În cadrul procesului de evoluţie şi dezvoltare, au apărut scopuri variate pentru creşterea animalelor domestice, fiecare având obiective specifice legate de dezvoltarea caracteristicilor şi calităţilor acestora, incluzând adaptări anatomice şi schimbări funcţionale ale organismului.
Animalele de companie au dobândit, în mod intenţionat, un rol atât fizic, cât şi psihologic în viaţa umană, contribuind la bunăstarea oamenilor prin prezenţa şi calităţile lor.
Încă din copilărie, copiii manifestă o afinitate pentru necuvântătoare, considerându-le nu doar animale de companie, ci şi creaturi imaginative. Pe măsură ce cresc, aceştia încep să observe caracteristicile animalelor din jurul lor, dezvoltând un sistem iniţial de clasificare. Pe lângă câini şi pisici, alte animale, cum ar fi caii, păsările, iepurii, peştii şi unele specii exotice (rozătoare, şerpi, păianjeni, broaşte ţestoase, reptile), au câştigat, de asemenea, popularitate ca animale de companie.
Animalele de rentă, clasificate ca animale de producţie, includ rumegătoare mari (bovine, bivoli), rumegătoare mici (ovine, caprine), suine şi păsări (găini, curcani, raţe, gâşte etc.).
Evaluarea sănătăţii şi bunăstării acestor două categorii de animale (de companie şi de rentă) implică criterii de diferenţiere clare. În cazul animalelor de companie, starea de sănătate este din ce în ce mai mult apreciată prin observarea comportamentului individual, spre deosebire de evaluarea comportamentului de grup la animalele de rentă. Această distincţie se datorează, în principal, diferenţelor în modul de creştere şi exploatare, unde animalele de rentă sunt adesea ţinute în efective mari (exploataţii cu sute sau mii de animale).
Pentru animalele de companie, modificările comportamentale şi atitudinale sunt esenţiale, deoarece sunt adesea observate de proprietar şi reprezintă primele semne ale unei posibile boli. Tipurile de comportament (alimentare, sociale, sexuale, excreţii) şi orice schimbare de atitudine sunt semnale importante care pot îngrijora proprietarul, determinând apelul la medicul veterinar. Medicii corelează aceste observaţii cu modificări clinice şi paraclinice (diagnostic imagistic, analize de sânge etc.) pentru a stabili un diagnostic corect.
În cazul animalelor de rentă, unde sistemul de exploatare implică adesea colectivităţi mari, identificarea modificărilor individuale de comportament este mai dificilă, astfel încât comportamentul de grup devine mai relevant. Semnalul de alarmă pentru proprietari este, de obicei, scăderea indicilor productivi şi reproductivi, care necesită intervenţia medicului veterinar. Evaluarea clinică pentru aceste animale este completată de screeningul metabolic, atât la nivel de grup, cât şi individual.
În ceea ce priveşte nutriţia, dietele pentru animalele de companie sunt concepute să menţină o stare optimă în funcţie de stadiile de viaţă (junior, adult, senior) şi condiţiile speciale (gestaţie, lactaţie). De asemenea, în cazul anumitor afecţiuni, există diete profilactice şi curative.
Pentru animalele de rentă, regimul alimentar variază în funcţie de specie şi acoperă cerinţele nutriţionale specifice fiecărei categorii de vârstă, asigurând astfel menţinerea indicilor productivi şi reproductivi.
Diagnosticul clinic la animalele de companie se bazează pe modificări sistemice (temperatură, aspectul mucoaselor etc.) şi organice, corelate cu rezultatele examinărilor complementare. La animalele de rentă, diagnosticul paraclinic se axează pe analiza profilului metabolic, completându-se cu evaluările clinice.
Modificările observate de proprietari la animalele de companie sunt adesea discutate cu medicul veterinar pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii şi confortul acestora, în timp ce pentru animalele de rentă accentul este pus pe maximizarea indicilor economici şi reproductivi.
Astfel, în funcţie de tipul şi scopul creşterii animalului, abordarea procesului de diagnosticare şi tratament variază. În cazul animalelor de companie, se utilizează metode avansate de diagnostic şi tratament, în timp ce pentru animalele de rentă, când capacitatea de producţie este afectată, deciziile se pot orienta spre sacrificare.
Animalele de companie sunt adesea ţinute în condiţii similare cu cele ale proprietarului, având o expresie fenotipică bine corelată cu mediul comun. La animalele de fermă apar frecvent boli cauzate de deficienţe nutriţionale şi condiţii necorespunzătoare de întreţinere, iar uniformitatea genetică şi metodele de creştere intensive explică variabilitatea redusă a profilului metabolic.
În concluzie, în cazul animalelor de companie, complexitatea şi variabilitatea factorilor determinanţi fac ca diagnosticul şi tratamentul să fie mai personalizate. Valorile afective şi scopul lor în viaţa proprietarului conduc, de obicei, la decizii medicale costisitoare. În schimb, pentru animalele de fermă, afectarea unui număr mare de animale necesită adesea tratamente colective, iar în cazuri de prognostic nefavorabil se poate recurge la sacrificarea acestora.