Psihoterapeut, psihanalist jungian, licenţiat în filozofie şi editor la Editura Trei, Silviu Dragomir ne dăruieşte o carte edificatoare pentru descifrarea înţelesurilor propriei sale vieţi, dar şi a celor ce îi însoţesc anabasisul în calitate de cititori-martori. De o sinceritate tranşantă, autorul ne poartă prin „pădurea întunecată a inconştientului”, în care drumul de la eu la sine are de întâmpinat şi depăşit dificultăţile rezultate din întâlnirea cu persona, cu umbra, cu anima/animus, cu complexele.

Tema cărţii se centrează pe zona mediană a vieţii, căci autorul şi-a focalizat cursorul cronologic al analizei sale (afiliată la şcoala jungiană) pe acest miez sau mijloc al fiinţării umane.

Sfârşită fiind perioada de început a vieţii şi apoi cea a „primei tinereţi”, individul constată că, în pofida realizărilor (sau a nefericirilor) trecute, se află într‑un răstimp al interregnului, iar părelnicul echilibru achiziţionat până atunci se sfarmă sub năvala unor forţe inconştiente, care îi depăşesc mecanismele de apărare conştiente. De aici şi declanşarea aşa-numitei „crize a vârstei de mijloc”, care irumpe vizibil şi zgomotos în orânduirea unei vieţi aparent aşezate în făgaşul ei.

„Criza vârstei de mijloc” poate afecta pe oricine, indiferent de averea, statutul sau funcţiile avute. Uneori, aceste persoane fac lucruri neprevăzute: divorţează, îşi schimbă meseria, se apucă de băut sau de jocuri de noroc, adoptă un stil de viaţă excentric. Viaţa lor oscilează dramatic între echilibru şi dezechilibru. În practica clinică ne întâlnim cu simptomatologia anxioasă sau depresivă (uneori psihotică) declanşată de această criză, pe care o tratăm cu prioritate prin medicaţie psihotropă, fără a ne adresa resorturilor vieţii interioare care determină multe dintre simptome. În special la femei, după vârsta de 40 de ani, apare frica de îmbătrânire. Menopauza poate aduce schimbări dramatice în viaţa emoţională sau în comportamentul femeii. Sentimentul de feminitate apusă afectează viaţa cuplului, creează o distanţă emoţională între parteneri şi, nu de multe ori, conduce la disoluţia familiei.

Situaţiile care la vârsta maturităţii depline generează tensiune şi insatisfacţie subiectivă sunt numeroase, de aceea „criza vârstei de mijloc” însumează toate nerealizările generate de o căsătorie nereuşită, de sentimente parentale jignite de copii distanţi, de o activitate profesională neinteresantă sau prost plătită. Erikson caracterizează acest stadiu din ciclul vieţii drept cel al generativităţii (productivităţii) sau, dimpotrivă, cel al stagnării, fapt care, în condiţii de frustrare, poate fi o sursă generatoare de depresie şi chiar de ideaţie suicidară.

Asumpţia greşită „a timpului care trece în detrimentul propriei persoane” conduce la ineficienţă şi la imobilizarea conduitei în tiparul strâmt al „neajutorării învăţate”. Totuşi, nu trebuie să considerăm acest tip de criză ca patologie. Trecerea de la o identitate psihologică la alta are ca scop atingerea enantiodromiei, a echilibrului delicat obţinut prin balansul contrariilor din psihism şi, ca orice acţiune, are şi o plată. Plata se efectuează prin şi în timpul crizei vârstei de mijloc.

„Odată confirmată şi acceptată existenţa crizei de la mijlocul vieţii, logica analizei ne conduce către trei variante posibile: regresie, stagnare sau transformare-dezvoltare.” Aici, logica clinicianului (implicit şi a mea) se întâlneşte cu cea a autorului Silviu Dragomir, psihanalist jungian, căci profesia de tămăduitor (a clinicianului) sau cea de taumaturg (a psihanalistului abisal) impune ca scop suprem vindecarea, adică transformarea profundă a eului.

„În căutarea sensului” este capitolul cărţii în care „toate ingredientele aflate în vasul alchimic se leagă”, ingredientele fiind reprezentate de „complexe, persona, umbră, anima/animus, funcţie transcendentă, individuare, eu, sine”.

Legătura dintre aceste entităţi disparate şi nu de puţine ori aflate în stare de opoziţie prin presiunea ce vine din inconştient se poate linişti prin căutarea sensului acelei vieţi. Unde? În cabinetul de analiză jungiană, transformat într-un veritabil athanor, furnal alchimic al reacţiilor psihismului, ce se petrec în prezenţa ocrotitoare a terapeutului.

Ajunsă cu lectura la acest capitol al cărţii, simt cum textul se răsfrânge şi asupra mea, căci urmează descrierea celui de-al patrulea caz prezentat de autor, unul tragic, de doliu prelungit, ce ţine captivă în stagnare timp de şapte ani o femeie de 35 de ani. Este, de fapt, descrierea şi rescrierea unui destin.

După mijlocul vieţii apare posibilitatea (nu neapărat necesitatea) integrării ideii morţii în viaţă şi a vieţii în moarte, prin apelul la funcţia transcendentă, fără de care nu am putea rezista certitudinii că nu suntem nemuritori. Atunci când nevoia de sens îşi face simţită prezenţa, realizarea a ceea ce Jung denumea individuare se petrece inexorabil, căci devii ceea ce eşti chemat să fii. 

Silviu Dragomir observă şi notează că fiecare caz prezentat (în total şase, luându-l în considerare şi pe cel propriu) are o traiectorie a devenirii înscrisă în el însuşi. El revine cu obstinaţie la ideea că între cele două dimensiuni ale psihicului – partea conştientă şi partea inconştientă – există o legătură pervazivă, formând (în limbaj jungian) axa eu-sine. În evoluţia progresivă a vindecării devii un om întreg în măsura în care procesul de individuare te pune în relaţie cu sinele propriu. „Etapă necesară în procesul de individuare, mijlocul vieţii aduce de fapt eul în serviciul sinelui, îl face să suporte tensiunea contrariilor, pentru ca în ­final să se obţină aurul alchimic (our gold) şi, astfel, o prezenţă constantă a sinelui în existenţa de zi cu zi a eului.”

Autorul ne arată cum filmul transformării acestei femei se întregeşte prin introducerea în scenariu a elementelor ce ţin de dominantele arhetipale (personale şi colective) care irump în viaţa ei. „Şi atunci a intrat în joc sensul. Totul a devenit mai clar, totul a căpătat o direcţie. Ceva a pornit şi nu poate fi oprit, dar oare nu poate fi folosit în favoarea ta? E poate întrebarea care deschide calea unei noi abordări, cea care acceptă într-un fel destinul, dar încărcându-l cu înţeles şi integrându-l într-un tot. Atunci transformarea nu numai că are loc, dar creează şi premisele unei dezvoltări.”

Sensul intrat în jocul dintre eu şi sine se foloseşte de capacitatea de a gândi simbolic a persoanei, mai ales dacă e îndrumată de o călăuză (în acest caz, analistul). În lumea simbolurilor, fiinţa umană are acces la zestrea de înţelepciune a omenirii, cristalizată în mituri, basme, fiinţe supranaturale sau arhetipuri. Metaforele ce însoţesc lumea simbolurilor lărgesc aria de acţiune a eului prin funcţia transcendentă, „împăcând” astfel neîmpăcarea de a fi muritor cu cea a sensului unei vieţi extinse dincolo de moarte. Cunoaşterea marchează drumul spre plenitudinea psihică a individuării, marchează de acum încolo drumul spre sens a vieţii celui ce s-a transformat prin criza vârstei de mijloc.

Îi mulţumesc lui Silviu Dragomir că a dăruit profesioniştilor în sănătatea mintală o carte atât de înţeleaptă, care răspunde întrebărilor majore ale oricărui om, inclusiv ale lui Gauguin: „D’ou venons-nous? Que sommes-nous? Ou allons-nous?”

 

Recenzie de prof. dr. Doina Cozman