Tulburarea afectivă bipolară (TAB) afectează aproximativ 1% din populaţie în întreaga lume, conform unui studiu epidemiologic recent al lui Rowland şi colaboratorii, dar unele statistici apreciază că prevalenţa „reală“ a tulburării bipolare ar fi de 5% din populaţia generală*.

Această tulburare este una dintre principalele cauze de dizabilitate la nivel mondial şi este asociată cu o rată crescută de mortalitate prematură, datorată atât sinuciderilor, cât şi comorbidităţilor somatice.

Întrucât medicaţia psihotropă utilizată în prezent în terapia tulburării afective bipolare cuprinde, pe lângă efectele benefice, şi anumite reacţii adverse, tratamentul şi prevenirea acestei boli reprezintă în continuare un subiect de interes al practicii medicale psihiatrice. La ora actuală, un demers terapeutic eficient trebuie să ţină cont de opţiunile terapeutice recomandate de principalele ghiduri psihiatrice internaţionale.

Citând doar câteva dintre aceste ghiduri, precum CANMAT (The Canadian Network for Mood and Anxiety Treatments), CINP (International College of Neuropsychopharmacology), WFSBP (World Federation of Societies of Biological Psychiatry), RANZCP (The Royal Australian and New Zealand College of Psychiatrist), observăm că toate recomandă utilizarea litiului ca primă opţiune pentru tratamentul episodului maniacal. În plus, în ghidul NICE (National Institute for Clinical Excellence) găsim nu numai indicaţia pentru tratamentul episodului maniacal, ci şi o extindere a recomandărilor vizând profilaxia acestuia, profilaxia tulburării bipolare ca terapie de menţinere şi chiar includerea litiului în strategia de augmentare pentru pacienţii cu depresie rezistentă la tratament.

Aflăm dintr-un review din 2021 al lui Xabier Perez de Mendiola că în anumite ţări utilizarea litiului chiar a crescut sau s-a menţinut la niveluri ridicate. De altfel, în ţările europene, peste 50% dintre pacienţii cu tulburare bipolară beneficiază de tratamentul cu săruri de litiu.

Şi atunci, de unde această reticenţă în a prescrie săruri de litiu în România, când din experienţa clinică ştim cât de eficient este tratamentul, iar unii psihiatri din ţara noastră chiar au avut ocazia în anii trecutei dictaturi să constate eficienţa acestuia în episoadele maniacale severe, care se remiteau în aproximativ 5-14 zile de la iniţierea terapiei?

Un răspuns plauzibil ar fi legat de faptul că doza terapeutică a litiului este foarte apropiată de cea toxică, făcând ca intervalul de siguranţă acceptat al litemiei să fie restrâns la valorile de 0,6-1,2 mEq/l. Acest impediment poate fi depăşit logic printr-o examinare medicală extinsă, la instituirea tratamentului cu litiu, care trebuie să evalueze prezenţa unor eventuale comorbidităţi somatice (boli renale, cardiace, tiroidiene etc.), impunând evitarea sau precauţii în administrarea acestuia. Cu o monitorizare regulată, litiul este un medicament sigur şi eficient, care le permite multor persoane diagnosticate cu tulburare afectivă bipolară să ducă o viaţă normală. Oare reticenţa este provocată şi de pacienţii cărora nu le este convenabilă o monitorizare strictă (lunară, la iniţiere, şi apoi trimestrială, pentru menţinere) a nivelului litemiei?

Nu, niciunul dintre cele două motive amintite nu este hotărâtor pentru România! Să nu ne ascundem după deget! Adevărul e că, în România, din nefericire, carbonatul de litiu nu este disponibil de mulţi ani, şi anume din momentul în care autorităţile care reglementează prezenţa unor produse farmaceutice în arsenalul terapeutic al psihiatriei au şters (a se citi evacuat) acest produs din farmacopeea română.

Ştiut fiind faptul că riscul suicidar este ridicat la pacienţii cu TAB (chiar şi de zece ori mai mare decât în populaţia generală), ne întrebăm de ce autorităţile continuă să priveze aceste persoane din România de un mijloc terapeutic de primă linie, care este utilizat pe scară largă în Europa şi, de altfel, peste tot în lume.

Nu este aceasta... o formă de discriminare?

 

 

 

 

*Rowland TA, Marwaha S. Epidemiology and risk factors for bipolar disorder. Ther Adv Psychopharmacol. 2018;8(9):251-269.