ETOLOGIE VETERINARĂ

Tulburările comportamentului micţional la pisici – coordonate clinice şi etopatologice

Urinary behaviour disorders in cats – clinical and ethopathological coordinates

Data publicării: 05 Iunie 2024
Editorial Group: MEDICHUB MEDIA
10.26416/PV.43.1.2024.9646

Abstract

The urinary behaviour disorders in domestic cats often have organic or metabolic causes, as a result of some associated pathophysiological processes. Thus, two main disorders of physiopathological interest are distinguished: dysuria and polyuria, respectively. In their diagnosis, a series of possible causes are taken into account, such as: disorders determined by diseases of the urinary system - cause of dysuria, pollakiuria or polyuria and locomotor diseases, which make it difficult for the patient to reach the litterbox.
Once organic causes are excluded, it is recommended to develop an ethological analysis to establish the specific behavioural diagnosis. Disorders of the urinary behaviour in domestic felines, with ethopathological causality, are mainly represented by urinary emissions in forbidden places. These behavioural deviations have a marked impact on the owner's comfort, and often indicate the presence of stressors acting on the individual or, in the case of unneutered cats, sexual motivation. In this species, urination outside the litterbox is the standard method of marking the territory, a normal behaviour in nature, but abnormal, with clear ethopathological connotation, when it occurs in its own living environment, especially when it appears suddenly and apparently without a precise causality.
 

Keywords
urinary behaviourcatspolyuriadysuriapollakiuria

Rezumat

Tulburările comportamentului micţional în cazul felinelor domestice prezintă adesea cauze organice sau metabolice, ca urmare a unor procese fiziopatologice concurente. Astfel, se disting două principale tulburări cu interesare fiziopatologică: disuria şi, respectiv, poliuria. În diagnosticul acestora se au în vedere o serie de posibile cauze, precum: tulburări determinate de afecţiuni ale aparatului urinar – cauză a disuriei, polakiuriei sau poliuriei şi afecţiunile locomotorii, care îngreunează accesibilitatea pacientului la litieră. 
Odată excluse cauzele organice, se recomandă elaborarea unei analize etologice pentru stabilirea diagnosticului comportamental specific. Tulburările comportamentului micţional la felinele domestice, cu cauzalitate etopatologică, sunt, în principal, reprezentate de emisiunile urinare în locuri nepermise. Aceste deviaţii comportamentale prezintă un impact marcant asupra confortului proprietarului şi indică adesea prezenţa unor factori stresori care acţionează asupra individului sau, în cazul pisicilor nesterilizate, motivaţia de natură sexuală. La această specie, urinarea în afara litierei constituie metoda standard de marcare a teritoriului, comportament normal în natură, dar anormal, cu clară conotaţie etopatologică, atunci când are loc în propriul mediu de viaţă, în special atunci când apare brusc şi, aparent, fără o cauzalitate precisă.
 
Cuvinte Cheie
comportament micţionalpisicăpoliuriedisuriepolakiurie

Comportamentul micţional la pisică diferă în funcţie de circumstanţe. Astfel, atunci când se manifestă ca simplu comportament de excreţie, poziţia ghemuită în litieră este caracteristică, atât în cazul femelelor, cât şi al masculilor(3). În cazul în care prin comportamentul micţional se urmăreşte marcarea teritoriului, poziţia este ortostatică, având coada ridicată şi trenul posterior îndreptat către zona care va fi marcată. Marcarea teritoriului este întâlnită la ambele sexe, urina fiind eliminată sub formă de jet pe suprafeţe orizontale (pardoseli, covoare etc.) sau verticale (pereţi, obiecte de mobilier etc.).  Comportamentul de marcare a teritoriului este mai pronunţat exprimat în cazul femelelor nesterilizate şi al masculilor necastraţi, urina acestora din urmă având un miros înţepător caracteristic. Studiile de specialitate au relevat faptul că sterilizarea, respectiv castrarea, duce la reducerea considerabilă a incidenţei acestui tip de comportament la pisică(7).

Comportamentul micţional este direct corelat cu comportamentul dipsic. Prin urmare, un aport crescut de apă ingerată va conduce, invariabil, la o accentuare a comportamentului micţional, tradus prin eliminarea unui volum mai mare de urină, precum şi prin creşterea frecvenţei şi duratei reprizelor de urinare. Principalii factorii fiziologici care pot influenţa comportamentul micţional sunt, ca şi în cazul comportamentului dipsic, vârsta, greutatea, nivelul de activitate fizică, tipul de hrană ingerată, precum şi statusul fiziologic al pacientului felin.

Factori fiziopatologici implicaţi în modificarea comportamentul micţional la pisică

Tulburările comportamentului micţional la această specie prezintă adesea cauze organice sau metabolice. În diagnosticul acestor tulburări comportamentale se au în vedere: patologiile aparatului urinar, cauză a disuriei sau poliuriei şi, respectiv, afecţiunile locomotorii, cauză a diminuării accesibilităţii la litieră(3,11).

Principalele tulburări ale comportamentului micţional la pisică, precum şi cele mai comune cauze fiziopatologice ale acestora sunt prezentate sintetic în tabelul 1.
 

Tabelul 1. Tulburări ale comportamentului micţional la pisică (adaptat după Codreanu, 2022)
Tabelul 1. Tulburări ale comportamentului micţional la pisică (adaptat după Codreanu, 2022)

Disuria

Disuria reprezintă diminuarea exprimării comportamentului micţional, ce poate evolua către anurie şi cunoaşte, ca etiologie primară, tulburările de natură obstructivă, litiazică, inflamatorie, infecţioasă (cistite, ureterite etc.), neoplazică (neoplasme ale tractului urinar inferior) sau multifactorială – sindromul urologic felin(5, 15). De asemenea, modificarea comportamentului micţional poate îmbrăca forma polakiuriei, atunci când pacientul elimină frecvent cantităţi reduse de urină, urinarea fiind incompletă şi, adesea, dureroasă(5,8).

Cele mai comune cauze ale disuriei, la această specie, sunt reprezentate de:

Urolitiază (calculoza urinară) – reprezintă formarea de concreţiuni minerale la nivelul tractului urinar care, în funcţie de dimensiuni, pot fi apreciate drept: cristalurie (atunci când urina conţine diferite tipuri de cristale minerale), sedimentoză (se prezintă sub formă de cristalurie masivă, cu particule de sub 4-5 mm) sau litiază propriu-zisă, atunci când particulele sunt mari, peste 5 mm(5,15). Literatura de specialitate menţionează faptul că litiaza cu struviţi are o pondere de peste 90% la pisică(15). Patologia obstructivă este mai des întâlnită la masculi, la nivel uretral, datorită particularităţilor anatomice ale uretrei, în special în cazul celor castraţi la vârste fragede, înainte de atingerea maturităţii somatice. Obstrucţia incompletă se caracterizează prin polakisurie, disurie, stază urinară antegradă şi se poate complica prin uremie şi hidronefroză consecutive stazei urinare(5,8). Obstrucţia completă a uretrei se caracterizează prin anurie, retenţie urinară cu glob vezical şi se poate complica prin ruptură vezicală, uroperitoneu şi exitus(8).

Patologiile tractului urinar inferior cu etiologie infecţioasă sunt cel mai frecvent reprezentate de cistitele acute sau cronice. Pătrunderea agenţilor infecţioşi la nivel vezical se poate realiza pe cale ascendentă (cel mai frecvent), descendentă (rar) sau directă (indusă iatrogen). Tabloul clinic al acestor afecţiuni include polakiurie cu incontinenţă urinară, disconfort şi durere, urină cu turbiditate crescută şi miros amoniacal intens(15). Pacientul adoptă în mod frecvent poziţie de urinare, chiar şi în lipsa efectivă a urinării, putând deseori să apară colici(5).

Sindromul urologic felin reprezintă un complex de patologii cu interesare a tractului urinar inferior la această specie: cistită idiopatică, obstrucţii, infecţii recurente şi cristalurie (5, 8). Cele mai frecvente manifestări clinice sunt reprezentare de: polakiurie, disurie, disconfort sau durere la urinare şi incontinenţă urina, pisica urinează frecvent în afara litierei, în unele situaţii fiind prezentă chiar hematuria.

Poliuria

Poliuria reprezintă exacerbarea comportamentului micţional, fiind definită ca producţia excesivă de urină, aceasta depăşind volumul zilnic normal pentru specia în cauză. La feline, este prezentă în patologii metabolice precum: diabetul insipid, diabetul zaharat, hipertiroidismul sau patologiile organice plurifactoriale precum insuficienţa renală sau insuficienţa hepatică(11,13).
Diureza normală este considerată 20-30 ml urină/kg/zi la pisică, densitatea urinară având valori fiziologice de aproximativ 1030 la această specie(5). Algoritmul de diagnostic pentru sindromul de poliurie – polidipsie la carnivorele domestice este prezentat în figura 1.

 

Figura 1. Schema algoritmului de diagnostic al sindromului de polidipsie - poliurie la carnivorele domestice (adaptare după Polzin, 2013)
Figura 1. Schema algoritmului de diagnostic al sindromului de polidipsie - poliurie la carnivorele domestice (adaptare după Polzin, 2013)

 Cele mai frecvente patologii caracterizate prin poliurie sunt reprezentate de:

Diabetul zaharat reprezintă o disfuncţie metabolică caracterizată prin hiperglicemie persistentă, nereglabilă, cu etiologie complexă, ce produce adesea complicaţii de tip acut sau cronic(5,13). Deficitul relativ sau absolut de insulină, precum şi rezistenţa periferică la acţiunea acesteia conduc la creşterea concentraţiei de glucoză sangvină, depăşind capacitatea de reabsorbţie a tubilor renali, cu apariţia consecutivă a glicozuriei(8). Astfel, glucoza de la nivel urinar acţionează ca diuretic osmotic, provocând, consecutiv, creşterea cantităţii de apă din urina finală, tradusă clinic prin poliurie(5,8,13). De menţionat este faptul că cea mai frecventă formă de diabet zaharat la pisică este cea analoagă tipului 2 de la om, diabet noninsulinodependent(5).

Insuficienţa renală cronică reprezintă un complex etiopatogenetic actualmente incomplet elucidat, care conduce la tulburări funcţionale şi morfologice renale(1). Cele mai importante procese patogenetice sunt reprezentate de:

  • scăderea ratei de filtrare glomerulară, care are ca primă consecinţă retenţia azotată (azot ureic – uree şi neureic – creatină, acid uric, amoniac);

  • reducerea reabsorbţiei tubulare, ce determină creşterea diurezei, tradusă prin poliurie, cu pierdere de apă şi electroliţi consecutive(1,5);

  • reducerea secreţiei tubulare, cu impact asupra metabolismului, cu instalarea hiperpotasemiei şi a acidozei metabolice(1,8);

  • diminuarea funcţiei renale de detoxifiere, cu efect toxic asupra întregului organism şi impact direct asupra măduvei hematogene, cu instalarea anemiei hipoplastice consecutive (1).

Diabetul insipid are la bază deficitul de hormon antidiuretic (vasopresină), cu rol esenţial în modularea echilibrului hidroelectrolitic, deficit care, indiferent de etiologie, va duce la creşterea diurezei, poliurie cu urină finală diluată(5,8). Deficitul absolut de vasopresină poartă denumirea de diabet insipid central şi se datorează distrucţiei totale sau parţiale a neuronilor hipotalamici care produc şi transportă vasopresina la nivel hipofizar. Sindroamele caracterizate prin insuficienţă parţială de vasopresină se traduc clinic prin diureză moderată şi se datorează leziunilor la nivelul lobului posterior hipofizar(11).

Insuficienţa hepatică implică reducerea parţială sau globală a funcţiilor hepatice, incidenţa acestei afecţiuni nefiind la această specie corelată cu vârsta pacientului. Etiologia este plurifactorială, printre cele mai comune cauze amintind factorii toxici, precum şi agenţii infecţioşi de natură virală, bacteriană sau parazitară(8). Astfel, în cazul disfuncţiei hepatice are loc scăderea absorbţiei şi conversiei amoniacului în uree, ceea ce va duce, consecutiv, la afectarea tonusului interstiţial al medularei renale, disfuncţie renală, scăderea capacităţii renale de concentrare a urinei finale şi poliurie consecutivă(5,13).

O categorie aparte de tulburări fiziopatologice cu răsunet tangenţial şi asupra comportamentului micţional este reprezentată, la această specie, de afecţiunile aparatului locomotor, cu impact direct asupra mobilităţii şi capacităţii de locomoţie a pacienţilor(3,5). Astfel, mai ales în cazul pacienţilor felini geriatrici, afectarea locomoţiei va duce la modificarea unei vaste plaje de manifestări comportamentale(10), în cazul comportamentului micţional înregistrându-se, cel mai adesea, periuria (urinarea în afara litierei), fără a fi corelată cu comportamentul de marcare a teritoriului şi fără conotaţie etopatologică(10,11).

Cauze etopatologice ale tulburărilor comportamentului micţional la pisică

Tulburările comportamentului micţional cu cauzalitate etopatologică indică, cel mai adesea, prezenţa unor factori de stres care acţionează asupra individului sau, în cazul pisicilor nesterilizate, motivaţie de natură sexuală. În acelaşi context, urinarea în locuri nepermise poate fi consecinţa unei igiene deficitare a litierei.

Este bine cunoscut faptul că, în cazul felinelor domestice, cea mai mică schimbare a mediului de viaţă poate duce la modificări ale manifestărilor comportamentale. Astfel, pisica va fi stresată din cauza schimbării şi va reacţiona, în primul rând, prin marcarea teritoriului(12). La această specie, urinarea în afara litierei constituie metoda standard de marcare a teritoriului, comportament normal în natură, dar anormal, cu conotaţie etopatologică, atunci când are loc în mediul de viaţă propriu. Studiile arată că aproximativ 26% din indivizii care manifestă acest viciu comportamental  realizează şi defecarea în aceleaşi locuri(2).

Comportamentul de marcare a teritoriului (tabelul 2) se manifestă prin eliminarea unei cantităţi mici de urină, de obicei pe suprafeţe verticale, însă uneori se poate realiza şi pe suprafeţe orizontale.
 

Tabelul 2. Principalele caracteristici ale urinării  în locuri nepermise la pisică  (adaptat după Bowen & Heath, 2009)
Tabelul 2. Principalele caracteristici ale urinării în locuri nepermise la pisică (adaptat după Bowen & Heath, 2009)

Marcarea teritoriului se realizează la această specie, în general,  prin ridicarea unui membru posterior, nefiind totuşi o dominantă universal valabilă, întrucât, mai ales în cazul femelelor, marcarea teritoriului poate avea loc şi fără ca individul să adopte postura caracteristică(2,7).

În vederea corectării viciilor comportamentului micţional, se recomandă elaborarea unui plan care să includă gestionarea, de către proprietar, a igienei litierei, cu modificări ale mediului ambiental cu scopul îndepărtării sau reducerii factorilor stresori(11),
precum şi utilizarea, atunci când se impune, a feromonilor şi a medicaţiei anxiolitice(4).

Astfel, managementul litierei include elemente privind păstrarea curăţeniei, eliminarea fecalelor din litieră cel puţin o dată pe zi şi înlocuirea completă a aşternutului absorbant o dată la câteva zile. Totodată se acordă o atenţie deosebită tipului de aşternut utilizat, argila şi silicatul fiind adesea bine tolerate. Extrem de important este şi numărul literelor, specialiştii recomandând regula „număr de indivizi plus unu”, de exemplu, într-o gospodărie cu două pisici, ar trebui să existe trei litere disponibile, pentru a evita conflictele de teritorialitate dintre indivizi(2,11).

Un impact important îl reprezintă stresul cauzat de schimbarea mediului de viaţă(12). Modificările habitatului, precum redecorări, apariţia unui nou membru în familie sau absenţa pentru o perioadă mai lungă de timp a proprietarului, pot reprezenta cauze declanşatoare a comportamentului de marcare a teritoriului la pisică, aceştia fiind factori cauzatori de stres şi anxietate(11,12). Totodată, introducerea individului într-un mediu nou, mai ales atunci când există deja alţi indivizi în acel mediu, va duce la declanşarea comportamentului de marcare a teritoriului, prevalenţa acestui viciu comportamental fiind, conform literaturii de specialitate, direct proporţională cu numărul de indivizi din noul habitat(11).

O altă cauză, mai puţin frecventă, a tulburărilor comportamentului micţional la această specie este apariţia depresiei de involuţie la indivizii geriatrici (10). Etiologia primară este reprezentată de senectute, însă o serie de afecţiuni organice, precum diabetul zaharat, infecţiile cu FeLv şi FIV, insuficienţa renală cronică ş.a., pot contribui la instalarea acestui complex etopatogenetic(2,10). Prognosticul pentru pacienţii felini cu depresie de involuţie este favorabil, dacă etiologia este una comportamentală. În cazul în care baza etiologică este reprezentată de o afecţiune organică, prognosticul este direct corelat cu stadiul evolutiv al afecţiunii primare(3).

În cazul depresiei de involuţie cu etiologie strict comportamentală, tratamentul este exclusiv de natură medicamentoasă, fiind utilizate trei categorii farmaceutice de substanţe: preparate hormonale, substanţe psihotrope şi preparate pe bază de feromoni(4,6).

Conform literaturii de specialitate, terapia hormonală constă în administrarea de levotiroxină în doze mici, de 5-10 mcg/kg/24 de ore(4). Hormonoterapia poate fi asociată cu medicaţie antidepresoare: fluoxetină sau clomipramină, la pacienţii geriatrici(9), însă nu se recomandă asocierea cu selegilină, întrucât poate produce stări de agitaţie şi anxietate(4).

Medicaţia psihotropă include: clomipramina, doza recomandată fiind de 0,25-0,5 mg/kg/24 ore(9), cu rol în reducerea comportamentului de marcare a teritoriului şi în restabilirea unui ciclu somn-veghe fiziologic; fluxetin, 1-2 mg/kg/24 de ore, cu rol în reducerea viciilor comportamentului alimentar(3, 4) şi în restabilirea ciclului somn-veghe, şi selegina, 0,5-1 mg/kg/24 de ore, cu rol în recuperarea funcţiilor congnitive, reglarea cliclului somn-veghe şi corectarea viciilor comportamentului de eliminare a dejecţiilor(4,10).

Preparatele farmaceutice pe bază de feromoni sintetici s-au dovedit utile în corectarea anumitor vicii comportamentale la pacienţii felini(14). Astfel, literatura de specialitate menţionează că fracţiunea F3 a feromonilor faciali (preparat comercial – Feliway) are efect asupra inhibării comportamentului de marcare a teritoriului la pisică(4,14). Se recomandă utilizarea feromonoterapiei ca adjuvant al terapiei psihotrope. Preparatul de bază de feromoni poate fi aplicat zilnic, timp de o lună, în zonele cel mai frecvent marcate, fiind recomandată utilizarea acestuia à la long, în vederea prevenirii recidivelor(3,14).   

 

Autor corespondent: Simona Nicolae, e-mail: simona.calin93@yahoo.com

 

CONFLICT OF INTEREST: none declared.

FINANCIAL SUPPORT: none declared.

This work is permanently accessible online free of charge and published under the CC-BY.

 

Bibliografie


  1. Bartlett PC, Van Buren JW, Bartlett AD, Zhou C. Case-control study of risk factors associated with feline and canine chronic kidney disease. Vet Med Int. 2010:957570. 

  2. Bowen J, Heath S Behaviour problems in small animals. Ed. Saunders Elsevier, SUA. 2009.

  3. Codreanu I Tratat de etologie şi etopatologie veterinară. Ed. Printech, Bucureşti. 2022. ISBN: 978-606-23-1368-5.

  4. Codreanu MD. Terapeutică veterinară. Ed. Printech, Bucureşti. 2018. ISBN: 978-606-23-0203-0.

  5. Codreanu MD. Patologie şi clinică medicală veterinară. Ed. Printech, Bucureşti. 2017. ISBN: 978-606-23-0333-4.

  6. Frank D, Beauchamp G, Palestrini C. Systematic review of the use of pheromones for treatment of undesirable behavior in cats and dogs. J Am Vet Med Assoc. 2010; 236:1308–1316.

  7. Horwitz DF. Common feline problem behaviors: Urine spraying. J Feline Med Surg. 2019;21(3):209-219.

  8. Jubb K, Kennedy P, Palmer N. Pathology of Domestic Animals, VIth edition. Ed. Saunders Elsevier, SUA, 2015.

  9. King JN., Steffan, Heath SE. Determination of the dosage of clomipramine for the treatment of urine spraying in cats. J Am Vet Med Assoc. 2004; 225:881–887.

  10. Landsberg GM., Denenberg S, Araujo JA. Cognitive dysfunction in cats: a syndrome we used to dismiss as 'old age'. J Feline Med Surg. 2010;12(11):837-848. 

  11. Nicolae S. Cercetări privind factorii de ordin fiziologic şi fiziopatologic implicaţi în modificarea comportamentului dipsic şi micţional la pisică – Teză de Doctorat, USAMVB, Conducător ştiinţific: Prof. univ. Dr. Codreanu I., 2023.

  12. Nicolae S, Codreanu I. General aspects regarding the impact of stress on the main behavioral manifestations in domestic cats. Practica Veterinară. 2022;36(2).

  13. Polzin DJ. Polyuria and Polydipsia. Chapter 20. In: Canine and Feline Gastroenterology.Ed. Saunders Elsevier. 2013; pp. 151-156. 1.

  14. Prior MR, Mills DS. Cats vs. Dogs: The Efficacy of Feliway FriendsTM and AdaptilTM Products in Multispecies Homes. Front Vet Sci. 2020;7:399. 

  15. Tynes VV, Hart BL, Pryor PA, Bain MJ, Messam LL. Evaluation of the role of lower urinary tract disease in cats with urine-marking behavior. J Am Vet Med Assoc. 2003;223(4):457-461.

Articole din ediția curentă

PATOLOGIE ROZĂTOARE

Orientări clinice în patologia orofaringiană a lagomorfelor de companie

Laurențiu Tudor
Iepurele ca animal de companie a devenit tot mai dorit, astfel că interesele economice de a dezvolta exploataţii de iepuri din rase cu dimensiuni mici sau cu o cromatică atractivă au crescut mult în ultimii ani, iepuraşii fiind un cadou special şi preferat în anumite perioade din an....
MEDICINĂ INTERNĂ

Hemangiosarcom splenic – evoluţie postsplenectomie sub protocol terapeutic paliativ

Ştefania‑Livia Hreniuc, Vasile Vulpe
Hemangiosarcomul splenic reprezintă o patologie neoplazică malignă cu implicaţie severă asupra prognosticului vital al pacientului. Astfel, în ciuda managementului terapeutic multimodal, care implică atât splenectomie, c...
MEDICINĂ INTERNĂ

Sindromul de preexcitaţie ventriculară şi stenoză subaortică la un câine din rasa Golden Retriever

Laura-Marina Bilboc, Mălina Maftei, Vasile Vulpe, Radu Andrei Baisan
Încă de la începutul secolului XXI, Stanley Kent a descris prima dată în literatură prezenţa unor legături între atriul drept şi ventriculul drept (Kent, 1893). În urma acestui studiu, aceste legături...
Articole din edițiile anterioare

NEUROPATOLOGIE

Aspecte generale privind impactul stresului asupra principalelor manifestări comportamentale la felinele domestice

Simona Nicolae, Iuliana Codreanu
Expunerea felinelor domestice la diverşi factori de stres s-a dovedit a avea un impact negativ asupra bunăstării generale a indivizilor, declanşând, prin urmare, numeroase tulburări comportamentale. C...
BOLI CARDIOVASCULARE

Modificări clinico-anatomice în cardiomiopatiile degenerative la câini

Diana‑Marilena Şerbănescu, Iuliana Codreanu
Cardiomiopatia dilatativă (DCM) la câini se caracterizează prin extinderea ventriculară şi atrială, precum şi prin disfuncţie sistolică şi diastolică, cu insuficienţă cardiacă congestivă (ICC) care apare adesea într-un a...
SISTEMUL CALCULATOR

Căi de remodelare cardiacă adaptative în cardiomiopatii la câine

Diana‑Marilena Şerbănescu, Iuliana Codreanu
Remodelarea inimii, care apare ca urmare a progresiei cronice a unei afecţiuni, este un proces dificil de detectat şi monitorizat fără utilizarea investigaţiilor clinice şi paraclinice....