Oscar Wilde spunea că oricine poate face istorie, dar numai unii pot să o scrie! Eu nu vreau să mă pun în spatele acestui aforism, ci doar să subliniez cât de important este să pui într-o istorie apariția și dezvoltarea unui domeniu precum psihoterapia, despre care astăzi vorbește toată lumea. Pe parcursul acestei strădanii, mi-am permis să așez lucrurile așa cum le-am înțeles eu, prin prisma umilei mele experiențe de psihoterapeut și de spectator reflexiv al lumii în care trăiesc și pe care încerc să o cuprind.

Deși termenul de psihoterapie a fost „inventat” de medicul englez Walter Cooper Dendy (Psyche, a Discourse on the Birth and Pilgrimage of Thought, 1853), ce se înțelege astăzi prin psihoterapie, în sens larg, poate fi recunoscut ca fiind prezent în istoria omenirii din cele mai vechi timpuri. Psihoterapia poate fi privită ca o „practică vindecătoare”, în rând cu alte practici primitive de tămăduire. În sens informal, psihoterapia a fost practicată de secole, oamenii primind ajutor psihologic, consiliere și forme mai structurate de ajutor psihologic de la alții, fie ei „specializați” în acest fel de ajutor, fie de la unii la fel ca ei. Pe de altă parte, istoria psihoterapiei nu poate fi despărțită de istoria filozofiei, a medicinei și a psihologiei și mai ales de evoluția ideilor despre minte, despre self și despre subiectivitate, pentru că trebuie să acceptăm că, în fond, psihoterapia există de când boala mintală și conceptul de minte s-au așezat în credința oamenilor (Smith, 2013)(1).

A scrie un text despre istoria psihoterapiei întâmpină felurite greutăți. În primul rând, este dificil de găsit referințe bibliografice, în al doilea rând există diferențe în ceea ce autorii înțeleg prin termenul de psihoterapie și, nu în ultimul rând, evoluția psihoterapiei a depins așa de mult de conflictele istorice, culturale, de la un spațiu la altul și de la un timp istoric la altul, încât este greu să găsești un singur fir pe care să-l urmărești cu perseverență. Istoricul american Eric Caplan (1998)(2), care și-a petrecut mai mulți ani încercând să scrie o astfel de istorie a psihoterapiei, povestea cât de greu a fost să găsească resurse, având la dispoziție întreaga librărie a Congresului american și Biblioteca Națională de Medicină de la Washington, DC. Și el, ca și mulți alții înainte sau după el, s-a lovit de pletora de definiții, de lipsa lor de unitate și de greutatea de a o distinge printre atâtea teorii care au vizat conceptul de boală mintală, de psihic, minte, self, subiectivitate. La fel de dificil este și a distinge psihoterapia de misticism, de religie, de medicină și, în final, de psihologie.

Se spune că primele cunoștințe despre viața psihică și suferința sufletească pot fi privite ca fiind tot atât de vechi ca și omenirea. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să cunoască natura stărilor emoționale și legătura lor cu comportamentul, în dorința de a ușura povara indusă de suferința mintală.

Astfel, pentru egipteni și babilonieni, sursa stărilor mintale și comportamentale se găsește în sufletul imaterial, asociat în mod intim cu respirația, cu plămânii și cu inima.

Arabii recunosc factori psihologici printre cauzele unor boli și pe această bază introduc conceptul de igienă mintală.

În aceeași linie, vechii egipteni vorbesc în papirusul descoperit de Georg Ebers, considerat cel mai vechi papirus cu subiect medical, despre puterea magică a sugestiei, ca o acțiune complementară medicinei, în unele boli. De fapt, papirusul egiptean descoperit de Edwin Smith conține o descriere detaliată a creierului și unele speculații despre funcțiile lui.

În China antică exista credința în legătura dintre organe și emoții și, de aici, necesitarea de a controla emoțiile, cu scopul de a preveni bolile corpului și moartea prematură.

Tot din vechime, vindecarea problemelor psihice a fost un domeniu al anumitor persoane, precum șamani, preoți, vraci sau profeți. În perioada „preistorică” a psihoterapiei, aceștia foloseau procedee izvorâte din cultura din care proveneau (Tringer, 2016)(3). În majoritatea cazurilor, vindecarea „psihologică” a fost domeniul religiei și al instituțiilor religioase. Necazul provocat de tulburările „spiritului” a fost etichetat ca o „mânie a zeilor”, ca o intrare a persoanei în posesia unui demon, sau ca o pedeapsă față de presupuse încălcări ale legilor zeilor de către respectiva persoană, iar vindecători sau șamani de tot felul erau chemați să readucă liniștea în sufletul celui tulburat.

Vechii greci au fost printre primii care au identificat boala mintală ca o condiție medicală, mai curând decât un semn al pedepsei zeilor. Deși înțelegerea naturii bolilor mintale și a mijloacelor de tratament nu a fost totdeauna una corectă, ei au recunoscut totuși valoarea terapeutică a vorbelor de consolare. Era foarte apreciată capacitatea unor doctori de a se adresa și spiritului pacienților, nu numai corpului, și se spunea că, dacă un medic este și filozof, atunci el este ca un zeu („iatros philosophos isotheos”). Hipocrate considera tulburarea mintală ca o boală și însăși jurământul hipocratic are la bază principiile folosite ulterior de psihoterapie, respectiv conceptul de empatie. Mai mult, în vechea Grecie era la loc de cinste și meditația, ea făcând parte din cultul lui Dionysos. De fapt, meditația juca un rol în ritualurile de vindecare din multe alte culturi non-mediteraneene. Mai târziu, aceste concepții au fost preluate de lumea medievală și practica penitenței din tradiția iudeo-creștină, ascetismul și diferite alte ritualuri erau folosite pentru efectul lor psihologic asupra credincioșilor.

Pitagora (c. 569 - c. 475 î.e.n.) este unul dintre primii învățați ai vechii Grecii care s-a ocupat de problema minții și a relației cu corpul omenesc. El făcea distincția dintre psyche-ul nemuritor, cu care captăm rațional lumea inteligibilă, și corpul material și muritor, în care psyche-ul sălășluiește doar temporar. Pitagora făcea și distincția epistemologică dintre obiectele abstracte ale matematicii și logicii și lumea exterioară naturală, care este percepută prin simțuri. Se poate spune că el este unul din primii dualiști, postulând distincția dintre minte și corp. Cam în același timp, un alt filozof grec, Democrit (c. 460 - c. 370 î.e.n.) făcea distincția dintre cunoașterea insuficientă, dobândită prin simțuri, și cea adevărată, dobândită prin rațiune. În schimb, medicina din Grecia antică era materialistă și Hipocrate (c. 460 - c. 370 î.e.n.), considerat părintele medicinei moderne, nega influența spiritului și a demonilor în geneza bolilor, care pot fi cunoscute doar prin observație și prin logică.

Cum am afirmat mai sus, nu se poate vorbi despre istoria psihoterapiei dacă nu se urmărește și evoluția în timp a ideilor despre self, adică acea calitate a ființei noastre care ne lasă sentimentul că suntem proprietarii minții noastre, ai corpului și ai vieții noastre interioare, calitate pe baza căreia individul se vede pe sine ca „eu” și creează premisele unei existențe subiective.

Heraclit (c. 535 î.e.n. - c. 475 î.e.n.) este cel care a deschis discuția despre sine și interioritate când spunea: „Am fost în căutarea mea”. El afirmă că această căutare nu are sfârșit, pentru că sufletul, ceea ce s-ar asimila cu ce înțelegem astăzi prin self, este fără sfârșit... „Tu nu vei putea găsi granițele sufletului, chiar dacă mergi în toate direcțiile...” Pentru el, sufletul este abisal, sufletul nu este un obiect care așteaptă să fie descris, ci o chestiune imposibil de evitat când îți întorci privirea spre înăuntrul tău (Porter, 2017)(4). Un pic mai târziu, Socrate folosește primul ideea de „eu”, când spune „corpul meu mort nu este «eu»”, iar mai departe, „eu nu sunt corpul meu, ci sufletul meu rațional” (Sorabji, 2008)(5).

Pentru Platon (428-347 î.e.n.), adevăratul suflet era rațiunea sau intelectul. Platon era și el dualist, în sensul credinței că psyche este nemuritor și imaterial, iar corpul este material și muritor. Adevărata cunoaștere poate fi obținută numai când psyche depășește condiția de a fi corupt de către corp, în care este ținut prizonier. Bunăstarea individului depinde de armonia dintre cele trei părți ale psyche-ului: rațiune, pasiune și apetit, mai ales atunci când rațiunea controlează părțile inferioare, respectiv pasiunile și apetitul. El face distincția între partea superioară și cea inferioară a sufletului. Să fii stăpânul tău înseamnă să te conduci după partea mai înaltă a sufletului, care să domine partea interioară, unde sunt plasate dorințele. Când acestea din urmă dețin controlul, atunci se creează condițiile pentru tulburări ale psihicului. Platon mai spunea că un om bun este cel care raționează. Prin rațiune, individul dobândește stăpânire de sine. A fi stăpânul tău mai însemna să posezi trei calități: unitate cu tine însuți, calm și autocontrol. Un suflet bun se bucură de ordine, concordie și armonie, iar un suflet rău are toate lucrurile din sufletul lui în conflict, ca într-un război civil. Astfel, el concepea spațiul interior, sufletul, ca un spațiu moral, și așa am putea spune că Platon poate fi considerat părintele psihologiei moralei când afirma că prima rădăcină a selfului și prima rădăcină a identității este morala (Taylor, 1989)(6).

Concepția marelui filozof grec Aristotel (384-322 î.e.n.) asupra relației dintre psihic și materie, dintre suflet și corp, este mult mai elaborată. El distinge patru feluri de cauzalități prin care oamenii cunosc lumea. Prima este cauza materială, adică materia din care ceva este făcut sau realizat. Apoi cauza formală, care reprezintă forma în care ceva există, iar cauza eficientă este ceea ce a generat existența unui lucru. La urmă, cauza finală este dată de relația cu zeitățile. După el, psyche este cauza formală a ființelor umane, în timp ce materia din care este format organismul nostru este cauza materială. Fără psyche, forma materială a corpului nostru nu capătă viață. În cazul ființelor, cauza eficientă și cea finală sunt reprezentate tot de psyche, care există atât la plante, cât și la animale. În timp ce la plante există psyche-ul „nutritiv”, care conduce la creșterea, menținerea și reproducerea lor, la animale există psyche-ul „senzitiv”, care este responsabil de senzație, plăcere și durere, imaginație și memorie. Psyche-ul rațional, sau mintea („nous”), este prezent numai la oameni și servește pentru o varietate de funcții, precum abstractizarea, deliberarea și memoria. Funcțiile psyche-ului rațional presupun existența psyche-ului senzitiv. Aristotel spunea în De anima: „Presupune că ochiul ar fi un animal, atunci vederea ar fi sufletul lui” (Greenwood, 2008)(7). Se poate spune că Aristotel, spre deosebire de Platon, a fost un materialist care a luat proprietățile și caracteristicile psihologice ca fiind expresia corpurilor materiale, totuși el nu a fost un materialist reducționist care să explice psyche-ul sau mintea în termeni exclusiv materiali.

Odată cu moartea lui Aristotel se poate spune că epoca „Golden Age” a culturii grecești, care a pus fundamentele civilizației actuale, s-a încheiat. Ea a început odată cu înfrângerea armatei persane în 499 î.e.n. și s-a încheiat nu mult după căderea Atenei în războiul cu Sparta din timpul Războiului Peloponesiac (431-404 î.e.n.), lucru care, în anume fel, a consfințit încorporarea gândirii grecești în culturile contingente și mutarea centrului de greutate al gândirii antice în Imperiul Roman. Ulterior, partea mistică a teoriilor platoniciene a fost preluată și dezvoltată de creștinism, care a fost proclamat ca religie oficială în anul 380 de către împăratul Teodosiu (346 - 395), iar lucrările lui Pitagora și Aristotel au fost denigrate și considerate „păgâne”.

Treptat, discuția despre suflet/self o încorporează și pe cea despre individ și persoană. Astfel, Epictet (50-135) spunea că nu se poate încătușa persoana sau omul... există un aspect al persoanei care nu se poate încătușa. El imaginează următorul dialog: „O să te pun în lanțuri. Ce ai spus? O să mă pui în lanțuri... Picioarele mele poți să le legi, dar voința mea, niciodată”. Această discuție despre sursa ideii de persoană reprezintă un mare pas înainte și va fi preluată de filozofii romani. În secolul al II-lea al erei noastre, Cicero vorbea deja despre persoană ca sursă a deciziei morale (Sorabji, 2006)(8).

Inspirat de mistica lui Platon, filozoful roman Plotin (204-270) concepea sufletul ca pe ceva imaterial și transcendental, care este ținut prizonier în corpul material, inferior, de care poate să scape numai prin experiențe transcendentale, precum meditație sau vis. El separa selful de intelect, oamenii putând fi recunoscuți ca individuali nu după intelect, ci după individualitatea sufletului lor. El este primul care vorbește în mod explicit despre a arunca o privire înăuntrul tău cu ajutorul „ochilor minții”, pentru a ști cine ești și astfel să se realizeze autocunoașterea. Pentru el, ochii minții văd înăuntrul omului, unde se află ideile pure și eterne al sufletului (Sorabji, 2006).

Ideea de meditație și de privire înăuntru a fost preluată mai târziu de creștini și introdusă de iezuitul spaniol Ignatius de Loyola (1491-1556) ca meditație de patru săptămâni pentru curățarea sufletului, ceea ce ar putea fi considerat ca o primă formă de psihoterapie de grup.

Odată cu declinul Imperiului Roman, convențional marcat de moartea lui Teodosiu I (376) și împărțirea imperiului între cei doi fii ai săi, și sub atacul permanent al popoarelor barbare de la granițe, precum și odată cu răspândirea religiei creștine, care promitea salvarea sufletului, se consideră că se face trecerea la perioada medievală. Multe dintre textele clasicilor greci sunt distruse sau pierdute, Biblioteca din Alexandria, care păstra multe din aceste texte, a fost incendiată de mai multe ori și în aceste circumstanțe învățații vremii se mută la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, autoproclamat urmaș al Imperiului Roman, și mai apoi în spațiul persan. Aici textele grecești au fost traduse în limba arabă și, mai apoi, prin învățații Avicenna (980-1037) și Averroes (1126-1298), ele se reîntorc în cultura europeană.

Creștinismul timpuriu respingea orice alte filozofii sau religii, toate fiind considerate păgâne, în schimb utilizează partea mistică a filozofiei platoniene. Ideile lui Platon se transmit prin Plotin mai departe în lumea creștină. Astfel, Sfântul Augustin (354-430) reafirma concepția prin care sufletul era considerat o entitate separată de corpul material, dezvoltând o formă de dualism preluată ulterior de Descartes. Sufletul este o substanță spirituală care supraviețuiește după moartea corpului, substanță care se deosebește de substanța gândirii, care uneori formulează credințe eronate despre lumea exterioară.

Augustin vede și dincolo de această opoziție dintre spirit și materie, postulând existența opoziției dintre înalt și jos, între etern și temporar, însă opoziția cea mai importantă este între partea interioară și cea exterioară. Augustin este cel care vorbește mai coerent decât Plotin despre interioritate. Partea exterioară este corpul, care este comun și celorlalte animale, iar partea interioară este sufletul. Drumul de la jos la înalt, schimbările cruciale de direcție, trec prin interiorul nostru. El spune: „Nu te întoarce spre afară, reîntoarce-te în tine... în tine sălășluiește adevărul”. El perseverează în chemarea spre interior, pentru că acolo se găsește drumul spre Dumnezeu. Drumul spre Dumnezeu este un drum „în sine”, Dumnezeu nu este numai ceea ce vedem, ci însăși puterea ochilor de a vedea, El este pentru om ce este vederea pentru ochi, El este lumina interioară. „Există o lumină pe care o percepem prin ochi, o alta pe care o percepe ochiul, și o lumină pe care o percepe sufletul” (Sf. Augustin, citat de Taylor, 1989)(9).

Augustin afirma că noi avem sentimentul că mintea noastră există atunci când noi trăim ceva. El spune: „Gândește la acest lucru în mod diferit de alte lucruri, gândește-te ca și cum ar fi absent și totuși l-ai atinge și cum senzațiile obținute sunt aduse la minte, gândește-te nu prin simularea obiectului, ci prin prezența lui interioară. El nu există mai puțin prezent în minte decât atunci când îl atingem. Este vorba despre a fi atent mintal, despre a focaliza mintea pe ceva care nu este perceput în prezent... A avea suflet necesită a avea memorie, memoria face să se depoziteze experiențe, trăiri care împreună determină sufletul”. Augustin mai spune că cineva cunoaște propriile gânduri cu certitudine și această cunoaștere implică faptul că cineva cunoaște propria esență (Sf. Augustin, citat de Normore, 2016)(10).

Augustin schimbă preocupările omului de la lumea obiectelor cunoscute la activitatea de cunoaștere în sine și pe sine. Aceasta se face prin utilizarea limbajului interior. În contrast cu domeniul obiectelor, care este public și comun, activitatea de cunoaștere este particulară, fiecare este angajat în propria cunoaștere. A te uita la această activitate înseamnă să te uiți la tine însuți, la sine, este o activitate reflexivă. Această poziție reflexivă înseamnă și să ai grijă de tine însuți.

Lumina interioară este cea care luminează prezența noastră în noi, este inseparabilă de poziția la persoana întâi, înseamnă că eu sunt prezent în mine însumi. Augustin introduce ceea ce se numește „reflexivitatea radicală”. Nu se poate concepe aceasta fără poziția la persoana întâi.

Înainte de Descartes, el spunea că, „dacă tu nu ai exista, ar fi imposibil să fii indus în eroare”. Eu sunt sigur asupra existenței mele pentru că sunt pe drumul cunoașterii adevărului. El este inventatorul lui „cogito” așa cum îl vom afla mai târziu. Argumentele lui Augustin despre cunoașterea propriilor gânduri și despre esența proprie se transformă în argumentul la persoana întâi singular: „Eu gândesc”. Astfel se leagă o filiație: Plotin ne-a sugerat să cercetăm interiorul nostru, apoi Augustin ne-a îndemnat să ne uităm spre interioritate, iar mai apoi Descartes ne-a făcut ca pentru totdeauna să ne întoarcem ochii spre înăuntrul nostru (Taylor, 1989)(11).

În primele secole ale erei noastre apar și primii muguri ai medicinei moderne. Istoria psihoterapiei nu poate fi despărțită de istoria medicinei, psihoterapia dezvoltându-se în măsura în care medicina a conturat și dezvoltat conceptul de suferință mintală și în măsura în care terapia prin cuvânt a putut căpăta statutul de practică terapeutică. Această apartenență a psihoterapiei la medicină a continuat multe secole și convențional se consideră că independența ei și dreptul la autonomie s-au realizat după 1950. Astfel, Adam Blanter (2012)(12) afirmă că, în 1950, majoritatea covârșitoare a psihoterapiei era livrată de medici, în special psihiatri, ca apoi, în 1990, majoritatea psihoterapeuților să fie psihologi, fie de altă profesie decât cea medicală, dar legată într-un fel de îngrijirea sănătății mintale.

În primele decenii ale secolului I, Aulus Cornelius Celsus publică De medicina, o enciclopedie medicală în opt părți, care este considerată ca strângând laolaltă informațiile timpului despre dietă, farmacie și chirurgie. În partea a treia el vorbește despre bolile mintale și despre tratamentul lor, printre care amintește despre rolul muzicii, al cititului cu glas tare, al masajului și al relației dintre medic și pacient. Peste mai mult de 100 de ani, Galenus (129-216), medic grec care a trăit la Roma, vorbește despre dispoziția psihică și temperamental, care sunt rezultatul relației dintre cele patru fluide ale corpului (sângele, bila galbenă, bila neagră și flegma). El mai vorbește despre „simțurile comune”, precum imaginația, evaluarea, memoria și rațiunea. Acestea ar fi localizate în ventriculele creierului, a căror descriere o face cu destulă precizie. De fapt, Galenus considera că abilitățile psihice au originea în creier.

În jurul anului 800, califul Harun al-Rashid a decis să se traducă în limba arabă lucrările lui Aristotel, Hipocrate, Platon, Plotin, Galenus și ale altor gânditori antici și astfel Imperiul Islamic devine locul unde era continuată gândirea din Epoca de Aur. În acest context apar Avicenna sau Ibn-Sina (980-1037) și Averroes sau Ibn-Rushad (1126-1198), doi medici proeminenți ai spațiului islamic, care au integrat în gândirea lor filozofia aristoteliană și platoniciană. Mai mult, Averroes a tradus și comentat în limba arabă lucrările lui Aristotel și ale lui Galenus și a făcut diferite speculații asupra intelectului, printre care împărțirea lui în activ și pasiv.

Avicenna a dezvoltat ideile sale în Canonul Medicinei, care devine cartea medicală de căpătâi din perioada medievală. El afirmă că cele trei ventricule ale creierului sunt responsabile de operații cognitive distincte: ventriculul anterior primește informațiile de la organele de simț și formează imagini, ventriculul median este responsabil de reconstrucția imaginilor formate în partea anterioară, pentru a forma reprezentări complexe și estimări, iar ventriculul posterior este responsabil cu memoria. El a conturat o serie de entități clinice precum melancolia, mania sau accidia (o formă de apatie), pe care le-a pus în seama unor tulburări ale diferitelor ventricule.

Avicenna mai spunea că, dacă un om reflectă asupra lucrului pe care îl numește „el”, el se referă la el însuși ca „eu”. Dacă el se gândește că mâinile, picioarele și restul corpului său vizibil nu mai există, el totuși va continua să refere la el ca la „eu”. Astfel, individul va afla că aceste părți ale corpului său nu sunt incluse în conceptul de „eu”. Aceasta se datorează „existenței individuale” prin care Avicenna deschide problema selfului. Faptul că un om are sentimentul că există nu depinde de ceea ce el împărtășește cu alte ființe umane, ci este vorba despre percepția propriei „existențe în sine”.

Percepția „existenței în sine”, care este independentă de gândirea reflexivă, este numită de Avicenna drept „conștiința conștiinței” (iată prima exprimare metacognitivă...) (Normore, 2016)(13). Aceasta se realizează prin ceea ce Augustin considera ca abilitatea de a fi atent înăuntrul tău și pe care o numea „atenția endogenă”.

Tot în lumea islamică, la Bagdad și Cairo, apar primele așezăminte medicale dedicate oamenilor cu suferințe mintale. În lumea vestică, primul spital cu o secție psihiatrică este considerat a fi spitalul Bethlehem Royal din Bishopsgate, o suburbie a Londrei, înființat în 1247.

Povestea selfului și a subiectivității continuă în epoca Evului Mediu. Filozofia medievală creștină a continuat explicația metafizică a existenței umane lansată de filozofia platoniciană, care implică credința în sufletul nemuritor și în separarea de corp. Pe de altă parte, părinții Bisericii mai promulgau și ideea reînvierii corpului, corp care oferea identitatea ființei umane. Astfel, pentru Biserica Creștină, selful era mai mult legat de corp decât de suflet.

Toma de Aquino (1225-1274), călugăr dominican și remarcabil filozof medieval, vorbește despre conștiință ca despre instanța morală prin care se înțelege lumea. Pentru a avea conștiință trebuie să fii conștient cognitiv despre acțiunile proprii, ceea ce înseamnă să fii conștient atât în afara, cât și înăuntrul tău. Aceasta presupune și să ai o imagine proprie despre tine însuți, ceea ce presupune facultăți senzoriale, dar și memorie și facultăți intelectuale. După el, facultățile intelectuale fac parte din suflet. De Aquino spune că omul vede cu ochii corpului și înțelege cu intelectul sufletului. Intelectul sufletului nu are ochi, înțelegerea nu este o operație a corpului, ci a conștiinței, corpul și sufletul intelectual sunt separate (Cory, 2016)(14).

În aceeași perioadă, Petrus Olivi (1248-1298), important teolog franciscan, abordează problema persoanei și afirmă că o persoană există pentru că este autoreflexivă și pentru că are autoconștiință, ceea ce reprezintă funcția cea mai înaltă a sufletului individului, pentru că prin ea individul își face o imagine proprie. Pentru el există două feluri de autocunoașteri: una legată de acțiuni și alta generală, a esenței raționale a sufletului. Noi suntem conștienți de gândurile noastre, la fel cum suntem conștienți de simțurile noastre. Această capacitate reflexivă acompaniază toate actele mintale, capacitate care este condiția suficientă pentru a avea sensul existenței și de a fi o persoană. La toate acestea, Olivi mai adaugă că, pentru a fi o persoană, noi trebuie să fim responsabili pentru actele noastre, pentru actele mintale (Sorabji, 2008)(15).

Pentru Normore (2016), ideea după care selful este înțeles ca act al percepției propriei persoane își are originea în confluența a trei idei medievale: i) concepția lui Augustin despre atenția endogenă, ii) concepția lui Avicenna despre autopercepția primitivă și iii) concepția lui Olivi despre reflexivitate, ca trăsătură necesară pentru a fi o persoană.

Perioada Evului Mediu este în mod obișnuit descrisă ca o epocă întunecată a evoluției societății, ostilă științei și dominată de un dogmatism religios adesea exprimat prin credința că oamenii cu tulburări psihice se ocupă cu vrăjitoria ori sunt posedați de diavol, ceea ce conducea la torturarea lor până la moarte prin deciziile Inchiziției.

Această barbarie nu era expresia ignoranței sau a superstițiilor, ci a faptului că în acel timp știința nu putea să explice satisfăcător tulburările psihice. Johann Weyer (1515-1588), în Deception of Demons, și Reginald Scott (1538-1599), în Discovery of Witchcraft, au fost primii care au sugerat că persoanele identificate ca vrăjitoare ar fi putut fi de fapt persoane cu grave tulburări psihice (lucrări citate de Kirsh, 1978)(16). Este edificatoare replica doctorului din Macbeth de Shakespeare, scrisă în 1599, care spunea că „această tulburare este dincolo de practica mea... ea are nevoie mai mult de divin decât de doctor”.

Spre sfârșitul ei, epoca medievală a reușit să dezvolte diferite interpretări ale bolilor mintale, atribuindu-le constituției indivizilor, persoanele de acest fel numindu-se „nebuni naturali”, sau afectărilor ulterioare ale creierului prin traumatisme. În 1586 apare prima carte despre tulburări mintale, Treatise on Melancholy, de Timothie Brigh, iar în 1632, Anatomy of Melancholy, de Burton, lucrări în care se găsesc primele descrieri ale depresiei. Cu această ocazie se specifică faptul că tulburările mintale pot beneficia de tratament ca oricare alte boli. Cu toate acestea, bolnavii psihici au continuat să fie izolați și chiar ținuți în lanțuri, iar boala psihică, privită ca o degenerare morală și spirituală. Tulburările psihologice au continuat să fie explicate prin pierderea echilibrului dintre umorile corpului, iar această afectare putea fi indusă ori prin acțiunea nocivă a consumului de băuturi alcoolice sau a altor substanțe ingerate, ori prin influența unor factori emoționali precum probleme maritale, frustrări în dragoste, vinovăție, gelozie, frică, doliu sau probleme financiare. Tratamentul acestor probleme psihologice era destul de eclectic, mergând de la recomandarea odihnei și relaxării până la dietă specială, muzică, luarea de sânge, purgative, dar și consiliere și rugăciuni.

Ca o punte culturală între lumea medievală și lumea modernă, Renașterea a promovat o revitalizare a artei, literaturii, arhitecturii, muzicii, filozofiei și științei în Europa. Fundamentul ei a fost inventarea unei noi versiuni a umanismului pe baza vechii filozofii grecești, care afirma că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. În acest context, era și normal să apară învățați care să ducă mai departe ideile despre corp, minte și bolile lor. Astfel, spaniolul Juan Luis Vives (1492-1540), în cartea sa De anima et vita, scrie despre faptul că toate cunoștințele asupra corpului și minții oamenilor trebuie să fie aplicate atât în educație, cât și în tratamentul suferințelor mintale, ceea ce-l face să fie considerat unul dintre părinții psihologiei moderne, însă termenul de „psihologie” este inventat câteva decenii mai târziu, în 1590, de filozoful german Rudolph Goclenius (1547-1628), care-l menționează în Lexiconul sau filozofic.

Reforma protestantă a fost o mișcare religioasă, politică, intelectuală și culturală care a zguduit structurile și credințele care stăteau la baza catolicismului Europei secolului al XVI-lea. Ea a pornit de la revolta față de sterilitatea, fastul, ritualurile și ierarhia rigidă a Bisericii medievale, care se întindeau neatinse peste secole și care l-au făcut pe Martin Luther (1483-1546), călugăr și profesor la Universitatea din Wittenberg, să formuleze 95 de obiecții pe care le-a afișat pe ușa Catedralei din Wittenberg în 1517. De aici a pornit mișcarea reformei care, în esență, pune accentul pe credință și pe conștiința oamenilor, făcându-l pe om capabil să-l găsească pe Dumnezeu și din afara Bisericii. Pentru Martin Luther există un conflict intern între „carne” și „spirit”, între natura veche, păcătoasă, a omului și natura nouă, morală, iar unitatea acestora într-o singură persoană se poate face doar prin uniunea hipostatică a naturii umane și divine, întru Hristos (Karimies, 2016)(17).

Prin John Calvin (1509-1564) reforma s-a răspândit din centrul spre nordul Europei și în Anglia, conducând la dezinstituționalizarea dogmei creștine și la generarea unei eliberări politice și intelectuale. Având repercusiuni de lungă durată asupra vieții sociale și culturale, lucru care s-a întins în timp în epoca modernă, era normal ca și concepțiile despre natura suferințelor psihice și despre tratamentul lor să sufere modificări esențiale.

În 1596 se năștea filozoful René Descartes, în La Haye en Tourain, în centrul văii Loarei din Franța, personalitate a cărei operă continuă și astăzi să influențeze concepția noastră despre minte și corp. El a făcut studii de Drept, dar nu a practicat niciodată; în schimb, s-a preocupat toată viața de matematică și de filozofia și metodologia științei. A trăit în majoritatea timpului în Olanda și a murit în 1650. El a trăit în perioada de tranziție de la epoca medievală la cea modernă, perioadă în care s-a născut ceea ce se numește astăzi metoda științifică de gândire, fiind contemporan cu Galileo, Kepler și Francis Bacon.

După Descartes, omul prezintă un comportament reflexiv pe care-l caracterizează ca automat sau involuntar. El credea că, în cazul acestui comportament involuntar, spiritul animal este reflectat de creier în aceeași manieră în care lumina este reflectată de suprafața unui lichid. Mai departe, el afirmă că organele de simț sunt conectate de creier printr-un sistem de fire delicate și, de aici, prin nervi, spiritul animal ajunge la mușchi, determinând un comportament reflexiv automat, ca atunci când atingem cu piciorul un foc și îl retragem automat. Acest comportament reflexiv se găsește la toate animalele. În cazul comportamentului voluntar uman, acesta implică un proces intern, nereflexiv, care este generat de acțiunea unui suflet imaterial distinct, a cărui esență este gândirea. Descartes spune că mintea imaterială, sediul rațiunii, conștiinței și voinței, interacționează cu corpul material prin intermediul glandei pineale, prin care spiritul animal poate să ajungă la diferiți mușchi și să genereze diferite forme de comportament.

Descartes este părintele dualismului, al ideii că mintea și corpul sunt compuse metafizic din două substanțe distincte. El este unul dintre primii care au vorbit despre self, deși Augustin a atras mai demult atenția asupra importanței „interiore homine”, sau interiorul omului, dar Descartes a mutat subiectivitatea în centrul filozofiei, punând bazele discuției la „persoana întâi” asupra conștiinței și asupra „eului”. Pentru el, argumentul primar pentru distincția dintre minte și corp este de natură epistemologică. Astfel, omul percepe corpul său prin folosirea simțurilor, cu toate că el nu se încrede prea mult în acestea, pentru că simțurile sunt ca ceara, care sub influența căldurii își schimbă forma, dar ea rămâne ceară. Omul nu ar trebui să se încreadă prea mult în simțuri și filozoful considera că cel mai mult trebuie să se încreadă în minte, pentru că ea nu se schimbă niciodată. Descartes adăuga că, dacă cineva privește cu propriii ochi ceea ce află, se datorează facultății de judecată, care este proprietatea minții. În felul acesta, pentru el, mai important pentru dobândirea cunoașterii este deducția decât percepția. El spune că percepția senzorială este independentă de individ, ceea ce lasă supoziția că există o lume materială exterioară. El folosește conceptul de „substanță” drept ceva care nu are nevoie de niciun ajutor ca să funcționeze sau să existe. Astfel există o substanță din care este făcută mintea, o substanță gânditoare, din care izvorăsc ideile, care este capabilă de rațiune și limbaj, și o substanță materială din care este făcută lumea naturală.

După Descartes, principiul fundamental al cunoașterii este adevărul fără dubii. El folosește „metoda dubiului” cu scopul de a stabili un singur fapt indubitabil de la care celelalte adevăruri pot fi determinate. Acest fapt este existența lui „EU”, lucru imaterial care este subiectul conștiinței.

Concluzia sa „cogito, ergo sum” („gândesc, deci exist”) instalează subiectivitatea în mijlocul sistemului filozofic și formează scena pentru idealismul și fenomenologia ulterioare.

Descartes descrie „cogito” sub două feluri de perspective: prima este o caracterizare negativă a „cogito-ului”, ca pe ceva necorporal, iar a doua este o caracterizare pozitivă, ca ceva care gândește, ceea ce se traduce prin „eu pot să mă îndoiesc că corpul meu există, dar nu pot să mă îndoiesc că eu exist ca un lucru care gândește”; astfel „gândirea singură nu poate fi separată de mine”. Astfel, EU sunt o ființă non-fizică. El argumentează că Eu pot să mă îndoiesc de orice percep sau cred, inclusiv de propria existență, dar Eu nu pot să mă îndoiesc că eu mă îndoiesc. Dubiul este o formă a gândirii și de fiecare dată când Eu mă îndoiesc, Eu confirm că Eu mă gândesc și că exist. Mă gândesc, deci exist! Asta spune că Eu sunt un lucru gânditor. Mai departe, el merge și spune că Eu pot să mă îndoiesc de faptul că corpul meu există, dar nu pot să mă îndoiesc că eu exist ca un lucru gânditor. Descartes conchide că: „Eu sunt un lucru gânditor care nu pot fi separat de mine”. Și continuă: „Dar ce sunt eu? Un lucru care gândește... Ce este un lucru care gândește? Este un lucru care se îndoiește, înțelege, afirmă, neagă, vrea, refuză și care, la fel, imaginează și simte” (Atkins, 2005)(18). Astfel, mintea și corpul sunt concepute că două entități exclusive. Pentru ca mintea să joace un rol în acțiunea materială umană, ea ar trebui să aibă proprietăți fizice; de exemplu, „cogito” ar trebui să aibă o localizare temporală, pentru că trebuie să fie acolo unde corpul este. Cum spunea Atkins (2005): „Conceput ca imaterial, cogito nu poate fi implicat în lume, el poate fi considerat un outsider, un observator, dar nu un participant. Odată expulzat din lume, nimic nu-l poate repatria, istoria filozofiei a încercat mereu să rezolve tensiunea teribilă a subiectului în exil, fie prin reintegrarea selfului și a lumii, fie prin disoluția conceptului de self”. Mai departe o să-l citez pe filozoful Charles Taylor (1989)(19), care spunea ceva foarte important pentru așezarea psihoterapiei pe fundația pe care este astăzi: „Cu Descartes, apare o nouă reprezentare a realității pe care o construim. Noțiunea de idee migrează de la sensul ei ontic pentru a se aplica conținutului intrapsihic; să gândești «în minte»... astfel ideile încetează să fie ceva ce noi găsim și devin ceva ce noi construim. Gândirea este o construcție diferită de realitate. Lumea minții și lumea materială sunt ontologic diferite. Lumea materială, care include și corpul, este diferită de lumea construită de minte. Descartes dezangajează rațiunea de lumea materială. Percepția și ideile sunt lucruri diferite. El dezangajează subiectul și astfel deschide drumul către subiectivitate... subiectul se poate dezangaja de lume și de corp”. Așa cum, cu câteva secole înainte, Sf. Augustin a atras atenția asupra „interiorității omului”, a gândurilor lui interioare, tot așa îi putem atribui lui Descartes inițierea filozofiei subiectului. El a pus bazele centralității subiectivității în relație cu cunoașterea și interpretarea lumii, subiectivitate de la care a pornit mai apoi perspectiva discursului la persoana întâi, problemă atât de importantă astăzi pentru psihoterapia narativă și nu numai.

Spre deosebire de Descartes, după care doar cogito-ul este cel care ne aduce cunoașterea, filozoful englez John Locke (1632-1704) era un empiricist epistemologic care credea că numai experiența stă la baza ideilor noastre. El deosebea ideile care au ca sursă percepțiile cu ajutorul organelor de simț, pe care le numea „ideile senzațiilor”, de „ideile reflecției”, care sunt generate de experiențele interne. Pentru el doar ideile senzațiilor sunt cele pe baza cărora se pot construi o infinitate de idei mai complexe și se poate cunoaște lumea externă. Locke vorbește despre stările mintale, pe care le originează în sentimentul experienței care ar fi conștiința. Experiența este inseparabilă de gândire, iar conștiința este o formă de percepție internă, astfel încât, „când vedem, auzim, mirosim, simțim sau dorim ceva, noi știm că facem aceasta” (Smith, 2013)(20). Pe Locke l-a preocupat și problema relației dintre persoană și sufletul ei și considera că, atât timp cât noi nu știm dacă sufletul rămâne același de-a lungul timpului, noi nu cunoaștem nici dacă o persoană rămâne aceeași de-a lungul timpului. După Locke, o persoană este o ființă inteligentă care are rațiune și reflexie și care se consideră pe ea însăși ca atare; de exemplu, când are o idee, ea este conștientă că ea însăși are o idee. Pentru el, o identitate înseamnă aceeași conștiință de-a lungul timpului, o existență a aceleiași conștiințe, o continuitate. Memoria este foarte importantă pentru ca o persoană să rămână aceeași: „Eu pot să mă consider ca pe mine însumi dacă gândesc la fel în diferite timpuri și locuri”. În final, pentru Locke, conștiința și memoria constituie identitatea persoanei (Atkins, 2005(21), Thiel, 2011(22)).

În contrast cu Locke, filozoful irlandez George Berkeley (1685-1753) era un idealist care considera că numai lumea imaterială și ideile pe care le generează există cu adevărat, pentru că noi luăm notă de proprietățile obiectelor, precum mărimea, forma, mișcarea, doar cu ajutorul percepțiilor, care sunt numai și numai experiențe subiective. Berkeley mai clama că noi nu suntem capabili de a afla „ideile” propriului suflet. Singurul mod de a cunoaște propriul self este prin conștiință. Există două feluri supreme de lucruri: corpul și sufletul. Cu ajutorul simțurilor, noi cunoaștem lucrurile, dar lucrurile gândite le cunoaștem doar datorită conștiinței interne.

Cunoașterea prin conștiință este imediată și intuitivă. Conștiința este un fel de cunoaștere în sine, o cunoaștere despre subiectul care performează acte mintale.

O concepție mai integrativă și oarecum în contrast cu cea a lui Locke o dezvoltă în aceeași perioadă filozoful Issac Watts (1674-1748), care consideră că o persoană umană este o ființă care poate fi identificabilă de către alții. El arată importanța limbajului și în special utilizarea pronumelui personal, iar termenul de conștiință se leagă numai de pronumele personal la persoana întâi. Cuvântul self și conștiința selfului se referă numai la pronumele „eu”. Mai mult, după Watts, identitatea persoanei cere atât identitatea sufletului, cât și pe cea a corpului (Thiel, 2011).

Filozoful german Leibniz (1646-1716) a fost cel mai important critic al lui Lock. El acceptă substanța imaterială a minții sau sufletului și distinge între identitatea substanței mintale și identitatea personală. Cele două nu pot fi totuși separate una de alta. El emite principiul individuației, precum că nu este nevoie să cauți diferențe între persoane, pentru că natura însăși nu a făcut două lucruri la fel. Fiecare individ este individul în sine, prin natura sa intrinsecă.

Lucrurile diferă unele de altele în virtutea esenței lor individuale. El mai crede că o minte nu poate să se angajeze în gândire rațională fără să se bazeze pe ideile de substanță, inerență și identitate, pentru că ele sunt elementele care constituie rațiunea. Dar aceste idei nu pot fi obținute decât prin reflecție, prin întoarcerea atenției la propria minte (Bender, 2016)(23).

Cu acest bagaj de idei despre suflet și rațiune, despre conștiință și minte, despre interioritate și subiectivitate, intrăm în secolul Luminilor. Secolul Luminilor, sau secolul rațiunii, a fost numele generic care i s-a dat secolului al XVIII-lea, caracterizat de efervescență intelectuală, economică și social-politică. Revoluția agricolă și cea industrială au permis producerea de bunuri și de alimente pe scară largă și la prețuri accesibile, încurajând consumul și bunăstarea materială. Pentru prima oară, economistul și filozoful scoțian Adam Smith (1723-1790) lansează conceptul economic de piață. Populația crește în mod simțitor. În Franța, populația a crescut într-un secol cu 9 milioane, în Anglia cu 7,5 milioane, în Germania cu 7,5 milioane. La fel, a crescut speranța de viață, s-au înmulțit mijloacele de îngrijire a sănătății, a crescut numărul instituțiilor de învățământ și calitatea lor. Pe planul ideilor, principala caracteristică este recunoașterea că rațiunea este prima sursă a autorității și legitimității. Tot acum apar ideile politice de libertate, progres, toleranță, guvernare constituțională și separarea Bisericii de stat. În acest secol au trăit Francis Bacon, René Descartes, John Locke, Baruch Spinoza, Jean-Jacques Rousseau, David Hume, Adam Smith și Immanuel Kant. Cunoștințele științifice încep să se difuzeze în masă ca urmare a apariției primelor enciclopedii și dicționare, cărțile încep să fie tipărite în tiraje de masă și la prețuri accesibile, apar bibliotecile publice și pentru prima oară numărul cărților fără subiect religios începe să depășească numărul cărților religioase. Cu toate acestea, ideile despre bolile mintale și mai ales despre tratamentul lor au progresat foarte puțin.

Bolnavii cu tulburări mintale continuau să fie încarcerați în instituții spitalicești, uneori legați în lanțuri, iar tratamentele folosite apelau de cele mai multe ori la mijloace fizice, precum băi reci, clisme, sângerări, purgative, inducerea vomei, toate împreună alcătuind un arsenal terapeutic barbar care continua inerțial concepția despre geneza bolilor mintale din Evul Mediu.

În ciuda existenței marilor gânditori ai secolului Luminilor, se mai găseau destui „vindecători” care utilizau gândirea magică și bigotismul oamenilor pentru a promova modele aberante de terapie. Joseph Gassner (1727-1779) a fost unul dintre ei. Gassner era preot catolic într-un mic oraș, Klosterle, din Elveția, și a rămas în istorie ca unul dintre marii exorciști sau „vindecători” ai timpului său. El exorciza pacienții în prezența unor reprezentanți ai bisericii catolice și protestante, a unor medici, a membrilor burgheziei și nobilimii locale și a altor membri ai comunității, iar conținutul ședinței de exorcizare era înregistrat de un notar. Gassner credea în existența a trei feluri de boli: „circumsession”, o imitație a unor boli naturale, dar cauzate de prezența diavolului în pacient, „obsession”, ca efect al vrăjitoriei, și „possession”, dată de posedarea pacientului de către diavol. Ședința se desfășura astfel: Gassner stătea pe scaun, iar pacientul îngenunchea în fața lui, după care pacientul era întrebat dacă crede în numele lui Hristos, iar Gassner striga la demonul presupus a fi în pacient să-și manifeste prezența prin simptomele pe care le generase.

Dacă simptomele erau evidente, atunci aceasta era o probă că boala era produsă de diavol și se trecea la exorcizarea pacientului. Dacă simptomele nu apăreau, pacientul era trimis la doctor... (după Ellenberger, 1994)(24).

Discuția despre self, subiectivitate și minte din secolul Luminilor ar trebui să se încheie cu ideile marelui filozof german Immanuel Kant (1724-1804). Kant pune la baza filozofiei lui faptul că structurile universale a priori care apar nu sunt independente de minte, ci sunt chiar mintea în sine, pentru că rațiunea noastră este sursa legilor naturii și a tuturor aspectelor realității atribuite în mod greșit naturii, precum spațiul, timpul, cantitatea, cauza și efectul. Această concepție a lui Kant a fost numită și „întoarcerea copernicană”, care înseamnă abandonarea studiului realității în sine, în favoarea aparențelor și a structurilor minții, care determină natura experienței. După el, obiectele nu sunt conform cunoașterii lor, ci mai curând ele apar așa cum mintea noastră o impune. Kant considera că două lucruri necesită cunoașterea: i) conceptele pure, a priori, ale minții, care sunt numite și categorii și pe baza cărora se organizează, și ii) intuițiile sensibilității noastre cu privire la reprezentările empirice ale realității. Există la Kant o contradicție între încercarea de a înțelege experiența individuală ca o totalitate și credința că adevărul și esența acestei experiențe trebuie să fie găsite în procesele mintale. Cât privește selful, Kant se opune ideii că „eu” ar fi o substanță gânditoare, ci „eu” face parte din structura conștiinței, „eu” este o trăsătură a conștiinței. „Eu” nu este o idee apărută pe baza intuițiilor, ci mai curând apare a priori, ca o unitate a subiectului, a conștiinței lui (Atkins, 2005(25); Mansfield, 2000(26)).

Continuare în nr. 49 (2)/2017