Orientări clinice în patologia generală a ofidienilor întreţinuţi în captivitate

Ofidienii încadrează din punct de vedere taxonomic familii şi subfamilii în care sunt incluse o multitudine de specii cu patologii extrem de diferite, uneori chiar în cadrul aceluiaşi gen. Diferenţele morfobiologice şi comportamentale sunt motivele pentru care ofidienii sunt, de regulă, împărţiţi în două categorii în care criteriul principal este reprezentat de comportamentul de vânătoare şi hrănire: veninoşi (cu venin cu compoziţie principală hemolitică sau cu venin cu compoziţie principală neurotoxică) şi constrictori (care vânează bazându-se preponderent pe forţa musculaturii corporale şi uneori pe capacitatea de imobilizare a prăzii cu ajutorul aparatului bucal). Patologia acestor reptile include o serie de particularităţi ce se referă atât la etiologie şi patogeneză, cât şi la diagnostic şi conduită terapeutică, cel puţin din două motive: diferenţe anatomofiziologice semnificative (chiar faţă de alte familii sau ordine cu care au legături filogenetice strânse) şi manipularea dificilă sau chiar riscantă (în special pentru speciile veninoase şi constrictorii de talie mare).

Dintre speciile întreţinute mai frecvent în captivitate (în terarii sau voliere) fac parte în general o serie de specii constrictoare care impresionează prin formă, colorit sau dimensiuni. Pentru speciile constrictoare, importantă este capacitatea de a imobiliza şi sufoca prada înainte ca aceasta să-i poată provoca leziuni cu ajutorul dinţilor sau ghearelor. Frecvent, muşcăturile şi zgârieturile asigură porţi de pătrundere pentru diferiţi factori etiologici infecţioşi sau parazitari. Pentru speciile veninoase, hrănirea cu animale păstrate la congelator şi decongelate incomplet înainte de hrănire determină o patologie bucală particulară şi predispune la infecţii virale sau bacteriene. O greşeală frecventă este cunoaşterea parţială sau chiar lipsa cunoştinţelor de specialitate referitoare la ecobiologia speciilor întreţinute în captivitate, fapt ce conduce la erori grave faţă de asigurarea condiţiilor de întreţinere şi a modului specific de hrănire. Erorile grave şi repetate făcute faţă de ofidienii întreţinuţi în captivitate conduc la modificări metabolice severe, inclusiv un status imunitar deficitar, situaţie ce explică de ce la aceşti indivizi sunt diagnosticate boli care nu au fost niciodată descrise la ofidienii în libertate.
 

Microclimatul defectuos (parametrii de temperatură, umiditate şi lumină), la care se adaugă hrănirea necorespunzătoare în funcţie de vârstă şi specie conduc la dezechilibre digestive ce au consecinţe inclusiv metabolice, uneori cu patologie evolutivă care generează probleme atât pe termen scurt, cât şi pe perioade lungi, frecvent manifestările clinice fiind constatate după mai multe luni de evoluţie. În multe situaţii, prezentarea la medic se face după o perioadă lungă de la observarea semnelor iniţiale, care au fost considerate minore de către proprietar, favorizând agravarea modificărilor dezvoltate în diferite ţesuturi sau organe, uneori chiar decompensarea unor organe cu funcţii importante pentru organism, astfel că intervenţia terapeutică este un eşec. Alteori, intervenţia terapeutică tardivă permite suprapunerea de factori infecţioşi care complică simptomatologia, îngreunează diagnosticul corect şi împiedică asigurarea unei conduite terapeutice faţă de factorii etiologici primari.

O altă problemă importantă este cunoaşterea parţială sau chiar lipsa cunoştinţelor de specialitate referitoare la speciile întreţinute în captivitate, fapt ce conduce la erori grave faţă de asigurarea condiţiilor de întreţinere şi a modului specific de hrănire.

Patologia ofidienilor determinată de etologia infecţioasă este dominată de bacterii, virusurile constituind o categorie relativ restrânsă şi care mai frecvent acţionează ca factori secundari, complicând patologia în bacterioze sau uneori suprapunându-se în probleme metabolice cronice. Sunt şi virusuri care acţionează primar, generând entităţi morbide bine conturate, aşa cum sunt herpesvirozele „de primăvară” (trecerile bruşte de la sezoane reci la sezoane calde, fără o perioadă de adaptare într-un terariu de tranziţie) sau herpesvirozele generalizate la indivizii epuizaţi după sezoanele de reproducţie (sau indivizii utilizaţi prea intens la reproducere) ori cu metabolism dereglat (aceşti indivizi stau retraşi şi refuză chiar şi hrana preferată). În zona orofaringiană apar patologii relativ complexe ale cavităţii bucale, ale faringelui şi ale deschiderii orale esofagiene. Consecutiv afectării acestor zone, în general se constată anorexie, salivaţie (uneori cu scurgeri de salivă filantă), leziuni la nivelul limbii, uneori chiar cu paralizie linguală, gingivite evolutive, iar în formele avansate se ajunge până la pierderea dinţilor şi la eroziuni bucale grave.

La ofidieni, în mod particular, patologia orofaringiană are cel mai adesea etiologie bacteriană şi mai rar cauze virale, fungice sau parazitare. Virozele orofaringiene evoluează mai frecvent în perioadele de trecere de la sezoanele reci la sezoanele calde, acestea favorizând acţiunea unor virusuri herpes la nivel gingival. La şerpii întreţinuţi în captivitate, stomatitele cu herpesvirus apar cel mai des în perioadele de reproducere, suprapunându-se peste probleme ale metabolismului general (în aceste perioade, şerpii refuză hrănirea) şi o serie de disfuncţii imunitare. Diagnosticarea precoce permite intervenţia terapeutică rapidă, în general fiind recomandate administrări de aciclovir sub formă de unguente care se aplică zilnic în toată regiunea bucală. Se poate utiliza chiar preventiv la femelele care iniţiază perioada reproductivă, de regulă 2-3 administrări gingivale la interval de 48 de ore.

Diagnosticul tardiv presupune suprapunerea unor factori bacterieni sau micotici care complică leziunile. În aceste situaţii este necesară administrarea de aciclovir pe cale generală (doze de până la 80 mg/kg) în paralel cu antibiotice sau chimioterapice pentru a combate infecţiile secundare. Administrarea de doze mari de aciclovir la speciile de şerpi veninoşi conduce frecvent la inapetenţă (refuză orice fel de hrană), fiind obligatorie administrarea de fluide prin gavaj pentru a preveni deshidratarea şi pentru a limita apariţia unor probleme metabolice agravante.

Există şi viroze în care intervenţia terapeutică este iluzorie. Atât în boala incluziilor (IBD), cât şi în paramixoviroze, diagnosticul se stabileşte histologic. În IBD este importantă diferenţierea manifestărilor clinice, în general de encefalopatie evolutivă (strabism evident, tremurături ale capului, opistotonus), de iatropatiile generate prin administrarea de antiinflamatorii cortizonice consecutiv cărora apar pareze, mişcări „în manej” sau chiar răsuciri forţate ale porţiunii cervicale. În paramixoviroză se înregistrează atât modificări respiratorii, cât şi nervoase, histologic constatându-se incluzii eozinofilice în pulmon şi creier, intensitatea acestor manifestări şi frecvenţa de apariţie fiind mai mare la boidele întreţinute în captivitate.
 

Afecţiunile cu etiologie bacteriană sunt centrate pe specii Gram-negative. În general acţionează specii de Pseudomonas, Aeromonas sau Klebsiella, fie singure, fie asociate. În majoritatea situaţiilor din leziuni sunt izolate Psd. aeruginosa, mai rar Psd. fluorescens şi Aeromonas hydrophila. Atât Pseudomonas, cât şi Aeromonas fac parte din flora normală care populează tractusul digestiv (inclusiv zona orofaringiană) la ofidieni. Mai mulţi specialişti consideră că intervin o serie de factori favorizanţi care permit acestor specii bacteriene să determine infecţii. În general, la şerpii constrictori, factorii primari sunt muşcăturile sau zgârieturile provocate de pradă, în cazurile în care acestea sunt încă vii sau agonice, iar şerpii se grăbesc să o înghită (la constrictorii de dimensiuni mari sunt relativ frecvente leziunile provocate de şobolani sau iepuri care în momentul introducerii în terariu se comportă paradoxal şi devin extrem de agresivi). La Viperidae am constatat în două episoade cu mai multe cazuri letale (Vipera ammodytes) că factorul primar era reprezentat de administrarea de şoareci decongelaţi incomplet, care generau „arsuri” bucale şi chiar o serie de leziuni în momentul înghiţirii. Administrarea de şoareci vii a condus brusc la stoparea cazurilor letale.

Pseudomonozele evoluează cu precădere la schimbările de sezon, în urma epuizărilor de împerechere (de regulă, la masculi) şi la pui, după primul sau al doilea năpârlit (când sunt şi transformări morfofiziologice importante). Uneori se pot transmite prin muşcăturilor rozătoarelor cu care se hrănesc atunci când acestea prezintă la rândul lor pseudomonoză. Uneori, în pseudomonoză pot să apară dermatite cu tendinţă de extindere (formarea unor pete negre sau violacee mai evidente pe pielea proaspăt năpârlită), evoluţia fiind gravă în special la speciile decorative (şarpe şorecar american, şarpe coral, balaur sau şarpe alunar).
 

Asocierea cu Aeromonas sau Klebsiella determină şi simptomatologie respiratorie, iar la nivelul mucoasei orofaringiene apar eroziuni şi depozite vâscoase abundente care uneori pot conduce la obliterare şi asfixie. Atrag atenţia dispneea şi refuzul hranei, iar la examinarea clinică a zonei orofaringiene sunt evidente modificările mucoasei şi uneori chiar ale dinţilor (sângerări la nivelul coletului sau chiar căderea spontană a dinţilor). Atât Pseudomonas, cât şi Aeromonas determină stomatite cu inflamarea puternică a mucoaselor, cu peteşii sau sufuziuni extinse, depozite linguale şi gingivale cu aspect cazeos. În formele cronicizate pot fi detectate hemoragii gingivale spontane şi scurgerea de salivă cu aspect filant, uneori amestecată cu sânge. La pitoni au fost descrise stomatite cu depozite fibrinoase, cu aspect necrotic la nivelul limbii şi gingiilor. Exsudatul însămânţat pe medii de cultură a permis izolarea speciei Salmonella arizonae. La viperide şi colubride au fost identificate şi descrise cazuri de stomatită ulcerativă, cu chistizarea glandelor orofaringiene, evoluţia fiind letală. Examenul bacteriologic a relevat că patogenul a fost Serratia marcescens, specie care face parte din flora normală orofaringiană a ofidienilor, fiind dificil de stabilit mecanismul patogenetic care a permis bacteriei să determine patologia respectivă.

În toate bacteriozele localizate sau generalizate trebuie instituit rapid tratament antiinfecţios de lungă durată (10-14 zile). Fiind implicate în general Gram-negativi se pot utiliza macrolide (2,5-3 mg/kg), cefalosporine (circa 40 mg/kg până la 80 mg/kg) sau quinolone (circa 10 mg/kg). Este obligatorie terapia locală prin badijonări cu clorhexidină şi betadină zilnic, iar pentru a evita suprapunerea micozelor se recomandă badijonarea zonei cu o soluţie slabă de acid acetic (0,5-1%) la 48 de ore. În situaţia cronicizărilor în care se constată formarea de depozite groase şi aderente pe mucoase, este importantă debridarea folosind tamponarea blândă cu apă oxigenată (aceasta asigurând şi reducerea hemoragiilor locale). În cazurile grave sunt obligatorii fluidoterapia (20-25 ml/kg) şi hrănirea forţată prin gavaj (ca alternativă, se poate utiliza stimularea apetitului prin administrarea unei doze unice de metronidazol 100-125 mg). În stomatitele cu erodare a mucoaselor şi salivare abundentă se poate folosi atropinizarea (0,04 mg/kg) în doză unică sau repetată la 48 de ore. Este esenţială înţelegerea patogeniei pentru a putea descoperi factorii primari care au permis grefarea bacteriilor, prevenind recidivele (mai ales bacteriozele), fiind esenţială verificarea parametrilor de microclimat din terariu, corectarea acestora asigurând succesul terapeutic.
 

Sunt importante intervenţia rapidă şi, în special, menţinerea hidratării (administrarea intracelomică în urgenţă de fluide complexe, circa 15-25 ml/kg GV/‌zi). Pentru reechilibrarea hidroelectrolitică de durată şi pentru hrănire se vor face gavaje cu fluide nutritive complexe (jumătate din volumul gastric al individului administrat la 4-5 zile). Antibioterapia va ţine cont de rata metabolică, temperatura ambientală (pentru majoritatea speciilor de constrictori fiind recomandat intervalul 30-32°C) şi farmacodinamia substanţei utilizate. În cazurile cu refuz de hrană total se vor administra i.m., iar acolo unde indivizii acceptă hrănirea este de preferat administrarea orală (în hrană), care asigură absorbţie lentă şi titru ridicat pe o perioadă mai lungă. Administrarea orală este de preferat şi în stomatitele cu depozite gelatinoase şi eroziuni la nivelul mucoasei. În aceste situaţii este recomandabilă asocierea metronidazolului sub formă de pensulaţii sau badijonări după debridarea riguroasă.

O patologie separată se dezvoltă ca urmare a infecţiilor cu Escherichia coli sau cu specii de Salmonella spp. şi Clostridium spp. Se constată clinic enterite sau gastroenterite, afecţiuni respiratorii (în asocierile cu Clostridium spp.) sau afecţiuni ale tractului urogenital inferior (în asocierile cu Escherichia coli). Unii autori descriu şi modificări tegumentare severe din cauza formelor septicemice la care se asociază Bacteroides spp. În toate aceste situaţii este recomandabilă antibioterapia sistemică şi topică, cu asocieri de antibiotice şi chimioterapice cu spectru larg, pentru a preveni infecţiile secundare. În formele septicemice este importantă supravegherea medicală pentru a preveni crizele asfixice (asigurarea de lavaje bucale periodice cu soluţii saline asociate cu antibiotice şi chimioterapice) şi pentru a interveni rapid în crizele tetanice. În evoluţiile patologice care implică şi dermatite este recomandabilă administrarea regulată de antibiotice până la primul năpârlit „cu piele întreagă”. În salmonelozele septicemice sunt importante prevenirea şi supravegherea şocului hipovolemic prin administrarea de fluide complexe.

Dintre bolile cu etiologie micotică, cel mai frecvent sunt diagnosticate dermatitele cu evoluţie cronică. În general, dermatitele micotice evoluează localizat (afectarea unor zone circumscrise cu contur relativ regulat) şi trebuie diferenţiate de dermatitele veziculoase cu etiologie bacteriană determinate de Pseudomonas spp. sau Aeromonas spp. Dermatitele micotice nu au tendinţe expansive la ofidieni, iar administrarea topică de produse cu fluconazol sau clotrimazol câteva săptămâni va remedia situaţia. Se consideră că boala s-a remis atunci când solzii sunt normali după năpârlire.
 

Micozele orofaringiene sau generalizate nu sunt diagnosticate foarte des la ofidieni. De regulă, se produc candidoze bucale la şerpii vivipari în ultima perioadă de creştere a puilor, când femelele încetează hrănirea (situaţii mai frecvente la specii de viperide şi colubride) şi manifestă disfuncţii imunitare severe. Se pot produce candidoze sau aspergiloze orofaringiene sau nazale care manifestă tendinţa de extindere la nivel sistemic în cazul cazării şerpilor în terarii care nu oferă condiţii optime de microclimat (în general acestea apar dacă umiditatea este prea mare sau temperatura este prea scăzută, situaţie frecvent întâlnită în terariile mici sau în spaţiile lipsite de lumină). În cazul viperidelor am constatat cazuri de stomatite cu Chrysosporium spp. care se grefează pe leziunile generate de administrarea hranei în formă congelată (nu este complet decongelată şi rămân cristale mari de gheaţă) sau hrana care conţine fragmente ascuţite de oase. Diagnosticul este relativ simplu, clinic fiind uşor de identificat glositele şi gingivitele cu depozite albicioase abundente, formarea de crevase pe toată suprafaţa mucoaselor, uneori fiind identificate chiar sângerări bucale spontane. Se recoltează tampoane de exsudat faringian şi se confirmă diagnosticul prin examene de laborator. Protocoalele terapeutice trebuie să includă administrarea de antifungice (fluconazol 5 mg/kg, ketoconazol 25 mg/kg sau nistatină 100.000 U.I./kg), asociate cu antibiotice cu spectru larg, pentru a preveni asocierile bacteriene secundare. În formele avansate, şerpii nu se mai pot hrăni, fiind necesară susţinerea metabolică cu fluide administrate prin gavaj. Sunt importante debridarea şi îndepărtarea depozitelor formate pe mucoase şi badijonarea sau ungerea cu unguente cu antifungice (eventual asociate şi cu antibiotice cu spectru larg).