1. Delirul şi problematica lumilor ficţionale
În ultimele decenii, psihopatologia delirului a fost abordată insistent, mai ales de către cognitivişti, cu unele rezultate remarcabile, concretizate în teoriile top-down, bottom-up şi cea a înlăturării erorii. S-au explorat distorsiuni ale cogniţiei sociale în identificarea expresiilor faciale, a procesului de mentalizare (recunoaşterea intenţiilor şi opiniilor celuilalt în anumite situaţii), atribuirea cauzalităţii evenimentelor etc(1,2,3,4,5,6). Sintezele cognitiviştilor care se ocupă de delir(7) au rămas însă insuficient de convingătoare, din cauza unei probleme de selecţie a cazuisticii, derivată dintr-un paradox pe care îl introduce concepţia lui Jaspers(8). (Dacă „delirul propriu-zis“ e doar cel care se instalează prin dispoziţia, percepţia şi intuiţia delirantă, se exclud delirurile sistematizate monotematice; căci cele care rezultă prin mutaţia introdusă de „procesul psihopatologic“ conduc la stări delirante amestecate cu halucinaţii, perturbări dispoziţionale, depersonalizare, dezorganizare şi mai ales fenomene de transparenţă-influenţă; de aceea, studierea delirului propriu-zis ar trebui să se facă pe variante monotematice, ceea ce nu se face.)
Ambiguitatea menţionată mai sus e dublată de faptul că cercetările fenomenologice s-au centrat în ultimele decenii pe studierea „sinelui hiperreflexiv“ din schizofrenia simplă deficitară (predominant prin scala EASE Copenhaga)(9,10), iar încercările fenomenologico-existenţialiste ale lui Kraus(11) în direcţia delirului nu au fost consistente. Or, o psihopatologie semnificativă a delirului ar trebui să invoce perturbarea unei dimensiuni specifice a psihismului uman, care să fie identificabilă, dacă nu la specia Homo în genere, cel puţin la Homo sapiens; şi mai ales la omul cultural de după neolitic(12). De aceea merită interes sugestia pe care o face în această direcţie un eminent specialist în neuroştiinţe, editor al unor tratate de prestigiu în domeniu(13,14). Gallagher atrage atenţia într-unul din articolele din ultima perioadă privitoare la delir(15) asupra problematicii „lumilor ficţionale multiple“. El scrie:
„Pe lângă lumea în care noi lucrăm, ne câştigăm salariul, socializăm, ne bucurăm de viaţa de familie... mai sunt multiple alte realităţi care ne scot din realitatea de zi cu zi. De exemplu, dacă citesc un roman, merg la teatru sau la cinema ori sunt preocupat de un joc pe calculator, eu petrec câteva ore intrând în diverse realităţi ce mi se deschid prin paginile cărţii, prin scena teatrului sau prin ecranul de televizor... eu pot să mă identific cu unul sau cu mai multe dintre personajele din aceste diverse medii. În vis, sau în visul diurn ori în fantezie, pot juca activ ca fiind eu însumi, dar şi ca o variantă modificată a mea, diferită de cea zilnică... la fel... eu pot fi în lumea piesei, a filmului, a jocului şi apoi să mă întorc în lumea vieţii cotidiene... Pare perfect posibil ca cineva să poată intra în realitatea delirantă la fel cum intră în realitatea visului ori într-o realitate ficţională sau virtuală. La fel ca multiple alte realităţi, unele realităţi delirante sunt mai mult sau mai puţin rupte de realitatea zilnică, incomensurabile cu legile normale ale raţiunii care guvernează lumea noastră cea de toate zilele.“
Dezvoltând ideea lui Gallagher, se poate sugera că delirul ar putea fi interpretat ca „alunecarea“ sau „căderea“ subiectului într-un rol aberant dintr-un scenariu fictiv, din care el nu se mai poate reîntoarce la condiţia de bază. Identificându-se plin de convingere cu un astfel de rol, el reacţionează şi acţionează după o logică specială, valabilă în aria ficţiunii, dar diferită de cea a vieţii curente. Ideea de „rol într-un scenariu fictiv“ presupune acceptarea „lumilor ficţionale multiple“ ca parte constituentă firească a vieţii de zi cu zi a oamenilor. Ceea ce ne apare destul de firesc, dacă avem în vedere acceptarea consensuală şi naturală a existenţei instanţei divine şi a practicilor care o invocă.
Pornind de la ipoteza sugerată de Gallagher vom încerca să schiţăm etapele unei eventuale reelaborări a problematicii delirului din perspectiva doctrinei evoluţionismului cultural, având în vedere un psihism specific omului de după neolitic. Vom marca trei secvenţe:
- o circumscriere avant la lettre a delirului prin personajul Don Quijote, al lui Cervantes;
- comentarea delirurilor monotematice din perspectiva „căderii“ psihismului persoanei pe o soluţie aberantă, în preocupările sale de clarificare a statutului şi rolului său identitar relaţional;
- identitatea de personaj fictiv pe care o introduce, cu precădere, delirul cu tematică religioasă.
2. Delirul şi condiţia de personaj a persoanei umane
În atmosfera de efervescenţă spirituală a Renaşterii, nebunia a fost magistral comentată de gânditori şi oameni de litere. Erasmus, în Stultitiae Laus, dă cuvântul acestei nebunii, sub înfăţişarea unei bufon al vremii cu scufie şi oglindă, pentru a anunţa o nouă tonalitate a înţelepciunii. O întreagă antologie a nebuniei întâlnim apoi în opera lui Shakespeare, de la Regele Lear la nebunul său oficial; sau la tânărul nobil Edgar din aceeaşi piesă, care în mod deliberat face pe nebunul, pe îndrăcitul. În acelaşi timp, cu câteva veacuri înainte ca psihiatria din secolele XIX şi XX să se preocupe sistematic de psihopatologia delirului, Cervantes a produs o definiţie exemplară a acestuia prin romanul său Don Quijote, amplu răspândit prin intermediul tiparului. Intriga este următoarea:
Nobilul de ţară Quijano, cititor pasionat de romane picareşti, consideră, ajuns la aproape 50 de ani, că s-a transformat în cavaler rătăcitor, similar cu cei despre care citise, adoptând numele de Don Quijote. El redefineşte lumea care-l înconjoară în conformitate cu noua sa identitate şi cu noul său statut. Un lighenaş de bărbier devine coiful lui Mambrino, mârţoaga sa e botezată Rocinante şi considerată un cal faimos; o ţărancă din sat devine „Dulcineea del Toboso“, doamna căreia îşi va închina isprăvile. Plecând de acasă ajunge la un han pe care îl declară castel, cerându-i hangiului, care devine castelan, a-l învesti cavaler. Apoi îl zăpăceşte pe bonomul său vecin Sancho Panza; şi pleacă împreună cu el pentru a săvârşi isprăvi cavalereşti. Pe drum se luptă cu nişte mori de vânt considerate a fi balauri... Iar după mai multe peripeţii, câţiva oameni de bine din sat împreună cu preotul şi cu bărbierul reuşesc să-l readucă acasă sub iluzia unei vrăji.
Dar eroul nu rămâne mult timp în satul său, deoarece soseşte de la Salamanca bacalaureatul Samson Carusco, care-l informează că povestea sa a fost tipărită într-o carte şi răspândită pe această cale în lume; iar autorul a promis şi o a doua parte. Astfel încât, pentru a se putea scrie această a doua parte, Don Quijote pleacă din nou în călătorie cu Sancho Panza. Peste tot lumea a auzit de el, mai ales cei de la curtea Ducelui şi Ducesei, care pun la cale diverse înscenări. Împreună cu un haiduc, Don Quijote ajunge apoi la Barcelona, unde, într-o tipografie, vede şpalturile noii cărţi care se tipăreşte despre el. După multe peripeţii, fiind înfrânt într-o luptă simbolică, acceptă să se reîntoarcă acasă, unde renunţă progresiv a se mai identifica cu Don Quijote. Apoi îşi redactează în pace testamentul şi moare ca Quijana cel Bun. Mai merită menţionat în acest scurt rezumat episodul care se petrece la un han, unde eroul nostru aude cum în camera alăturată doi drumeţi comentează peripeţii de-ale sale, care urmau să apară în cartea care tocmai se tipărea; la protestele sale vehemente, fiind întrebat de cei doi vecini cine comentează, el răspunde emfatic: „Chiar Don Quijote în carne şi oase!“
Povestea se referă deci la un om cultivat, care, pentru o perioadă din viaţa sa, intră în pielea unei noi identităţi, devenind un personaj similar cu eroii de romane, şi trăieşte într-o lume populată de simbolurile şi idealurile acesteia. Eroul e convins de realitatea acestei lumi şi a noii sale identităţi. Aşadar, el crede într-o „idee falsă“, neadevărată pentru persoanele de bun-simţ din jur. Idee care are pentru el puterea evidenţei şi nu poate fi schimbată prin argumente şi experienţe (el argumentează, de exemplu, că Dulcineea „a fost vrăjită“ şi de aceea lumea nu vede cine este ea de fapt). Delirul său se manifestă în formă pură. Iluziile pe care le trăieşte sunt secundare convingerii şi lumii delirante în care a intrat, putând fi etichetate cel mult ca halucinaţii funcţionale, şi nu ca halucinaţii propriu-zise. Nu sunt prezente nici fenomene de supraveghere sau manipulare din partea vreunei fiinţe străine, de „posedare“ de către vreun diavol sau spirit; nu există greşeli de logică, de gramatică sau semantică, iar discursul său e deseori convingător. La fel ca întreg romanul.
Nici contemporanii, nici oamenii ulteriori de cultură din Europa şi din întreaga lume nu l-au considerat pe Don Quijote ca „întreg la minte“, ci ca nebun. Nebunie care, în prezent, nu e încadrabilă în altă categorie decât în cea a delirului; adică a convingerii extraordinare şi de neschimbat într-o idee falsă, care nu poate fi modificată prin argumente şi experienţe. Iar ideea cu pricina constă în modificarea identitară prin care Quijano devine cavalerul rătăcitor Don Quijote, căpătând astfel un nou statut şi rol social. Mai precis, eroul se transformă într-un personaj similar cu cei bine cunoscuţi pe vremea sa din literatura picarescă pe care el o citea fără oprire de ani întregi. În viziunea lui Jaspers, ar fi vorba însă despre o tulburare „de tip delirant“, „deliroidă“, care apare fără procesualitatea dispoziţiei şi percepţiei delirante. Dar, chiar şi aşa, cazul Don Quijote ne relevă un aspect esenţial al delirului: faptul că se petrece o mutaţie (într-un fel) deficitară, în zona resimţirii identităţii de statut şi rol sociocultural; şi că aceasta are o strânsă legătură cu modelul personajelor pe care le evocă narativitatea literară.
Exemplaritatea nebuniei delirante a lui Don Quijote constă în aceea că aduce în discuţie identitatea de personaj a omului cultural, corelată statutului şi rolurilor sale sociale. Condiţie de personaj care se exprimă variat, de la funcţionarea sa în familie, profesie şi societate, până la angajarea în scenarii relaţionale circumstanţiale, pe care le „joacă“, trăindu-le în cadrul educaţiei, competiţiilor, realizării proiectelor sau clarificării diverselor situaţii problematice. Împrejurările vieţii plasează persoana în poziţia sau rolul de solicitator şi acuzator, de victimă a unor împrejurări sau a persecuţiilor sociale. Eventualitatea de a suferi de o boală invalidantă sau cea de a fi înşelat de partener sunt tot atâtea scenarii în care subiectul poate fi cuprins şi pe care urmează să le joace asumându-şi rolurile de care are parte, rezolvând probleme şi clarificând situaţii ambigue. Faptul că viaţa reală seamănă parţial cu scenariile teatrale şi cu povestirile pe care le scriu romancierii nu este doar o figură de stil. De aceea, sugestia lui Gallagher merită atenţie.
3. Delirul monotematic şi distorsiunea rolului identitar relaţional în scenarii existenţiale problematice
Rămânând în aria tulburărilor pe care Jaspers le-a etichetat ca „deliroide“, ne putem referi acum la categoria nosologică a tulburărilor delirante persistente. După DSM-5, tematica acestora este de: persecuţie (paranoia), de gelozie, erotoman, megaloman (de invenţie), somatic (delirul dismorfofob, dermatozic). Frecvenţa lor este considerată în prezent rară, fapt ce contrastează cu interesul crescut pentru delirul sistematizat fără deteriorarea personalităţii, care s-a manifestat la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, pe vremea în care Kraepelin a introdus paranoia în sistematica sa(16). Este evident că, în delirurile monotematice, ideea – tema sau conţinutul – delirului nu se corelează cu poveştile sau romanele. Ea derivă acum din preocupările fireşti şi adaptative ale omului în viaţa de zi cu zi: încrederea în ceilalţi – necesară cooperării; fidelitatea partenerului – pe care se bazează familia şi creşterea copiilor; starea de sănătate şi atractivitate socială etc. Deşi toate aceste teme se regăsesc şi în polimorfismul delirurilor propriu-zise, care extrag subiectul din viaţa cotidiană, ele exprimă întrebări fireşti ale oricărui om afectat de situaţii problematice(17). Întrebări care-l pot preocupa în manieră anxios-fobică sau obsesiv-prevalenţială, înainte ca subiectul să fie absorbit şi dominat de soluţia pe care i-o oferă tematica unei convingeri delirante. Un parcurs al încercărilor de clarificare este imaginat în figura 1.
E firesc ca orice om să ajungă uneori la întrebări de tipul: Cine şi cum sunt?... Care sunt capacităţile şi valoarea mea?... Ce cred alţii despre mine?... Pot să mă încred în ceilalţi?... Mi-e fidel partenerul?... Sunt sănătos, nu mă paşte niciun pericol de boală gravă?... Astfel de întrebări care-l privesc intim pe orice subiect sunt latente, în permanenţă, în fiecare om. Ele sunt aduse în faţă de împrejurări de viaţă mai aparte, provocatoare, sau de anumiţi indici, care-i ridică o problemă. Preocuparea faţă de clarificarea unei situaţii care pune în discuţie starea sau valoarea sa, relaţionarea sa cu alţii, sănătatea, creativitatea proprie etc. este legitimă şi cere un răspuns. Alături de proiectele realizatoare, preocuparea faţă de clarificările identitar-relaţionale este cea care ocupă centrul existenţei unei persoane. Delirul monotematic apare ca un răspuns aberant la astfel de întrebări care privesc subiectul, care-l afectează în cel mai înalt grad. El ar putea fi comentat din perspectiva unui rol identitar relaţional (privitor la propria stare, valoare, relaţionare) care se dezimplică din potenţialităţile persoanei, trece în prim-plan acaparând existenţa subiectului, decontextualizându-l. Odată cu depăşirea limitei prevalenţei şi căderea pe orbita delirantă, subiectul este acaparat de către tema sa, care instituie un fel de „prezent monoton şi continuu“. Ea extrage persoana nu doar din varietatea solicitărilor existenţei, ci şi din alte posibilităţi de raportare la trecut şi viitor. Ideaţia delirantă nu se referă la o stare de fapt – de exemplu, că afară plouă când de fapt nu plouă – sau la un adevăr ştiinţific, la o credinţă religioasă sau o opţiune politică. Ea derivă din preocupările intime şi personale ale unui subiect, angajat într-un proces dramatic de clarificare identitar-relaţională. Proces care are caracteristicile unui scenariu de piesă de teatru sau de nuvelă.
Putem reveni acum la Jaspers, care, în preajma apariţiei Tratatului său de psihopatologie (1913), a publicat un studiu (1911)(18) referitor la diferenţa dintre dezvoltarea prevalenţială şi delirul de gelozie. Tema geloziei este mai aparte, deoarece, prin comparaţie cu persecuţia paranoică, se referă tocmai la persoana care ar trebui să sprijine, în intimitate, siguranţa de sine a subiectului, în faţa adversităţii acţiunilor agresive. În studiul respectiv este invocat procesul psihopatologic care conduce, prin dispoziţie, percepţie sau intuiţie delirantă, la căderea pe orbita psihotică. Dar cazuistica lui Jaspers în această direcţie nu e amplă şi convingătoare. Abordarea delirului de gelozie a rămas în continuare ambiguă(19). Formule franc delirante ies în evidenţă uneori, prin absurditatea scenariului adus în discuţie de pacient. Dar frecvente sunt şi cazurile în care limita dintre prevalenţă şi delirul care se instalează procesual e dificil de trasat.
Cazul delirului de gelozie e important şi din alt motiv. În multe cazuri, argumentaţia ideaţiei de gelozie se bazează pe iluzii şi interpretări ale unor fapte decontextualizate, care pot fi considerate predecesoarele simptomelor de referinţă, care se încheie cu percepţia delirantă.
Probele pe care le invocă gelosul patologic pot fi variate, esenţială fiind încercarea de a-l surprinde pe pacient în flagrant. Pot fi supravegheate telefonul, corespondenţa, deplasările; se pot înscena plecări dublate de spionaj; plasarea în casă a unor sisteme de înregistrare, angajarea de detectivi. Un rol îl pot juca şi imaginările pregnante, receptarea bârfelor, interpretarea comentariilor altora sub formă de aluzii. La fel ca în alte forme de delir monotematic, poate interveni şi reinterpretarea unor date din trecut, cărora gelosul le acordă o nouă semnificaţie în cadrul clarificărilor şi „iluminărilor“ pe care le trăieşte, pe drumul câştigării certitudinii delirante. Un capitol special constă în încercarea de a obţine mărturisirea de la partener, cu o insistenţă agresivă, uneori cu terorizare şi maltratare.
Dar „probele“ pe care le invocă gelosul patologic se bazează în mare măsură şi pe reinterpretarea unor detalii perceptive scoase din context, uneori deformate ca iluzii. De exemplu, faptul că partenera dansează sau discută cu un alt bărbat, faptul că zâmbeşte la o glumă a acestuia, că la reuniunile la care soţii merg întâlnesc aceeaşi persoană etc. Expresia feţei, unele comportamente sau formulări verbale pot fi şi ele detaşate de context şi plasate în argumentaţia „coincidenţelor“ anormale care argumentează gelozia. Procesul e de aceeaşi natură ca toate percepţiile hipersemnificate („salience“) din interpretările şi dispoziţia delirantă(20). Uneori pot intra în joc şi iluzii perceptive (ex.: circulând cu maşina, gelosul vede o femeie intrând într-o casă şi, după talie şi îmbrăcăminte, o identifică cu certitudine ca fiind soţia care-şi vizitează acolo amantul). Căutarea unor astfel de probe se realizează uneori prin: cercetarea lenjeriei intime a partenerei pentru a decela urme de spermă; studierea detaliilor comportamentului sexual (ex.: nivelul de performanţă sexuală); atenţia la gustul alimentelor, pentru a decela eventuala tentativă de otrăvire etc.
Suprasemnificarea unor detalii scoase din context – fenomenul „salience“ – poate fi considerat ca anticamera simptomelor de referinţă, care constituie nucleul dispoziţiei şi percepţiei delirante din procesul psihopatologic al lui Jaspers. În cadrul acestuia, subiectul resimte că elemente perceptive ale ambianţei, rupte de context, se instituie ca mesaje care anunţă un eveniment iminent, important pentru el. Chiar dacă prevalenţa şi delirul de gelozie nu se înscriu în scenariul complet al „delirului primar“, acesta este prefigurat, prin circumscrierea unui teritoriu de tranziţie.
Preocuparea prevalenţială şi uneori chiar delirul de gelozie se pot desfăşura doar în context relaţional fără o evidentă extragere a subiectului din restul vieţii comunitare. Însă e vorba despre o trăire la limită, care nu poate fi menţinută multă vreme aşa, în măsura în care procesul delirant totuşi se desfăşoară. Varietatea condiţiilor psihopatologice poate fi însă mare. Shakespeare ne oferă două cazuri marginale aparte.
În piesa Poveste de iarnă, Regele Leontes intră brusc într-o gelozie delirantă, în contextul unei situaţii relativ banale, pe baza unei simple intuiţii, fără nicio „dovadă“ specială, şi nu revine asupra convingerii sale decât atunci când soţia şi fiul său mor, chiar în momentul în care cei trimişi la Oracolul din Delfi anunţă decizia zeului asupra nevinovăţiei partenerei. Pe toată perioada sa delirantă, Leontes nu prezintă alte simptome de anormalitate, fiind însă opac la orice contraargumentare. Pentru explicarea acestei intuiţii cvasidelirante, ar fi nevoie, poate, de complicate interpretări psihanalitice.
Plasat într-o altă ipostază, generalul Othello din piesa cu acelaşi titlu, cinstit dar naiv, intră pe făgaşul geloziei doar în urma persuasiunii dibaciului Iago, care-l manipulează insistent, fabricând şi „pseudodovezi“. În acest caz se poate vorbi doar despre prevalenţă indusă.
Shakespeare, în piesa Poveste de iarnă, ne prezintă un delir de gelozie instalat brusc, prin intuiţie patologică. Intriga e următoarea: în Sicilia, unde rege e Leontes, se află în vizită prietenul său din copilărie, regele Boemiei, Polixene. Când se pregăteşte de plecare, Leontes îl roagă să rămână, dar el refuză, acceptând totuşi în final, la insistenţa soţiei acestuia, Hermina, pe care soţul o solicită să-l înduplece. Brusc, Leontes intuieşte o legătură între cei doi şi pune la cale cu sfetnicul său Camilius otrăvirea lui Polixene. Camilius i se destăinuie lui Polixene, plecând apoi cu acesta. Leontes îşi închide soţia, pe care o acuză de adulter, refuză argumentaţia tuturor, bazându-se doar pe convingerea sa intuitivă. În ziua judecăţii, Hermina şi fiul său mor, chiar când solii trimişi la Oracolul din Delfi dau citire răspunsului acestuia de nevinovăţie. În final, Leontes îşi recunoaşte greşeala. De fapt, Hermina îi solicitase lui Polixene să rămână doar la insistenţele soţului său, care nu poate invoca niciun argument pentru eventuala infidelitate a soţiei, decât intuiţia sa bruscă.
Gelozia patologică din Poveste de iarnă e complet diferită de cea la care ajunge generalul Othello în piesa cu acelaşi nume. Acesta e un ostaş viteaz, dar imatur afectiv şi neşlefuit din punctul de vedere al relaţionării sociale. El se căsătoreşte cu Desdemona, fiica naivă a unui senior din Veneţia, care-l admiră şi idealizează pentru poveştile sale din războaie. Iago, un ofiţer din Veneţia, om de societate abil, e profund nemulţumit că Othello îşi alege ca locotenent într-o misiune în Cipru pe superficialul dar frumosul Cassio, şi nu pe el. De aceea, pune la cale o răzbunare pe care o şi împărtăşeşte unei persoane apropiate. Ajuns în Cipru, unde sunt şi perechea Desdemona–Othello, precum şi Casio, aranjează situaţii în care acesta din urmă să intre în încurcătură apoi îi sugerează Desdemonei să îi ia apărarea şi îi induce lui Othello, treptat, îndoiala cu privire la fidelitatea soţiei. Persuasiunea sa continuă şi manevrarea insistentă a gândirii generalului îl fac pe acesta să îşi amplifice ideea prevalentă de gelozie; mai ales că Iago aranjează şi o „probă materială“ (cu o batistă). Bine îndoctrinat de Iago, Othello o strangulează pe Desdemona şi apoi se sinucide. În acest caz suntem în faţa unei convingeri induse prin persuasiune, şi nu a unui delir.
Faptul că tema geloziei poate fi comentată în piese de teatru nu e întâmplător. La fel ca în restul situaţiilor de viaţă problematice care necesită clarificări – persecuţia, atractivitatea, boala etc. –, şi gelozia trimite subiectul uman spre condiţia unui personaj, cuprins în scenarii dramatice, orientate spre clarificarea unei incertitudini identitar-relaţionale.
Condiţia de personaj e intrinsecă şi defineşte psihismul persoanei umane. Orice om există prin trăirile sale nemijlocite, care se dimensionează însă şi prin posibilitatea narării lor ulterioare de către alţii şi de către subiect. Omul e, prin definiţie, şi o fiinţă marcată de narativitatea logosului, în mediul căruia fiinţează. Delirul are legătură cu această dimensiune specifică, narativă, de personaj, a psihismului uman.
De aceea, definiţia delirului pe care o instituie Don Quijote nu trebuie ignorată.