Efectuarea expertizei psihologice este o verigă care asigură stabilirea circumstanţelor de importanţă juridică cu conţinut obiectiv, în baza cărora poate fi realizată o calificare corectă a evenimentului juridic, deci şi respectarea dreptului subiectului.
Expertiza psihologică judiciară este o necesitate în sistemele judiciare moderne, care poate ajusta şi consilia sub aspect analitic ceea ce în literatura juridică de astăzi numim convingerea intimă a judecătorului sau de conştiinţă a magistratului. Evoluţia la nivel global şi necesitatea de a utiliza instrumentele ştiinţifice şi experţii în domenii specializate, în situaţia abordării riguroase şi cu experienţă, completată de o certificare a competenţelor, poate conduce la un act de justiţie modern, transparent şi flexibil.
Obiectul cercetării expertizei psihologice judiciare nu îl constituie particularităţile psihicului uman în general, ci doar circumstanţele importante din punct de vedere juridic pentru cauză, acestea raportându-se la perioadele şi situaţiile în care se derulează activitatea psihică a expertizatului, care sunt evaluate după diferite criterii juridice.
Expertiza psihologică, parte componentă a psihologiei juridice, vine să studieze multitudinea de manifestări psihice cu care se confruntă persoana în raport cu normele de drept. Expertiza este o noţiune care depăşeşte activitatea de control şi de verificare, întrucât constituie în sine ideea de exprimare a unui punct de vedere obiectiv din perspectiva expertului în ceea ce priveşte anumite fapte sau comportamente, asupra cărora s-a solicitat expertiza.
Mai mult, prof. N. Mitrofan dă următoarea definiţie noţiunii: expertiza psihologică este un ansamblu complex de acţiuni de analiză, investigare şi măsurare psihologică a individului uman, în vederea evidenţierii caracteristicilor specifice profilului său psihoaptitudinal. Acelaşi autor aduce două precizări referitoare la încadrarea expertizei psihologice:
a)
expertiza psihologică nu se identifică cu expertiza psihiatrică, aceasta având o sferă mult mai largă, putând să includă expertiza psihiatrică;
b)
expertiza psihologică poate fi realizată în exclusivitate numai de către psihologi, aceştia purtând răspunderea asupra informaţiilor rezultate în urma efectuării expertizei.
O altă definiţie menţionează că expertiza psihologică „este un demers profesional de concepţie analitică, o cercetare cu caracter ştiinţific, realizată de un psiholog competent, recunoscut şi atestat în domeniu, la cererea unui organ judiciar sau a părţilor, finalizată printr-un raport care conţine opiniile de specialitate ale expertului cu privire la una sau mai multe probleme de ordin psihologic, de care depinde sau care sunt considerate relevante pentru soluţionarea cauzei judiciare” (Ştefan, 2012).
Cu alte cuvinte, expertiza psihologică judiciară este un proces de evaluare care include mai mulţi factori, având ca scop crearea unui tablou general despre persoana expertizată şi familia sa, incluzând aspecte cu privire la: abilităţi, anxietăţi, potenţialul intelectual, punctele slabe, problemele cu care se confruntă, stilul de comunicare şi de relaţionare, conflictele interioare, factorii legaţi de subconştient şi conştient care influenţează comportamentul şi personalitatea, gândirea şi sentimentele.
Expertiza psihologică judiciară se efectuează pe parcursul mai multor şedinţe care includ: interviul clinic, testele psihologice de inteligenţă şi aptitudini cognitive, precum şi probe de personalitate, iar în urma rezultatelor expertul psiholog face o evaluare pentru formularea răspunsurilor la întrebările înaintate spre soluţionare şi întocmeşte un raport de expertiză judiciară.
În prezent, una dintre problemele dramatice ale societăţii contemporane este creşterea criminalităţii juvenile, precum şi a numărului victimelor minore (Luca, 2014).
Copiii se regăsesc adesea în postură de victimă a infracţiunilor, în special a celor săvârşite cu violenţă, ori a infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală. În acest context, ia naştere calitatea acestora de persoană vătămată sau, dacă participă în procesul penal, de parte vătămată sau/şi de parte civilă. Pentru buna desfăşurare a procesului penal care se poartă în legătură cu un copil, pentru protejarea drepturilor sale procesuale şi pentru asigurarea unui climat optim, menit să conducă la prezervarea integrităţii fizice, psihice şi morale a acestuia, prezintă relevanţă identificarea şi aplicarea dispoziţiilor legale care guvernează participarea minorului în procedurile penale (Herovanu, 2016, p. 38).
Participarea copilului în procesul penal presupune o serie de ipostaze în care acesta se poate găsi, de drepturi şi obligaţii care îi pot incumba, unul dintre cele mai importante aspecte referindu-se la expertizarea copilului victimă a unei infracţiuni (Luca, 2014).
Deşi de importanţă majoră asupra cursului ulterior al procesului penal, expertiza minorului victimă a unei infracţiuni nu este reglementată în mod expres de normele procedurale penale. Totuşi, există aspecte relevante care circumstanţiază persoana victimei de cea a infractorului şi, mai mult, persoana adultului de cea a minorului. Astfel, studiile psihologice situează copilul în categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută, din cuza particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice. Copiii sunt lipsiţi aproape complet de posibilităţile fizice şi psihice de apărare, au capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, posedă o capacitate redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, au capacitate empatică redusă, neputând distinge între intenţiile bune şi rele ale altor persoane, sunt creduli şi sinceri, particularităţi care fac din ei victime facile, dar şi o categorie specială de părţi cu calitate procesuală (Theodoru, 2016).
De aceea sunt deosebit de importante identificarea şi aplicarea tuturor dispoziţiilor referitoare la copiii victime, prevăzute explicit sau care se pot deduce din prevederile normelor penale şi de procedură penală ori din legi speciale, precum şi abordarea tuturor aspectelor legate de cunoaşterea copilului, a etapelor de dezvoltare psihologică a acestuia, cu implicaţii directe asupra conduitei de urmat din partea celui care instrumentează cauza, precum şi identificarea şi implementarea unor bune practici în materia expertizării psihologice a copilului victimă a unei infracţiuni (Ionaşcu, 2019).
Analizăm în continuare un caz de expertiză psihologic-judiciară a minorilor victime. Cazul a fost examinat în cadrul unei expertize psihologic-judiciare, iar concluziile au fost prezentate în şedinţa de judecată.
Expertiza psihologică a avut următoarele obiective:
1) a stabili capacitatea victimei de a percepe şi a reproduce adecvat evenimentele, de a conştientiza cele întâmplate;
2) a identifica dacă partea vătămată nu este predispusă la a exagera cele percepute, de a le completa cu elemente ireale;
3) a aprecia efectul abuzului sexual, fizic şi psihologic aplicat minorei A.M. asupra stării morale şi măsura în care au fost afectate capacităţile ulterioare de încadrare psihosocială.
În cadrul expertizei psihologic-judiciare au fost realizate câteva întâlniri cu minora şi au fost utilizate metodele observaţiei şi discuţiei, prin care s-a stabilit un şir de circumstanţe. Expertiza directă s-a realizat pe parcursul a circa 20 de ore. Analiza rezultatelor probelor psihologice a fost efectuată pe parcursul a circa 10 ore.
Analiza rezultatelor observaţiei şi interviului a atras atenţia asupra următoarelor evenimente:
A.M., internată într-un centru de plasament din municipiul Bucureşti, în vârstă de 16 ani şi aflată în clasa a VI-a, este originară dintr-o localitate rurală. Provine dintr-o familie numeroasă, formată din nouă membri (cei doi părinţi, tatăl în vârstă de 42 de ani şi mama de 38 de ani, minora, împreună cu încă patru fraţi, în vârstă de 2 ani, 14 ani, 18 ani, respectiv 21 de ani, şi două surori în vârstă de 9, respectiv 22 de ani). Mama lucrează ca femeie de serviciu la şcoală, iar tatăl munceşte (rar) pe la vecini cu ziua. Întreaga familie locuieşte într-o casă modestă formată din trei camere. Starea materială a familiei este precară, hainele copiilor fiind asigurate prin mila vecinilor sau a rudelor ori de la magazine second hand, iar mâncarea fiind cumpărată, de cele mai multe ori, de la magazinul sătesc pe datorie sau din împrumuturile făcute de mamă.
Minora relatează: „S-a întâmplat, de mai multe ori, să nu avem bani de mâncare sau de lemne, dar atunci mama se împrumuta la vecini. De îmbrăcat aveam de la vecini, rude sau purtam hainele de la unul la altul. Rar se întâmpla să ne cumpere mama ceva (nu avea de unde). Ne lua câteodată de la second hand. De mâncat aveam câte ceva. Nu pot spune că am suferit de foame. Când nu aveam de niciunele, mama se împrumuta de bani şi cumpăra mâncare sau lua de la magazin pe datorie. Mâncam trei mese pe zi. Rar se întâmpla să avem ceva dulce. Mai mergeam sâmbăta la biserică şi primeam colivă, colaci, de pomană”.
Despre climatul familial, minora relatează următoarele. Părinţii se certau frecvent, în condiţiile în care starea materială a familiei era una precară, singură mama fiind aceea care asigura subzistenţa materială a familiei, tatăl fiind alcoolic. Pe de altă parte, minora era maltratată adeseori de fratele cel mai mare. Referindu-se la relaţiile cu părinţii, minora apreciază că cel mai bine se înţelegea cu mama, care, deşi nu şi-a manifestat vreodată sentimente de afecţiune, o ajuta când avea diverse probleme şi o susţinea din punct de vedere material. În ceea ce priveşte relaţiile cu tatăl, acestea erau destul de reci, mai ales pentru că se îmbăta frecvent şi provoca scandal în familie, bătându-şi partenera şi copiii.
Niciunul dintre părinţi nu se interesa de situaţia şcolară a minorei sau a fraţilor şi surorilor ei şi nici nu s-au ocupat vreodată de anturajul acestora sau de modul în care-şi petreceau timpul liber. Din punctul de vedere al relaţiilor cu fraţii şi surorile, minora consideră că cel mai rău se înţelegea cu fratele cel mai mare (cel care a agresat-o sexual), care o certa şi o bătea în mod frecvent, cu ceilalţi având relaţii acceptabile. Întrebată dacă se simţea ocrotită în cadrul familiei, minora apreciază că nu a avut niciodată acest sentiment, deoarece fiecare membru era „pentru el”, adică îşi vedea de interesele lui, fără să-i pese de ceilalţi, inclusiv de minoră: „Atmosfera din familia mea era destul de urâtă. Părinţii se certau des din diverse motive. Cu fratele meu mai mare nu mă înţelegeam deloc bine. Mă certa, mă bătea, nu mă lăsa să ies afară cu prietenii. Dacă le spuneam ceva părinţilor sau fraţilor, aveam impresia că nu mă aude nimeni.
De exemplu, le-am spus de mai multe ori că ar fi mai bine să dorm şi eu în cameră cu ei (cu părinţii) sau cu surorile mele, dar ei nu m-au luat în seamă niciodată. Spuneau că nu este loc, că este mai bine aşa (adică să doarmă cu fraţii). Nu m-a întrebat niciodată vreunul despre şcoală, nu m-au ajutat să-mi fac temele. Nu aveau timp pentru aşa ceva şi nici nu ştiau cum să o facă. Nici mama, nici tata nu puneau preţ pe ceea ce făceam eu sau fraţii mei la şcoală. Chiar dacă se întâmpla rar ca mama să meargă la şedinţele cu părinţii, nu se întâmpla nimic deosebit. Nu mă certa pentru notele primite, nu-mi spunea nimic.
De tata nu mai vorbesc, nu l-a interesat nimic niciodată, decât să-şi asigure bani de băutură. De aceea nici eu, nici fraţii mei nu ne descurcam prea bine la şcoală. Fraţii mei, de exemplu, aveau numai note mici şi lipseau mereu de la şcoală, mergând la discotecă sau stând până târziu pe stradă, dar nici mama şi nici tata nu le-au spus niciodată nimic. Niciunul dintre părinţi nu ne-a ajutat la temele pentru şcoală. Totuşi, în familia mea, dincolo de lucrurile rele, au fost şi zile mai bune. În zilele bune mergeam la şcoală, mă întâlneam cu prietenii mei, veneam acasă, mâncam şi apoi mă jucam cu fraţii şi surorile mele. Ne jucam în casă sau în curte, ne jucam cu mingea, ieşeam pe stradă, stăteam de vorbă cu vecinii, mai luam fructe din pomii vecinilor şi aceştia ne certau. În zilele rele, tata se apuca să bea de dimineaţă, iar când veneam de la şcoală era deja beat. Atunci nimic nu-i convenea din ceea ce făceam noi şi erau scandaluri până seara, când venea mama de la serviciu. Când venea mama, se lua de mama şi până pe la 1-2 noaptea se certau”.
Abuzul sexual
Din relatările minorei, rezultă că a fost abuzată sexual de fratele cel mai mare, când ea avea vârsta de 12 ani, iar el avea 17 ani. Un factor important care a contribuit la comiterea abuzului l-a constituit faptul că minora era obligată să doarmă în aceeaşi cameră cu doi dintre fraţii săi, deşi, în repetate rânduri, i-a rugat pe părinţii săi să se mute împreună cu aceştia din urmă sau cu surorile ei. Agresarea sexuală a minorei de către fratele cel mai mare a continuat, seară de seară, timp de trei ani, minora neavând curajul să dezvăluie nimănui ce i s-a întâmplat, mai ales că fratele său o ameninţa frecvent să nu spună nimic. În cele din urmă, nemaiputând suporta ceea ce i se întâmpla, minora însăşi s-a adresat poliţiei. Ulterior, prin intermediul autorităţilor, a fost internată în centrul de plasament: „S-a întâmplat că eu dormeam în cameră cu doi dintre fraţi, cel care are acum 21 de ani şi cel de 18 ani. Într-o noapte, fratele mai mare a venit în patul meu, s-a dezbrăcat, s-a urcat peste mine, m-a dezbrăcat şi pe mine şi apoi m-a violat. Nu ştiu dacă fratele de 18 ani auzea ceva sau a ştiut şi se făcea că nu aude. Părinţii mei nu au ştiut niciodată nimic. Eu nu am spus niciodată nimic. De frică. Este posibil ca fratele de 18 ani să fi ştiut ceva, dar probabil că discutau între ei, şi totul a durat trei ani, aproape în fiecare seară. Plângeam toată noaptea, nu mai puteam să dorm, visam urât. Dar mi-era frică de el (s.n. – de agresor) pentru că mă ameninţa că mă va bate şi mă va omorî. Nu am povestit nimănui ce mi s-a întâmplat. Îmi era ruşine şi frică. La un moment dat m-am săturat, mi-am luat inima în dinţi şi am fugit de acasă. Am fost la Poliţie şi am povestit totul. Pentru că era seara târziu, Poliţia nu a putut face nimic la ora aceea, m-au dus înapoi acasă şi au povestit totul părinţilor mei. În noaptea aceea am dormit, pentru prima dată, cu părinţii mei. Ce m-a supărat cel mai tare este faptul că ei nu l-au certat pe fratele meu pentru ce a făcut, l-au întrebat doar dacă este adevărat şi atât. A doua zi au venit cei de la Protecţia Copilului şi m-au adus aici, la centru. Au urmat procese prin tribunale, m-am judecat cu fratele meu, am fost şi la medic şi s-a văzut că am fost violată”.
Abuzul fizic
Deşi nu foarte frecvent, minora era bătută, uneori, atât de către părinţi, cât şi de fraţii mai mari. Tatăl o maltrata mai ales când era băut şi când ea refuza să-i cumpere băutură. Era bătută cu palmele şi cu cureaua, iar odată tatăl a bătut-o atât de tare peste urechea stângă, încât minora şi-a pierdut auzul şi a fost şi este nevoită, în continuare, să poarte aparat auditiv. Totuşi, minora se arată extrem de tolerantă faţă de abuzul fizic la care a fost supusă în familie, considerând că „a meritat” bătăile primite, deoarece a fost „rea şi neascultătoare”: „Eram pedepsită uneori şi de către tata, şi de către fraţii mei. Tata mă bătea, nu îmi mai dădea voie să ies afară. Eu cred că nu făceam ceva rău. Îi mai răspundeam şi eu. Mă trimitea să îi cumpăr băutură şi eu nu voiam. De multe ori voia să îi cumpăr băutură pe datorie, iar mie îmi era ruşine să cer. Nu se întâmpla însă foarte des. Eram bătută mai ales când era tata băut. Cel mai adesea cu palmele şi cureaua. Ţin minte că pe la 7 ani m-a lovit foarte tare peste ureche. De atunci nu mai aud cu urechea stângă şi port acest aparat. Cred că şi tata, şi fraţii mei mă băteau pentru că eram rea şi nu ascultam de ei. Aşa îmi spuneau şi ei, că sunt rea. Nu făceam mereu ce voiau ei, să le fac patul, să le aduc papucii de la uşă, să mătur curtea, să le spăl rufele. Eu nu tăceam, le răspundeam, pentru că atât puteam să fac şi eu. Când mă băteau, eu nu puteam să dau, pentru că ei erau mai puternici decât mine. După ce eram bătută simţeam că nu mai am pentru ce să trăiesc. Dar nu am povestit nimănui de bătăile primite, pentru că nu aveam încredere în nimeni. Aveam prieteni, vecini, dar ei ştiau ce se întâmplă la noi în casă şi nu se băgau. Odată m-am dus la şcoală cu mâna umflată şi cu o vânătaie pe obrazul stâng. Mă bătuse tata pentru că nu am cerut de băut la vecina. Învăţătoarea m-a întrebat ce am păţit, dar eu i-am spus că am căzut din pom şi m-am lovit. Dar ştiu că nu m-a crezut, pentru că şi ea cunoştea situaţia noastră şi nu se băga”.
Abuzul emoţional
Minora declară că nu s-a simţit deloc ocrotită în familie, ci dimpotrivă. În acest sens, deşi nu a avut vreodată sentimentul respingerii de către părinţi sau nu s-a simţit frustrată din cauza lipsei de afecţiune a acestora, s-a simţit adeseori „nebăgată în seamă”, în sensul că de prea puţine ori părinţii au ascultat dorinţele sau insatisfacţiile ei. În plus, chiar dacă mama s-a arătat adeseori înţelegătoare faţă de ea, luându-i, de exemplu, apărarea în faţa tatălui sau a fraţilor, nu a răsfăţat-o sau alintat-o niciodată: „Nu m-am simţit niciodată ocrotită, nici măcar de mama. Deşi cred că părinţii mei mă iubeau în felul lor. Mama era bună uneori, discuta cu mine, era înţelegătoare şi când eram acasă îmi mai lua apărarea în faţa celorlalţi. Alteori nu mă simţeam băgată în seamă. Avea treabă, era obosită sau nu ştiu din ce motiv nu avea timp de mine şi de fraţii mei. Rea nu a fost niciodată. Mai ţipa câteodată la noi când nu făceam ce spunea ea, de exemplu să fac treabă în casă, în curte sau alte lucruri. Însă îi dădea dreptate totdeauna fratelui meu mai mare, chiar dacă acesta minţea. Nu mă alinta, nu mă mângâia, deşi simţeam nevoia asta. Cred că îi dădea dreptate fratelui pentru că era mai mare, pentru că era primul ei copil şi cred că îl iubea mai mult. Oricum, credea tot ce spunea el. Mamei nu i-am spus niciodată că aş vrea să mă iubească şi pe mine mai mult, să mă mângâie, să mă alinte, să mă răsfeţe. Am crezut mereu că o mamă trebuie să facă asta pentru copilul ei. Nici pe fraţii mei nu-i alinta. Mi-aş fi dorit să fim şi noi ca alte familii. Am văzut la vecini sau colegi cum se înţeleg părinţii lor, dar pentru tata noi nu eram, nu suntem importanţi, iar mama, singură cu atâţia copii, sigur că nu se putea descurca prea bine. Tata poate că ne iubeşte în felul lui, dar este o persoană rece, nu ştie să arate asta. Cred asta pentru că îl văd acum când vine la mine, mai plânge uneori, îmi spune că ar vrea să vin acasă”.
Date cu privire la situaţia actuală a minorei
În prezent, dorinţa cea mai puternică a minorei este să se întoarcă acasă, pentru a-şi reîntâlni părinţii, fraţii şi surorile: „Acum mi-e mai bine. Dar am suferit foarte mult şi încă mai sufăr. Mi-aş dori însă să mă întorc acasă, să fiu împreună cu surorile mele, cu fraţii mei. Deşi sunt momente când nu mai vreau să aud de părinţii mei, îmi este dor de casă. Mi-aş dori să fim şi noi ca toată lumea, o familie normală. Aş vrea să mă întorc acasă, dar doamna directoare nu îmi dă voie. Spune că acolo e fratele meu, care este un pericol pentru mine”.
Întrebată dacă a povestit cuiva abuzul la care a fost supusă, minora afirmă că, din cauza sentimentelor de ruşine cu care s-a confruntat, a preferat şi preferă să ţină totul sub tăcere: „De ruşine nu am spus nimic. A încercat doamna psiholog să vorbească cu mine, dar eu nu am vrut să spun nimic. Mă temeam să nu audă colegele mele ceva şi să râdă de mine. Sau să încerce să mă descoasă într-un fel. Sunteţi prima persoană cu care discut despre ce s-a întâmplat de când sunt aici. Nici doamnele educatoare, nici măcar prietenele mele nu ştiu. Îmi este foarte ruşine şi frică” (tremură şi plânge).
Rezultate preliminare
Observaţia şi discuţia cu victima minora ne-au condus spre concluzii preliminare. Victima a suportat pe parcursul a mai mult de trei ani stări emoţionale negative, sub formă de frustrare şi stres, ducând la anxietate, sentiment de incapacitate de a înlătura situaţia dificilă, de lipsă de susţinere din partea adulţilor etc. Anterior violului a suportat abuz fizic din partea tatălui, s-a confruntat şi cu alte forme ale abuzului, mai ales neglijarea. Victima A.M. prezintă simptome ale stresului posttraumatic, în special prin permanentele amintiri despre perioada abuzului sexual şi incapacitatea de a se adapta la noua situaţie, trăirile dificile pe care le mai păstrează, dificultăţile de adaptare socială, de realizare a activităţilor pe care anterior le făcea uşor.
În relaţiile cu experţii este sinceră, implicată în cercetare. În comportament se înregistrează reacţii care pot fi cauzate de trăirea în continuare a unei situaţii stresante.
Rezultatele psihodiagnosticului prin aplicarea testelor standardizate
Testul MMPI (Lachar, 1974) s-a aplicat în scopul cercetării personalităţii victimei. Rezultatele aplicării acestei metode remarcă prezenţa următoarelor stări psihice la A.M.:
Pe scalele depresie şi schizoidie înregistrează 69, respectiv 65. Rezultatele sunt la limita normalului. Pe scala paranoia, scorul este 80 – sentiment de insecuritate, persecuţie, pericol. Tendinţele depresive (69) se manifestă ca simptom de limită – perturbare a echilibrului emoţional, sentimente persistente de tristeţe, pierderea încrederii în sine sau proastă părere despre sine, pierderea bucuriei în faţa lucrurilor care altădată ar fi fost plăcute şi interesante; pierderea speranţei şi sentimente de neajutorare, sentimente inexplicabile de vinovăţie şi de zădărnicie; agitaţie sau anxietate, dificultăţi în concentrare; simptome fizice – oboseală, pierderea energiei, probleme cu somnul, dureri fizice sau diverse tulburări ale organismului. Tot ca simptom de limită înregistrăm şi manifestarea de schizoidie (65) – senzitivitate sporită, dificultăţi în cadrul relaţiilor sociale.
Ca simptom de limită pe scala depresiei se manifestă sentimentul de insecuritate, persecuţie, pericol, dar şi cote de limită pe scala isteriei (66) – detaşare de ambianţă‚ limitare a câmpului de conştiinţă‚ reacţii prin apărare de stimulii traumatizanţi‚ care se pot reproduce cu aproape aceeaşi forţă în condiţiile manifestării unor stimuli asemănători şi pot provoca emoţii asemănătoare celor din momentul iniţial.
Se poate menţiona că în structura de personalitate a victimei A.M. au survenit schimbări defavorabile. Se remarcă o conştiinţă vulnerabilă şi voinţă afectată.
Tabloul clinic al manifestărilor victimei a înglobat aspecte depresive şi schizoide şi accentuări de tip paranoia, sentiment de insecuritate, persecuţie, pericol, senzitivitate sporită, dificultăţi în cadrul relaţiilor sociale, riscul permanent de a pierde interesul, insistenţa în activitate, perturbarea echilibrului emoţional, sentimente persistente de tristeţe, pierderea încrederii în sine.
Testul de anxietate Taylor. Rezultatele victimei pe scala anxietăţii evidenţiază o manifestare puternică a stării emoţionale de nelinişte, de teamă însoţită de schimbări/tulburări fiziologice şi comportamentale.
În cazul victimei A.M. este vorba despre o stare de anxietate survenită ca reacţie la stresul suportat în urma abuzului sexual prelungit.
Testul stărilor depresive Zung. S-a aplicat ca o metodă de diagnostic diferenţial faţă de tulburarea de anxietate. Rezultatele pe scala depresiei arată prezenţa unei stări depresive.
În cazul victimei A.M. este vorba despre o stare de depresie nevrotică, care-i conferă lipsă de iniţiativă, frustrare şi iritabilitate. De fapt, manifestările anxioase în asemenea stări se prezintă ca simptome.
Testele proiective. A fost ales „Testul arborelui”, test validat în România, prin care s-a stabilit un şir de particularităţi (Anca Rozorea, Mihaela Sterian, 2000).
Testul arborelui a evidenţiat o rupere de realitate, sentiment de insecuritate, nevoie de suport, tendinţe de izolare socială şi dorinţă de a uita trecutul.
Testele proiective au confirmat un şir de caracteristici de personalitate‚ determinate prin probele metrice: afectarea gravă a emotivităţii şi a sinelui, care a condus la scăderea încrederii în sine, la trăirea sentimentului de pericol, la tendinţe de izolare socială şi pasivitate.
În cazul victimei A.M. este vorba despre manifestarea incapacităţii de adaptare, condiţionată îndeosebi de dezechilibrul neuropsihic, şi tendinţa de izolare socială, de limitare a comunicării cu mediul. Victima A.M. are anumite particularităţi psihice şi trăsături de personalitate care provoacă dificultăţi de adaptare socială.
Prin cercetările efectuate am ajuns la concluzia că victima A.M. a suportat în perioada abuzului sexual emoţii puternice, care pot fi caracterizate ca stres, condiţionate de starea de neajutorare, de nesusţinerea de membrii adulţi ai familiei.
Tabloul psihopatologic al manifestărilor victimei A.M. a înglobat aspecte depresive şi schizoide, sentiment de insecuritate, persecuţie, pericol, senzitivitate sporită, dificultăţi în cadrul relaţiilor sociale, perturbarea echilibrului emoţional, sentimente persistente de tristeţe, pierderea încrederii în sine.
În cazul victimei s-au produs schimbări ale afectivităţii, dar aceste schimbări n-au atins un nivel patologic. Totuşi, se poate constata că schimbările se prezintă ca o reminiscenţă a trăirilor negative suportate, aceste modificări creându-i dificultăţi de adaptare şi de încadrare socială eficientă. Totodată s-a constatat o stare de depresie nevrotică, ce conduce la lipsă de iniţiativă, intoleranţă la frustrare, iritabilitate, iar manifestările anxioase în asemenea stări se prezintă ca simptome.
În final, se constată că victima A.M. manifestă incapacitate de adaptare, condiţionată îndeosebi de dezechilibrul neuropsihic, şi tendinţă de izolare socială, de limitare a comunicării cu mediul. Reabilitarea morală a victimei se prezintă ca o condiţie esenţială pentru ea.
Concluzia expertizei
1) Victima minoră deţine capacitatea de a percepe şi de a reproduce adecvat evenimentele, conştientizează cele întâmplate, apreciază just situaţia în care s-a aflat. Aceste caracteristici s-au format pe parcurs, la momentul primului abuz sexual nu înţelegea pe deplin caracterul acţiunilor fratelui, nu putea opune rezistenţă, nu era în stare să apeleze la ajutorul altor persoane, încercând doar să revendice pentru sine anumite condiţii care i-ar asigura siguranţa. Deşi n-a fost ascultată, a suportat abuzul până la momentul când a atins o altă vârstă şi a conştientizat adecvat situaţia, relatându-i despre aceasta poliţistului.
2) Victima nu are tendinţe de confabulaţie, relatează liber şi cu detalii evenimentele abuzului sexual, trăieşte afectiv aceste evenimente.
3) Minora A.M. suportă o stare de stres posttraumatic, cu consecinţe negative asupra afectivităţii, voinţei, sferei senzoriale şi vieţii relaţionale.
Recomandări
Reglementarea expertizei psihologice reprezintă o urgenţă a sistemului judiciar din România din perspectiva evoluţiei instituţionale a sistemului judiciar, dar mai ales din perspectiva psihosocială a conceptului de justiţie restaurativă, în noua sa abordare.
Astfel, activitatea expertului psiholog nu trebuie să se limiteze la elaborarea unui raport psihologic, cât mai complex din punct de vedere profesional, adesea „bombastic”. Dimpotrivă, expertul psiholog trebuie să participe activ la toate fazele procesului judiciar, fiind în acelaşi timp şi expert, evaluator, consilier/consultant, apărător sau reprezentant, dar şi martor.
În faza de judecată, expertul psiholog trebuie să răspundă în cazul administrării probei cu interogatoriu întrebărilor adresate de către părţi, prin apărători/procuror sau de către instanţa de judecată. Demersul profesional riguros trebuie să fie însoţit de o argumentaţie reală, plauzibilă şi activă, care în plan judiciar să poată valoriza drept informaţie utilă organului judiciar (instanţei de judecată) în conturarea convingerii intime, pe baza căreia să poată soluţiona speţa judiciară dedusă judecăţii în cunoştinţă de cauză.
În ceea ce priveşte cadrul normativ general privind activitatea de expertiză judiciară şi Codul de procedură penală, ar fi oportune modificarea şi completarea acestora, astfel încât să fie reglementat statutul special al psihologilor experţi, precum şi reglementarea şi valorificarea activităţilor de expertiză psihologică în procesul judiciar.
Menţionăm că, în prezent, printre mijloacele de probă în procesul judiciar nu se regăseşte şi expertiza psihologică. De asemenea, sunt necesare o evidenţă actualizată a experţilor psihologi, o restructurare a cadrului normativ privind exercitarea profesiei de psiholog în România, precum şi o reglementare a activităţilor şi competenţelor expertului psiholog. Şi, nu în ultimul rând, este imperios necesară introducerea în Clasificarea Ocupaţiilor din România a ocupaţiei de psiholog expert.