Persoanele cu tulburări psihice, spre deosebire de cele cu alte tipuri de boli, sunt adesea confruntate cu prejudecăţi. Persistă încă în populaţia României ideea că aceste persoane nu pot să funcţioneze normal, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în profesie şi societate. Astfel, acestora li se ataşează, într-un mod incorect şi generalizator, atributul de persoane periculoase, handicapate sau inutile. Se pare că şi pentru decidenţii politici ideea de responsabilitate este axată doar pe protecţia populaţiei faţă de persoanele cu tulburări psihice, în ţara noastră neexistând o lege de protejare a pacienţilor cu asemenea tulburări (în prezent sau în trecut) faţă de acţiunile discriminatorii de orice natură sau intensitate.
Neînţelegerea bolii psihice conduce mentalitatea populaţiei către frică faţă de cei care au fost internaţi/diagnosticaţi vreodată cu tulburări psihice. De la necunoaştere şi frică la intoleranţă este doar un pas. Intoleranţa, ca proces prin care o persoană sau un grup evită sau chiar urăşte o altă persoană din cauza diferenţelor faţă de ceilalţi, a intrat în mentalul colectiv, ca un mit. Intoleranţa socială este declanşată în principal de frica de necunoscut. Cei care o practică cred cu tărie că orice diferenţă (de opinii, de emoţii, de comportament etc.) este vina acelei persoane şi, ca atare, ea poate fi respinsă, îndepărtată ori stigmatizată prin sintagme denigratoare.
Boala psihică nu este identică unei condamnări judecătoreşti, neavând drept consecinţă excluziunea profesională sau socială. În plus, psihiatria ca ramură medicală a progresat mult în ultimele decenii, făcând posibilă recuperarea pacienţilor şi reîncadrarea lor în societate.
Scriam într-un editorial al acestei reviste, publicat în anul 2017: „Un alt mit care ar trebui eliminat din mentalitatea decidenților, dar și a populaţiei, inclusiv a psihiatrilor, este acela ce consideră că, întotdeauna, o tulburare psihică este o boală care se întinde pe o durată foarte lungă, poate chiar pe întreaga durată a vieții. Este necesară o schimbare de paradigmă în abordarea problemelor de sănătate mintală, comutând conceptul de boală psihică de lungă durată pe cel al unei condiții medicale pasagere, posibil de a fi vindecată sau remisă prin accesul rapid la tratamentele bazate pe evidențe clinice. Cu o intervenție terapeutică promptă, există posibilitatea ca evoluția tulburărilor psihice să fie scurtată, așa cum s-a întâmplat în cazul multor boli somatice”.
Şi atunci, de ce să înfierăm o persoană cu o tulburare psihică neascunsă publicului, tulburare care, din păcate, s-a soldat cu un final tragic? De ce să pătăm parcursul acestei vieţi care a cunoscut şi suferinţa, dar şi izbânda, prin cuvinte stigmatizante ce îi atacă memoria?
Trebuie să recunoaştem că persoanele cu tulburări psihice (cronice, episodice, pasagere etc.) sunt vulnerabile la încălcări grave ale drepturilor omului. Tocmai de aceea, mişcarea de advocacy pentru sănătatea mintală s-a dezvoltat în ultimii 30 de ani ca mijloc de combatere a stigmei şi prejudecăţilor împotriva persoanelor cu diagnostice psihiatrice. Profesioniştii din acest domeniu au datoria morală de a combate stigma ataşată unei asemenea persoane. Ei pot susţine şi cauza dreptului egal la un loc de muncă, în numele persoanelor care se confruntă cu discriminarea, abuzul sau alte nedreptăţi cauzate de diagnosticele psihopatologice. De ce nu se actualizează legislaţia în privinţa politicilor de sănătate mintală, care să aducă modificări favorabile persoanelor cu tulburări mintale? Ne preocupă mai mult recuperarea deşeurilor menajere decât cea a sufletelor aflate în restrişte sau cumpănă existenţială?