Geniul şi sinuciderea (1)

Creaţia este o supremă împlinire a personalităţii, artistul fiind înzestrat cu capacităţi cognitive, intuitive şi emoţionale deosebite, căci el se transferă pe sine în emoţiile celorlalţi.

Valoarea creaţiei nu rezidă numai în capacitatea de a dărui emoţii estetice, ci, prin repercusiunile ei, ea joacă un rol de model pentru societate.

În desfăşurarea actului creator, traiectoria vieţii artistului poate lua deseori un curs tragic. După cum spunea Tudor Vianu: „Interesul vieţii artistice nu coincide cu acela al conservării personale. Artistul nu-şi trăieşte viaţa, artistul şi-o consumă. Durerea încercată de un artist poate deveni impulsia creatoare, descătuşată de acest semnal”⁽¹⁾.

Sunt cunoscute astăzi câteva cazuri de artişti de geniu, scriitori, pictori, muzicieni, care şi-au sfârşit viaţa prin sinucidere. Printre aceştia se numără: Van Gogh, Ceaikovski, Jack London, Stefan Zweig, Virginia Woolf, Hemingway, Kirchner, Pavese şi alţii. La aceştia se mai pot adăuga cei a căror tentativă de sinucidere a eşuat: Gauguin, Schumann, E.A. Poe, O’Neill, Berlioz. Mai există şi acei artişti în opera cărora moartea constituie un laitmotiv care străbate ca o incantaţie lugubră întreaga lor creaţie: Novalis, Lautreamont, Chateaubriand, Camus.

Cazul Van Gogh

Acest caz a fost viu disputat de-a lungul anilor, atât în mediul artistic, cât şi în cel psihiatric⁽²⁾.
 

La 30 martie 1853 se naşte, în sudul Olandei, Vincent van Gogh. Dintre cei cinci fraţi şi surori, cel care avea să-i fie cel mai apropiat este fratele său Theo, născut patru ani mai târziu. În 1869, Vincent este angajat de firma Goupil&Co. din Haga, o companie specializată în artă. În 1872 îşi începe corespondenţa cu fratele său Theo. Între 1873 şi 1875 călătoreşte, trimis de companie, la Londra şi la Paris. Are prima poveste de dragoste, nefericită, cu Ursula, fiica proprietăresei lui. Îşi pierde interesul pentru munca sa.

În 1876, concediat de firmă pentru neglijenţă, se pregăteşte să intre la un seminar teologic. Călătoreşte la Borinage, o regiune minieră săracă din Olanda, pentru a-i ajuta pe minerii defavorizaţi. Excesele mistice îl extenuează. Întrerupe orice contact cu familia pe parcursul anului 1879. În 1880 se hotărăşte să se dedice artei.

Respins de verişoara sa, de care era îndrăgostit, cade în depresie. Se întoarce la Haga, unde trăieşte cu o prostituată, care îl părăseşte în 1882. Fratele său Theo începe să-i acorde o alocaţie lunară, pentru a se putea întreţine.

În 1886, fraţii se stabilesc la Paris. Vincent suferă primele atacuri şi se cufundă în alcoolism. Îl frecventează pe negustorul de artă Julien „Père” Tanguy. În februarie 1888 se stabileşte la Arles, în sudul Franţei. În toamna aceluiaşi an primeşte vizita prietenului său Paul Gauguin. După o dispută violentă cu acesta, se automutilează, tăindu-şi urechea. Este internat în azilul de la Saint-Remy, pe care îl părăseşte un an mai târziu.

În martie 1890, zece dintre picturile sale sunt expuse la salonul independenţilor. La recomandarea fratelui său Theo, în luna mai a aceluiaşi an ajunge în pitorescul Auvers-sur-Oise, lângă Paris, pentru a primi îngrijirile doctorului Gachet. În cele două luni petrecute aici, ultimele din viaţa sa, alternând între momente de fericire extremă şi anxietate profundă, Van Gogh pictează 77 de tablouri, 30 de desene şi o gravură, câteva dintre ele fiind puncte de reper esenţiale în istoria artei.

În cele din urmă, la 27 iulie 1890, se împuşcă în piept, murind două zile mai târziu, la 37 de ani.

Dintre psihiatrii care s-au preocupat îndeaproape de acest „caz”, notabile sunt studiile lui K. Jaspers şi F. Minkovska. Primul susţine teza schizofreniei lui Van Gogh, bazându-şi afirmaţiile pe prezenţa halucinaţiilor şi a delirului paranoid şi mistic⁽³⁾.
 

Mai mulţi psihiatri etichetează „crizele de nebunie” ale artistului ca fiind datorate epilepsiei, boală regăsită la rudele materne ale artistului. Pentru epilepsie pledează tentativa de homicid încercată asupra lui Gauguin, prin atacarea lui cu briciul, urmată apoi de o groaznică automutilare. De fapt, prima criză impulsivă şi agresivă s-a înregistrat încă din prima tinereţe, când a încercat să-şi constrângă verişoara să-l ia în căsătorie, supunându-se la un supliciu în faţa ei. De altfel, iritabilitatea şi impulsivitatea care l-au caracterizat o viaţă întreagă se integrează în descripţia caracterului bipolar al personalităţii epileptice, care oscilează între polul adezivităţii şi cel al explozivităţii.

Tema sinuciderii, împletită strâns cu cea a ratării, l-a urmărit pe Van Gogh toată viaţa. La 37 de ani, secătuit, cu nervii zdruncinaţi, pradă unor crize tot mai violente de furie, speriat de nebunia care îi dădea târcoale, îşi pune capăt vieţii, mai probabil sub imperiul unor îndemnuri halucinatorii.

Cazul Ceaikovski

Talentul muzical s-a manifestat precoce la Ceaikovski, deoarece şi-a început pregătirea muzicală la 5 ani. De foarte tânăr, încă din timpul studiilor liceale de la Şcoala de Jurisprudenţă, îşi descoperă atracţia fizică pentru unii dintre colegii săi, fapt care îi provoacă o intensă disperare.
 

După terminarea Conservatorului, profesor fiind, a încercat să scape de această atracţie spre homosexualitate printr-o căsătorie pripită cu una dintre studentele şi admiratoarele sale înfocate. Căsătoria cu Antonina Miliukova a fost un eşec total, astfel că în timpul lunii de miere, la doar două săptămâni de la nuntă, a avut prima tentativă de sinucidere, aruncându-se în râu.

O legătură strânsă a avut însă cu o altă femeie, Nadejda von Meck, o văduvă bogată, pasionată de muzică, cu care a avut o relaţie pur intelectuală, materializată prin 1200 de scrisori scrise între 1877 şi 1890. Relaţia a fost întregită şi de un sprijin financiar anual, care i-a permis lui Ceaikovski să-şi dezvolte talentul muzical prin numeroasele sale vizite în Europa. Relaţia cu bogata patroană s-a sfârşit brusc în momentul în care ea a descoperit homosexualitatea compozitorului.

Depresia, ca fundal al actului suicidar, se manifestă la acest compozitor prin tristeţe profundă, plictis, melancolie, aşa cum el însuşi le scria prietenilor săi. Munca îl surmenează, dar nu se poate abţine să nu compună, întrucât în permanenţă era terorizat de tristeţe şi de frica de viitor. Ajuns la vârsta maturităţii artistice, beneficiar al unui binemeritat succes peste tot în lume, compozitorul, în timpul unui raptus suicidar, preferă să înghită o fiolă cu o cultură de vibrioni holerici, decât să-şi mai continue viaţa şi munca. Gestul se pare că a fost îndelung premeditat, întrucât şi-a compus şi un testament muzical – sau cel puţin aşa este considerată Simfonia nr. 6 în Si minor, redenumită şi Patetica, opus 74. Aceasta este considerată de mulţi ca fiind cea mai complexă compoziţie a lui Ceaikovski, datorită frumuseţii lirice a muzicii, dar şi datorită structurii componistice aparte. Însuşi compozitorul declara: „Fără exagerare. Mi-am pus tot sufletul în această lucrare”.

Simfonia este compusă din patru părţi, fiecare parte având un mesaj secret. Încă din prima parte, finalul vieţii este anunţat prin tonurile sumbre ale muzicii, care semnifică pasiunea fatală. Dezvoltarea muzicală din deschiderea simfoniei ajunge foarte repede la un moment de criză, produs prin intrarea plină de gravitate a alămurilor. Tema tromboanelor este atât de desprinsă de context, încât nu poate să nu se facă o analogie cu tema Recviemului (conform muzicologului Milton Cross), asimilată cu tema destinului. Partea a doua descrie plăcerile dragostei, a treia exprimă dezamăgirea generată de această dragoste, iar ultima parte reprezintă sfârşitul inexorabil, reprezentat de moarte.

Semnificativă pentru testamentul muzical al compozitorului este o temă introdusă în simfonie, care a fost extrasă din muzica bisericească ortodoxă, care se oficiază în biserica ortodoxă rusă ca slujbă de maslu pentru morţi. Cuvintele slujbei ortodoxe spun: „Şi fie ca sufletul său să se odihnească cu sufletul sfinţilor”; şi, ca şi cum şi-ar fi ascultat propriul prohod, la nouă zile după premiera acestei simfonii, în 1893, Ceaikovski era mort.

Cazul Hemingway

Scriitor legendar, corespondent de război în multe teatre de luptă, sportiv talentat, Ernest Hemingway şi-a sfârşit viaţa prin sinucidere la vârsta de 62 de ani. A trăit o viaţă agitată şi complexă prin acţiunile sale, dar totodată tragică prin consecinţele asupra persoanei sale. A avut experienţe cu totul ieşite din comun, generate de participarea la Primul Război Mondial, la Războiul Civil din Spania, la revoluţia din Cuba, la safariul din Africa, la nenumăratele coride din Spania, precum şi la intensele întâlniri literare şi bahice din saloanele Parisului.

A fost un timp când Ernest Hemingway era un om care îşi dirija viaţa aşa cum voia, plin de talent, energie, bărbăţie şi mereu înconjurat de admiraţie şi invidie. Câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, navigator şi pescar în apele Oceanului Atlantic, vânător în savanele africane, supravieţuitor al unor accidente de maşină sau de avion, al unor răni din război, traiectoria acestui artist de succes nu putea să fie decât una triumfală. Totuşi, nu aşa s-au derulat întâmplările până la final, care a survenit în iulie 1961.

Ultimul episod de depresie, sfârşit prin actul fatal al sinuciderii, a început cu o tentativă de sinucidere în primăvara lui 1961. A urmat o internare în spitalul de psihiatrie, unde, dată fiind gravitatea situaţiei, Ernest Hemingway a primit tratament cu şocuri electrice. După de trei săptămâni, doctorii au hotărât că poate să se întoarcă acasă, fiind lăsat în grija şi supravegherea lui Mary, soţia sa. Nu a fost însă suficient efortul doctorilor, prietenilor sau al soţiei, întrucât în noaptea de 2 iulie 1961 s-a sculat pe furiş, a furat cheia de la magazia unde îi fusese încuiată puşca şi, odată recuperată arma favorită, s-a împuşcat cu un glonţ în cap.
 

Ulterior, moartea şi suferinţa psihică din ultimii ani au fost atribuite unei tulburări afective bipolare. Totuşi, nu puţini doctori şi prieteni au incriminat ca factor important în determinismul actului final faptul că Hemingway suferea de alcoolism cronic încă din tinereţe, boală care s-a accentuat în ultimii ani de viaţă, coincizând şi cu perioada de declin artistic.

Alţi cercetători şi biografi ai scriitorului consideră că a existat o boală cu transmisie ereditară pe linie paternă, dat fiind că în familia scriitorului s-au sinucis încă patru persoane: tatăl Clarence, sora Ursula, fratele Leicester şi, mult mai târziu, nepoata Margaux, artistă de cinema.

Boala presupusă este hemocromatoza, care se asociază de multe ori cu diabetul, depresia şi actele impulsive, precum comportamentul suicidar. Semnificativă este povestea tatălui lui Hemingway, care s-a sinucis la vârsta de 49 de ani, folosind o armă considerată un simbol al demnităţii familiei: un revolver Smith and Wesson, armă cu care luptase în Războiul Civil, sub comanda generalului Grant, bunicul lui Ernest. Explicaţia sinuciderii tatălui a suferit multe schimbări de-a lungul vieţii scriitorului. Imediat după comiterea sinuciderii, Ernest Hemingway considera că tatăl său a fost un laş: „My father was a coward. He shot himself whithout necessity”. (Tatăl meu a fost un laş. El s-a împuşcat fără rost*)⁽⁵⁾.

Dar, în 1936, odată cu apariţia primului episod de depresie manifestă, el reconsideră gestul disperat al tatălui său, aflat în dificultate financiară în anul de criză 1928, anul sinuciderii sale, şi îi scrie unei rude: „I know what people go through. It makes me more tolerant of what happened to my father”. (Eu ştiu prin ce trec oamenii. Asta mă face să fiu mai îngăduitor cu ceea ce s-a întâmplat cu tatăl meu*)⁽⁵⁾.

La primirea premiului Nobel, pentru romanul Bătrânul şi marea, fiind într-un nou episod depresiv, în loc de participare la ceremonie trimite o scrisoare plină de tristeţe, având ca temă singurătatea artistului: „...Writing at its best, is a lonely life. [...] He grows in public stature as he sheds his loneliness and often his work deteriorated. For he does his work alone and if he is a good enough writer he must face eternity, or the lack of it, each day. (Scrisul de performanţă este o viaţă de însingurare. ... El [scriitorul] creşte în faimă pe măsură ce îşi pierde carapacea de singurătate şi de multe ori opera i se deteriorează. Căci el îşi duce munca singur şi, dacă e un scriitor suficient de bun, trebuie să privească în faţă eternitatea, sau lipsa ei, în fiecare zi*)⁽⁵⁾.

Această scrisoare este cântecul de lebădă al scriitorului, care şapte ani mai târziu nu va accepta boala şi deteriorarea talentului şi va apăsa pe trăgaciul puştii cu care altădată împuşcase lei.