game extrem de variate de culori, însă au favorizat şi manifestarea unor disfuncţii necunoscute la indivizii din mediul natural. Faţă de zona geografică de origine (platourile montane ale Anzilor), unde hrana de bază erau diferite specii de graminee montane şi plante cu frunze suculente, creşterea în captivitate a însemnat trecerea la un regim cu plante uscate (fânuri sau grosiere) sau hrană peletată, care de multe ori nu permite digestia corespunzătoare sau nu satisface toate cerinţele nutriţionale. Având în vedere că este un animal domesticit relativ de curând, trebuie avut în vedere că nu sunt încă studii ample referitoare la particularităţile digestive şi metabolice.

Specia care are o extindere mai largă ca animal de companie este cobaiul. Mulţi proprietari nu agreează această denumire, însă este numele iniţial care provine din zona geografică de origine (podişurile şi crestele muntoase ale Anzilor), unde triburile locale au domesticit şi crescut aceste animale ca sursă de hrană: cabiai. După cucerirea şi colonizarea regiunilor, numele a fost latinizat în cavia, iar în limbajul curent se utiliza cabia. De altfel, numele ştiinţific – Cavia porcellus – este derivat direct din acest nume folosit ulterior în toate ţările din America de Sud unde s-a răspândit creşterea cobailor. Denumirea de porc (purceluş) de Guineea, folosită în câteva ţări este oarecum un nonsens şi greu de explicat ca provenienţă, în primul rând că specia nu are nici o legătură cu teritoriile Guineei. Sunetele folosite în limbajul social au determinat folosirea în unele ţări a numelui de purcel sau purceluş, deşi în alte ţări (în special în teritoriile germanice) au fost asociate cu cele ale delfinilor şi au fost numiţi delfinaş rozător sau delfinaş de uscat. În zonele asiatice (inclusiv în teritoriile chinezeşti), numele comun este de şoarece-porc, şoarece sau şobolan indian (de la numele Indiilor de Vest) sau chiar de şoarece olandez (în zonă fiind adus de comercianţii olandezi); în Japonia este asociat unui alt rozător alpin, fiind numit marmotă pitică. Indiferent de denumire, important este că această specie a fost domesticită de peste 5000 de ani, fiind găsite dovezi arheologice certe în aşezările umane din zona Anzilor. Specia sălbatică din care provine nu mai există, în prezent fiind identificate încă opt specii sălbatice incluse în genul Cavia, două dintre acestea fiind mai numeroase populaţional: cobaiul peruan montan şi cobaiul uriaş de Uruguay. Faţă de habitatul natural (zona centrală muntoasă a Americii de Sud), creşterea în captivitate a permis obţinerea mai multor varietăţi diferite ca mărime a taliei, ca lungime şi culoare a părului, ca intensitate de creştere şi chiar ca prolificitate. În plus creşterea în captivitate a însemnat implicit şi schimbări majore în mediul de viaţă şi în special în hrana folosită în creşterea ca animal de carne sau în creşterea ca animal de companie. Deşi cobaiul a căpătat „rangul” de animal de companie de peste 400 de ani (fiind chiar preferatul aristocraţiei europene), ultimii ani sunt cei care au produs cele mai multe şi radicale schimbări în condiţiile de întreţinere, în special în modul de hrănire şi tipurile de hrană utilizate. Faptul că sunt relativ greoi şi preferă statul în grup se datorează acuităţii vizuale mai slabe (deşi au un unghi vizual de 340°) şi vederii discrome, bazându-se în explorarea şi cunoaşterea ambientului pe pipăit, mirosit şi gustat. Atingerea elementelor din jur şi apoi „gustatul” acestora este frecvent o cauză a îmbolnăvirilor, odată cu trecerea de la întreţinerea în amenajări rustice (ţarcuri) sau spaţii largi la creşterea în apartamente sau încăperi înguste, unde se găsesc depozitate diferite flacoane cu cosmetice ori substanţe de igienizare cu potenţial nociv, plante de apartament (multe conţinând alcaloizi sau glicozizi toxici) sau diferite odorizante ori vaporizatoare care formează aerosoli care se concentrează la nivelul pardoselilor, în raza de acţiune a cobailor. Majoritatea acestor substanţe ajung în circulaţia sangvină, se filtrează renal şi determină distrucţii majore la nivel glomerular, determinând patologie renală acută sau cronică.

O altă specie specifică zonei Anzilor este degusul (Octodon degus), un rozător care nu preferă însă înălţimile, ca chinchilele şi cobaii, limitându-se la altitudini de până la 1200 de metri. A fost utilizat ca animal de laborator după 1950 (având talie similară şobolanilor de laborator, dar fiind mai uşor de manipulat şi de întreţinut), el s-a transformat apoi în animal de companie. Ca anatomie şi fiziologie este mai apropiat de chinchile, iar ca organizare socială şi obiceiuri se apropie de Caviidae. Sunt o specie dinamică, ce pare dominată de curiozitate permanentă, la fel ca chinchilele, fiind neobosiţi în explorarea ambientului. Acest comportament poate deveni o problemă, pentru că în creşterea în apartamente sau camere pot ajunge uşor în contact cu o serie de toxice, la fel ca şi în cazul cobailor.

Este importantă ecobiologia generală a acestor specii, precum şi unele elemente comportamentale, pentru că acestea constituie o primă grupă de factori cu implicaţii patologice majore pentru întregul aparat urinar şi mai ales pentru rinichi. Alimentaţia necorespunzătoare sau ingerarea accidentală a unor substanţe este de multe factorul care generează distrucţii renale severe sau distrofii care se manifestă cu simptomatologie acută ori cronică agravantă. Mulţi crescători sau proprietari preferă dieta bazată pe fân şi pe forme de hrană peletate (cu adaosuri de suplimente vitamino-minerale), considerând că acestea sunt mai sigure şi invocând părerea (falsă) că nu este bine să se administreze furaje verzi. În mai multe situaţii se constată că depozitarea furajelor uscate în spaţii cu umiditate ridicată permite dezvoltarea rapidă în fân sau pe pelete a unor mucegaiuri care denaturează substratul nutritiv şi produc o serie de micotoxine care dezvoltă direct patologie hepatică, renală sau la nivelul vezicii urinare. O largă categorie de crescători şi proprietari se bazează pe hrana proaspătă (verdeţuri, fructe şi legume), care poate fi o opţiune de preferat, deoarece toate histricomorfele au o dietă bazată pe specii de graminee verzi şi o gamă variată de plante cu frunze suculente, la care se adaugă ocazional fructe ale unor arbuşti montani sau submontani. Probleme de patologie generală, metabolică sau chiar specific urinară pot să apară însă şi în această a doua situaţie, când se folosesc diferite plante care provin din culturi agricole intensive, pentru care se folosesc o serie de pesticide şi substanţe fertilizante care se acumulează şi au remanenţă în rădăcini (rizomi sau tuberculi), în tija plantei şi în structura frunzelor. Spălarea, chiar insistentă, nu înlătură sub nicio formă aceste substanţe cu potenţial toxic. Acestea sunt motivele pentru care hrănirea, structura furajelor şi tipurile de hrănire pot ajunge să determine o serie de tulburări metabolice cu evoluţie agravantă şi care, în plan secundar, conduc la distrucţii ale unor ţesuturi, distrofii ale unor organe, disfuncţionalităţi ale activităţii hepato-renale, iar în final se ajunge la insuficienţe renale cu disurie şi anurie. Particularităţile anatomo-fiziologice ale histricomorfelor permit afectarea bilaterală, ambii rinichi înregistrează aceleaşi tulburări funcţionale şi distrofii, astfel că în final este compromisă funcţia renală în totalitate, intervenţia terapeutică fiind dificilă sau fără succes. La toate histricomorfele este importantă administrarea cel puţin periodică a furajelor verzi, pentru că se asigură un nivel echilibrat de vitamine (în special vitaminele C şi E, pentru care prezintă dependenţă metabolică), de săruri minerale (inclusiv reglarea metabolismului fosfo-calcic, prevenind acumularea fosforului la care sunt predispuse genetic aceste specii) şi a unor tipuri de fibre care sunt esenţiale pentru digestie şi pentru metabolismul general al acestor specii (în special formarea cecotrofelor care au particularităţi morfologice şi utilitate metabolică diferită de a lagomorfelor). O situaţie cu tendinţă de generalizare este aceea că unii proprietari administrează cantităţi mari de fructe sau legume bogate în zaharuri, în special la chinchile şi deguşi, existând tendinţa de a administra zilnic stafide sau fructe confiate, generând o hiperglicemie persistentă care declanşează (relativ repede) stări diabetice manifestate iniţial prin polachisurie şi poliurie însoţite de glicozurie (detectabile clinic prin pierderea consistenţei specifice a urinei acestor specii sau prin examen biochimic), ulterior consecutiv distrucţiilor la nivel juxtaglomerular ajungându-se la oligachisurie şi oligurie, iar dacă nu se corectează alimentaţia şi nu se intervine terapeutic, în final apare insuficienţa renală şi anuria, care determină exitus rapid prin degradarea funcţiei hepato-renale.

O categorie relativ frecventă de probleme urinare (în special manifestate la nivel renal) este determinată de patologii metabolice generale. Dintre acestea este diagnosticată cu o incidenţă mai ridicată: hipovitaminoza C şi calcificarea metastatică. Scorbutul are o evoluţie mai evidentă în special la Caviidae, care genetic are deficienţă de L-gulonolacton-oxidază. Evoluţia de regulă la indivizi cu vârstă de peste 6–7 luni este subclinică în primele faze, producându-se modificări în trama osoasă, degenerescenţe vacuolare ale endoteliilor şi creşterea timpului de protrombină. În plan secundar apar infecţii suprapuse cu streptococi sau stafilococi şi degenerări la nivelul aparatului juxtaglomerular. În fazele mai avansate, chiar înainte de apariţia unor modificări morfologice majore, se pot constata hematurie, creşterea densităţii urinare la peste 1,060 şi proteinurie, iar în 24–48 de ore se poate ajunge la blocaj renal. Intervenţia terapeutică la primele simptome este esenţială, administrarea de vitamina C asociată cu fluido-terapie în volum mare (pentru a stimula diureza) fiind salvatoare. În cazul evoluţiei cronice, pentru a preveni infecţiile secundare este obligatorie antibioterapia (în doze stricte) asociată cu alfa-tocoferoli.

Figura 1.Chinchilla cu hipersalivaţie şi modificare generală a statusului, consecutive hiperglicemiei persistente
Figura 1.Chinchilla cu hipersalivaţie şi modificare generală a statusului, consecutive hiperglicemiei persistente

Un număr mare de cazuri de insuficienţă renală se constată ca urmare a antibioterapiei şi chimioterapiei cu substanţe care nu sunt tolerate metabolic de histricomorfe şi care, odată ajunse în torentul circulator, sunt vehiculate majoritar către aria hepatică, unde generează tulburări funcţionale sau chiar distrofii iatropatice consecutive sau subsecvente, apoi ajung în zona renală, unde afectează filtrarea, se acumulează formând depozite cristaline sau structuri amorfe care blochează tubii renali. În urma administrării de macrolide am constatat formarea chiar a unor depozite abundente cu aspect smântânos, acumulate în calicele renale şi în bazinet. Intervenţia terapeutică în aceste situaţii este dificilă, în special din cauza diagnosticării tardive. Trebuie asigurată perfuzare hidroelectrolitică care să determine creştere hemovolumetrică relativ rapidă, care va permite o filtrare sub presiune, utilizând la maximum porţiunile renale încă funcţionale. Pentru a preveni infecţiile secundare şi agravarea leziunilor renale este recomandabilă asocierea în perfuzie sau parenteral direct a unor antibiotice (în doze stricte) şi soluţii macromoleculare, eventual în funcţie de evoluţia clinică administrând şi antiinflamatoare (nesteroidiene).

Figura 2. Calcificare metastatică generalizată
Figura 2. Calcificare metastatică generalizată

Calcificarea metastatică este un sindrom care apare la histricomorfele din captivitate cu vârsta de peste 1 an şi se manifestă prin depozite minerale articulare sau în zona periferică a unor organe parenchimatoase. Trebuie diferenţiată de distrofia musculară nutriţională care afectează de regulă tineretul şi care se manifestă preponderent la nivel articular, musculatura peretelui toracic (în prima fază afectează musculatura intercostală, apoi şi pe cea pectorală), iar în final afectează miocardul, determinând la nivel cardiac modificări radiografice confundabile cu calcificarea metastatică incipientă (depozite minerale masive pericardice). În distrofia musculară nutriţională evoluţia este rapidă ajungându-se în 5–7 zile la exitus. În fazele evolutive, calcificarea metastatică este diagnosticabilă imagistic (în special radiografic), prin evidenţierea opacităţii renale (depuneri masive de complexe minerale pe capsula renală şi în structura corticalei), creşterea opacităţii stomacului (mai ales în zona fundică) şi chiar depuneri minerale hepatice (diseminate în parenchim). Un simptom care atrage atenţia este oligachisuria şi oligouria (uneori chiar anuria) datorate blocării calicelor renale şi chiar a ureterelor cu depozite minerale masive cu aspect litiazic. În primele faze este obligatorie corectarea raţiei şi administrarea (chiar exclusivă) de furaje verzi, care reechilibrează metabolismul mineral. Intervenţia terapeutică include fluido-terapie moderată asociată cu vitamino-terapie şi doze mici de antiinflamatoare nesteroidiene. În formele avansate manifestate cu disfuncţii renale severe, afecţiuni miocardice şi hepatice, intervenţia terapeutică este dificilă, de regulă leziunile fiind incompatibile cu supravieţuirea.

Figura 3. Calcificare metastatică incipientă – cardiac, hepatic şi gastric
Figura 3. Calcificare metastatică incipientă – cardiac, hepatic şi gastric

O serie de boli infecţioase pot fi cauza tulburărilor urinare prin afectarea tractusului urinar, ajungându-se frecvent la afectarea gravă a rinichiului sau chiar a vezicii urinare. În cazul yersiniozei (Yersinia pseudotuberculosis) sau a listeriozei (Listeria monocytogenes şi, mai rar, L. ivanovii) care apare consecutiv hrănirii cu silozuri de furaje verzi, determinându-se modificarea pH-ului şi implicit a microbiotei gastrice, se constată în prima fază simptomatologie digestivă (diaree alternând cu constipaţia) şi apoi modificarea în volum a limfocentrilor mezenterici (vizibili radiografic) care se asociază cu creşterea evidentă a numărului de celule Kurloff în diferite ţesuturi explorabile biopsic. În yersinioză apar în plan secundar, în special la cobai, limfonodite generalizate evidente la palparea limfonodurilor explorabile direct transcutanat (subaxilar, inghinal, popliteu). În aceste stadii de evoluţie apar nefroscleroze multiple şi insuficienţă renală. Intervenţia terapeutică este de regulă tardivă (ca urmare a posibilităţilor diagnostice limitate) fluido-terapia şi antibio-terapia prelungind în multe situaţii evoluţia bolii.

O altă categorie o reprezintă patologia urinară consecutivă bolilor cu etiologie infecţioasă. La rozătoare mici mai frecvent este diagnosticată boala Tyzzer (Clostridium piliforme), care evoluează şi la histricomorfe prin sindrom digestiv (cu diaree apoasă sau fecale coafate în mucus), deshidratare şi depresie. Simptomatologia la histricomorfe nu este însă foarte evidentă (spre deosebire de alte specii de rozătoare, la care evoluţia este agravantă şi rapidă, cu exitus în câteva zile), astfel că de multe ori simptomatologia primară nu este observată de proprietari şi nu se solicită intervenţie medicală (de altfel, diagnosticul de certitudine este dificil, având în vedere că este o bacterie intracelulară şi nu se dezvoltă pe medii de cultură uzuale); boala evoluează, bacteriile fiind diseminate spre ficat unde produc necroze pe arii extinse şi de unde trec în circulaţia renală producând pielonefrite şi insuficienţă renală. Urina devine galben-citrină şi cu o consistenţă smântânoasă densă, în volum mic, iar prin deshidratare formează un depozit grunjos care atrage atenţia. Este importantă intervenţia rapidă prin fluido-terapie în volum mare, asociată cu soluţii complexe vitamino-minerale şi complexe de aminoacizi, fără a insista în forţarea hrănirii, mucoasa digestivă fiind compromisă pe arii extinse. Este importantă antibioterapia şi menţinerea într-un ambient controlat, cu temperatura şi umiditatea optime.

O categorie aparte o reprezintă patologia urinară determinată de particularităţi anatomo-fiziologice ale aparatului genital al histricomorfelor. Caracterul gregar al acestor specii influenţează statusul hormonal al femelelor. Femelele crescute singure şi care nu beneficiază de monte şi eventual de gestaţie dezvoltă după vârsta de 2–3 ani o serie de tulburări hormonale. Pot fi diagnosticate o serie de ovarite chistice voluminoase, întotdeauna bilaterale, care generează compresiune pe ariile renale, tulburări de funcţionalitate ale rinichilor, afectarea filtrării renale, oligachisurie cu oligourie şi chiar insuficienţa renală. Intervenţia optimă este ovariectomia, care permite eliberarea compresiunii renale. Îndepărtarea chirurgicală trebuie făcută cu mare atenţie, pentru a nu leziona capsula renală sau chiar corticala, în caz contrar producându-se pielonefrite sau nefrite care conduc la incapacitate funcţională şi insuficienţă renală (conform mecanismelor descrise anterior).

Figura 4. Ovarită chistică bilaterală
Figura 4. Ovarită chistică bilaterală
Figura 5. Ovarită chistică bilaterală la cobăiţă cu anurie
Figura 5. Ovarită chistică bilaterală la cobăiţă cu anurie

O situaţie particulară apare şi la masculii histricomorfelor, în special cei castraţi, la care pot apărea modificări ale glandelor dorsale şi care au conexiuni anatomice cu glandele urogenitale. Se poate constata disfuncţia glandelor dorsale care încep să evacueze secreţia specifică spre zona anexelor urogenitale şi chiar spre uretră. Apar concomitent şi infiltraţii masive cu celule Kurloff în toate ţesuturile din jur şi se formează mase celulare asociate cu detritusuri şi complexe minerale care obstruează uretra (uneori chiar şi ureterele), determinând oligachisurie şi oligourie, iar dacă nu se intervine rapid se ajunge la anurie şi exitus. În urma diagnosticării, intervenţia terapeutică este facilă, asigurând medicaţie antiinflamatoare asociată cu antibio- sau chimioterapie, prin reducerea inflamaţiei favorizând evacuarea maselor obstruante şi reluarea funcţionalităţii urinare. Este recomandabilă asocierea terapiei cu o dietă bogată în furaje verzi proaspete.

În multe cazuri se minimalizează simptomatologia respiratorie (nu sunt luate în considerare tusea sau strănutul persistent) ori acestea sunt asociate ca simptomatologie cu alergii pasagere (sunt incriminate pulberi din fân sau aşternuturi) sau disfuncţii respiratorii a frigore. Se optează frecvent pentru antibio- sau chimioterapie de scurtă durată (3–5 zile) prin administrări orale sau instilaţii nazale de soluţii complexe cu antibiotice şi antiinflamatoare care generează consecutiv o serie de disfuncţii urinare. O altă greşeală frecventă este administrarea injectabilă de cortizonice, care determină disfuncţii majore la toate speciile de histricomorfe; utilizarea de antiinflamatoare, şi în special a celor steroidiene, trebuie foarte riguros justificată şi dozată la aceste specii, pentru că în multe situaţii poate genera disfuncţii majore şi evoluţie agravantă, uneori cu exitus, chiar dacă individul era un adult sănătos. Administrarea în special de produse cu dexametazonă determină în multe situaţii agravarea unor eventuale probleme imunologice (produse de virusuri) şi permite evoluţii particulare ale patologiei urinare (în special a celei renale), greu de diagnosticat şi dificil de tratat. Administrarea nejustificată de antibiotice, fără a utiliza antibiograma, pe durate extinse, permite şi apariţia unor fenomene de antibiorezistenţă care cresc şi mai mult dificultatea unor intervenţii terapeutice ulterioare. Un element obligatoriu care trebuie corelat cu intervenţia terapeutică este legat de remedierea condiţiilor de întreţinere, în special cazarea şi furajarea. Este obligatorie expunerea la soare pentru perioade de minimum 1–2 ore (eventual cazarea în timpul zilei în exterior sau în balcoane) şi administrarea de plante verzi (chiar iarbă sau gazon), care asigură reechilibrare metabolică.   n

Bibliografie

  1. Jepson L. Exotic Animal Medicine. Saunders Elsevier, 2009. 

  2. Mark MA, Tully TN. Manual of Exotic Pet Practice. Saunders Elsevier, Missouri, 2009. 

  3. Nelson WR, Couto CG. Small Animal Internal Medicine, 4th. Mosby Elsevier, Missouri, 2009. 

  4. Percy HD, Barthold WS. Pathology of Laboratory Rodents and Rabbits, 3rd Ed. Blackwell Science, 2007. 

Articole din ediţiile anterioare

BOLI INTERNE - TERAPEUTICĂ | Ediţia 1 26 / 2017

Elemente de farmacoterapia urgenţelor în practica medicală veterinară

Romeo T. Cristina, Andreia Bianca Chirilă

Prezentul material este structurat ca un ghid util pentru practicianul veterinar, în ceea ce privește identificarea și aplicarea unei stategii farm...

10 aprilie 2017
ANIMALE EXOTICE | Ediţia 4 / 2016

Patologia infecţioasă a ofidienilor

Laurențiu Tudor

Pentru speciile constrictoare, importantă este capacitatea de a imobiliza și sufoca prada înainte ca aceasta să-i poată provoca leziuni cu ajutorul...

10 noiembrie 2016
IMAGISTICĂ | Ediţia 4 / 2016

Coordonate în evaluarea ecografică la iepure

Mario Codreanu, Radu Constantinescu

Ficatul este un organ parenchimatos, cu aspect caracteristic, străbătut de structuri vasculare. Ficatul iepurelui este, anatomic, situat în zona ep...

10 noiembrie 2016
CARDIOLOGIE | Ediţia 2 / 2015

Cardiomiopatia dilatativă la câine

Dr. Radu Andrei Baisan

Cardiomiopatia dilatativă este una dintre cele mai comune patologii cardiace întâlnite la câine. Poate fi primară, fiind denumită și idiopatică, sa...

02 august 2017