De ce anume ne este cel mai frică în zilele acestea? De îmbolnăvirea cu virusul SARS-CoV-2? De lipsa de alimente din magazine şi, ca atare, de o viitoare foamete? De anularea contractelor de muncă? De sărăcia care va veni ca o consecinţă a blocării economiei naţionale şi mondiale?

Emoţiile negative se adună în sufletele noastre pe nesimţite, fără ca noi să ne dăm seama că suntem asaltaţi de forţe (inconştiente?) ale contagiunii psihice.

Dar ce este acet tip de contagiune? Contagiunea psihică este diferită de cea infecţioasă. În cazul ei nu există un agent patogen transmisibil de la o altă vieţuitoare, cu toate că şi contagiunea psihică e transmisibilă. Ea poate fi definită ca o diseminare a unei emoţii sau a unui comportament de la un individ către unul ori mai mulţi indivizi, chiar în lipsa oricărei intenţii de influenţare.

Deosebim deci două componente sau faze ale contagiunii psihice: emoţia şi comportamentul.

Contagiunea emoţională nu este similară cu empatia, deşi simţim emoţii similare cu ale celorlalţi, dar într-un mod inconştient, imitativ. Contagiunea emoţională nu prea are nevoie de prezenţa, mimica şi gestica celuilalt, lucru dovedit prin propagarea ei intensă şi prin reţele de socializare. Fiind o variantă afectivă a imitaţiei, contagiunea emoţională se răspândeşte prin preluarea necritică a informaţiilor angoasante, a imaginilor cu oameni în suferinţă, a mărturiilor apropiaţilor, a destinelor tragice ale unor copii etc. Doar cu un pas în urma ameninţării reale a contagiunii provocate de SARS-CoV-2 se situează „pandemia de panică”, acea regresie a psihicului spre reacţii infantile, absurde, iraţionale chiar. Cum altfel pot apărea diverse teorii ale conspiraţiei (nu chiar toate fiind lipsite de logică), indicaţii medicale de tratament al virozei prin folosirea unor remedii din plante, superstiţii, ritualuri de combatere a pandemiei etc.?

„Somnul raţiunii naşte monştri”, nota Goya pe una din gravurile sale. Avem acum nevoie de raţiune mai mult ca niciodată, pentru a nu scurtcircuita prin emoţie gândirea obiectivă, spiritul de responsabilitate, comportamentul adecvat impus de pericolul real de infectare cu noul tip de coronavirus.

În lipsa acestei frâne raţionale, observăm apariţia comportamentelor dăunătoare pentru propria persoană, pentru anturajul apropiat, pentru ceilalţi oameni din societate. Fuga din carantină şi izolare, nedeclararea contactelor cu persoane infectate, declararea în fals a domiciliului din străinătate, dar mai ales lipsa păstrării distanţei sociale sunt doar câteva exemple de comportamente periculoase, pe care în aceste zile le putem categorisi ca disociale. În ce măsură sunt ele rezultatul unei informări publice irelevante din punct de vedere emoţional sau al lipsei de încredere în autorităţi?

Eu cred că în analizarea acestor comportamente disobediente faţă de normele impuse de ordonanţele militare este justificată şi adoptarea perspectivei psihologiei sociale, prin sublinierea rolului contagiunii comportamentale în psihologia maselor (vezi şi lucrarea devenită clasică a lui Gustave Le Bon Psihologia mulţimilor).

În actuala situaţie de urgenţă medicală observăm rezistenţa sau chiar opoziţia faţă de carantină şi autoizolare. Ce fel de etichete (sau chiar diagnostice!) am putea pune unor astfel de comportamente?

Comportamentele au devenit destul de frecvente pentru a incrimina contagiunea psihică. Nu frica de moarte („boala, moartea e departe, la alţii; pe noi nu ne atinge, suntem tineri, sănătoşi etc.”), ci mai degrabă neacceptarea controlului, a amputării libertăţii individuale şi a lipsei de autodeterminare generează acest tip de reacţie de revoltă sau de fugă. Există un decalaj flagrant între numărul persoanelor intrate în ţară şi cel al numărului de persoane declarate în carantină sau autoizolare.

Exemplul celor care au păcălit (fentat) autorităţile locale sau pe cele de la graniţe generează modele rău înţelese. Prezenţa unui model care realizează conduita reprimată de lege declanşează o dinamică de dezinhibiţie. Interesele şi motivaţiile individuale pentru lipsa conformării impuse de starea de urgenţă se unesc în curentul imitaţiei contagioase. Iar măsurile restrictive tot mai severe de la un moment dat generează un şoc emoţional populaţiei cu vulnerabilităţi psihice. Şi nu numai!

Cum ne putem apăra de „pandemia de panică”? Sau de generala stare de stres, produsă de schimbările în funcţionarea zilnică?

Ca psihiatri, trebuie să fim conştienţi că va trebui să facem faţă valului de turbulenţe psihopatologice şi/sau comportamentale. Consecinţele psihologice ale pandemiei de Covid-19 vor fi intricate cu psihopatologia datorată agravării simptomatologiei la cazurile deja diagnosticate, dar şi cu psihopatologia nou apărută la cazurile subclinice, care nu au fost diagnosticate sau tratate anterior.

Totuşi este necesar ca fiecare dintre noi să privim acest eveniment uluitor (pandemia), pe care îl trăim chiar în momentul de faţă, cu înţelepciunea acceptării faptului că există şi „lebede negre”* pe faţa pământului.

 

 

 

 

 

 

* The Black Swan este titlul cărţii lui Nassim Nicholas Taleb, publicată în 2007, care a devenit un termen comun pentru a desemna ceva extrem de improbabil, chiar de neimaginat să se întâmple.