Cesare Pavese se naşte la 9 septembrie 1908 în satul San Stefano Belbo, nu departe de Torino. Familia se mută la Torino, motiv pentru copilul de 6 ani va regreta satul şi atmosfera sa ocrotitoare. De‑abia mutaţi la oraş, tatăl moare subit, lăsând toate poverile familiei pe umerii mamei. Aceasta, severă şi autoritară, încearcă să ţină piept sărăciei şi greutăţilor impuse de creşterea a doi copii. Încă de mic, Cesare este debil, introvertit, complexat, trăsături pe care mama nu le înţelege şi care vor constitui o barieră definitivă în calea comunicării cu propriul fiu.

Încă din adolescenţă se remarcă la Cesare un comportament mult diferit de cel al colegilor săi. Izolat, hipersensibil, preferă să fugă de oameni şi să hoinărească pe câmpuri şi prin păduri, considerând contactele umane ca „il fumo negli occhi”.

Astfel, comportamentul lui Pavese oscilează între solitudine şi nevoia de a fi înconjurat de prieteni. Un alt aspect neliniştitor al adolescentului este orientarea constantă, nefirească, a gândurilor sale în spre moarte(1). Acest „viciu absurd”, cum îl defineşte chiar el în scrisorile adresate prietenilor, îl va urmări cu tenacitate până în ultima clipă de viaţă. Prietenul său Davide Lajolo, în cartea inspirată de viaţa scriitorului şi intitulată chiar Il vizio assurdo, vorbeşte despre vocaţia suicidară a lui Cesare, apărută încă din perioada liceală. Aşa cum reiese din relatările lui Davide Lajolo, Pavese a fost tentat să se sinucidă, prima dată, la 18 ani, contagionat de sinuciderea colegului de liceu Elico Baraldi, un băiat vesel şi cu mare succes la femei. Pentru Pavese, motivaţia actului era singurătatea, tristeţea şi lipsa de afecţiune din partea unei tinere fete, se pare datorată unei stări de insuficienţă sexuală, situaţie de altfel repetată de mai multe ori în viaţa scriitorului. În jurnalul său el va scrie mai târziu: „Copilul care-şi petrece ziua şi seara printre bărbaţi şi femei, pricepând puţine lucruri şi necrezând că aceea era realitatea, suferind prin urmare că se vorbea despre sex, nu-l vestea oare pe bărbatul care trăieşte printre bărbaţi şi femei, pricepând, crezând că aceasta era singura realitate, suferind cumplit, din pricină că e mutilat?” (23.XII.1937).

În perioada liceală (1923-1926) are şansa de a-l avea ca profesor pe Augusto Monti, intelectual cultivat, specializat în studii filologice, care, nutrind puternice sentimente antifasciste, îl introduce în cercurile Rezistenţei. De altfel, prietenii lui Pavese, scriitorii Leone Ginsburg, Masimo Mila şi Giulio Einaudi erau cooptaţi în mişcarea antifascistă.

Cesare îndrăgosteşte de o femeie care participa intens în lupta împotriva fascismului şi care va rămâne cunoscută ca „la donna dalla voce ranca” (femeia cu glas răguşit). Pavese este bănuit de autorităţile mussoliniene că face legătura între anumite grupuri de militanţi antifascişti, astfel că este arestat şi condamnat la trei ani de domiciliu forţat într-un sat din Calabria. Aici, în 1935 începe să-şi scrie jurnalul intitulat Meseria de a trăi(2). Deşi este eliberat după un an, la ieşirea din închisoare îşi găseşte iubita măritată. Este din nou la un pas de sinucidere, mai ales că femeia iubită îi accentuează complexul de inferioritate: „Nu m-am căsătorit cu tine, pentru că ştii să faci poezii, dar nu eşti bun pentru o femeie.”

Reîntors la Torino, îşi publică primul volum de versuri  Lavorare stanco, ignorat de critici şi de public.

În timpul războiului se ascunde la Serralunga, la familia surorii sale. În această perioadă scrie mai multe povestiri, printre care şi Vara (La bella estate)(3). Pentru Pavese, scrisul este singura armă de apărare în faţa ofenselor provocate de viaţă („difesa contro le offese della vita”). O mare deziluzie sentimentală îi este provocată de Fernanda Pivano, pe care o cunoscuse în 1940, deoarece, după război revenind la Torino, o găseşte măritată. Cu această ocazie face prima tentativă de sinucidere, prin ingestie de barbiturice.

Cu toate acestea continuă să scrie mult, povestirile sale fiind în sfârşit remarcate deopotrivă de mediile literare şi de public. În 1949 scrie romanele Femei singure (Tra donne sole)(4) şi Luna şi focurile (La luna e i fallò)(5) în numai câteva luni.

La sfârşitul lui 1949 o întâlneşte la Roma pe Constance Dowling, o tânără actriţă americană. Urmează o furtunoasă poveste de dragoste, care din păcate se termină brusc în primăvara anului următor, prin plecarea lui Constance în America. Părăsit şi trădat pentru un alt bărbat, Pavese nu face altceva decât să-şi pregătească sinuciderea. Scrie un ultim grupaj de poezii de dragoste, intitulat semnificativ: Verrà la morte e avrà i tuoi occhi (Va veni moartea şi va avea ochii tăi).

La 24 iunie, Pavese primeşte la Roma Premiul „Strega” pentru volumul La bella estate. Recunoaşterea zgomotoasă şi succesul venit dintr-odată îl exasperează pe scriitor. În jurnalul său consemnează melancolic, dar şi ironic evenimentul. Recunoaşterea meritelor sale literare, poziţia sa de scriitor de succes nu sunt în stare să combată starea depresivă severă în care se scufundă pe zi ce trece. La 17 august scrie: „Este prima dată când fac bilanţul unui an care nu s-a sfârşit încă”. Tot atunci închiriază o cameră la hotelul Roma, aflat în faţa gării oraşului Torino. De aici trimite scrisori disperate prietenilor. În 26 august, Pavese se sinucide într-o cameră impersonală de hotel, izolat în disperarea sa, descrierea acestui mod de sinucidere fiind prefigurată prin acţiunea eroinei sale Rosetta din romanul Femei singure. La fel ca propria sa eroină, îşi pierduse nu numai iluziile şi speranţa, ci şi cea mai elementară capacitate de a-şi imagina ziua de mâine. La 18 august, Pavese scrie: „Toate astea te scârbesc. Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie”.

Pe noptieră, alături de 16 capsule goale de barbituric, s-a găsit un exemplar din Dialoguri cu Leuco(6), pe a cărui primă pagină scrisese: „Îi iert pe toţi şi tuturor le cer iertare. E bine aşa? Şi fără prea multă gălăgie, vă rog”.

La câţiva ani după dispariţia prematură a lui Cesare Pavese, prietenul său Davide Lajolo scrie romanul Il vizio assurdo, care cunoaşte în 1970 o ecranizare de succes la televiziunea italiană. Succesul s-a datorat şi interpretării magistrale a actorului Luigi Vannucchi, care s-a identificat atât de bine cu viaţa şi personalitatea lui Pavese, încât se sinucide şi el în 1978.