La începutul anului 2020 scriam în editorialul intitulat „Contagiunea psihică” următoarele: „De ce anume ne este cel mai frică în zilele acestea? De îmbolnăvirea cu SARS-CoV-2? De lipsa de alimente din magazine şi, ca atare, de o viitoare foamete? De anularea contractelor de muncă? De sărăcia care va veni ca o consecinţă a blocării economiei naţionale şi mondiale?”
Acum, la sfârşit de an 2020, o fotografie a situaţiei fixează pe pelicula mentalului colectiv românesc stări sufleteşti precum anxietate, iritare, frustrare, ostilitate, neputinţă, pesimism, dezamăgire, deznădejde, depresie etc. Cuvintele enumerate pot fi echivalate cu simptomele unui sindrom, pentru că ele se împletesc, influenţându-se reciproc în mănunchiul „sindromului de neîncredere”, care generează morbul contagios al incertitudinii.
Neîncrederea, scenariile conspiraţioniste, opoziţionismul la măsurile restrictive impuse de autorităţi capătă o forţă inimaginabilă când se propagă prin reţelele sociale. Se poate compara această forţă doar cu forţa (invincibilă) de contagiozitate a îmbolnăvirii cu SARS-CoV-2. Instituţiile internaţionale (ONU, OMS) au avertizat încă de la mijlocul lui 2020 asupra faptului că pandemia de COVID-19 poartă cu ea seminţele unei viitoare crize de sănătate mintală. Dar cine mai stă să asculte astfel de previziuni ale Casandrelor, când dezastrul e deja declanşat, iar clopotul „coronei” bate în dungă? Mai ales că OMS a dezamăgit populaţia Terrei când s-a pronunţat cu întârziere asupra situaţiei de pandemie, micşorându-i magnitudinea şi îndemnând la reflecţie în loc de acţiune. Cum să nu se răspândească neîncrederea în competenţa profesională a medicilor când instituţii internaţionale de prestigiu nu au ştiut să prezică apariţia acestei pandemii şi să prevină răspândirea globală a acesteia? Ce folos că metafora „lebedei negre” se foloseşte ca emblemă a crizei actuale… Aş zice că o altă metaforă, tot animalieră, sugerează şi mai bine impasul în care ne aflăm. Michele Wucker, autoare a cărţii Rinocerul cenuşiu. Cum să identifici şi să acţionezi asupra pericolelor evidente pe care le ignorăm*, lansează metafora rinocerului pentru a descrie impasul în care a ajuns omenirea.
Aşa cum rinocerul gri îşi face simţită prezenţa (chiar dacă discret) printre tufişurile savanei, tot aşa şi o mulţime din dezastrele biologice pot fi zărite de la distanţă, nu doar ca apariţii improbabile sau de neconceput. Au fost destule semnale anterioare, cu MERS, AIRS şi EBOLA! Şi acum ce ne facem cu elefantul în casă? Ne apărăm cu masca?
Nu mă miră neîncrederea românilor faţă de măsurile impuse de autorităţi.
Totuşi, iată că apare luminiţa de la capătul tunelului, sub forma anunţului triumfalist: calea imunizării de turmă s-a deschis. Urmează VACCINAREA! E soluţia logică de ieşire din marasmul colectiv, printr-o decizie individuală de acceptare a vaccinării.
Dar… acceptarea acestei măsuri profilactice e sub aşteptări.
Aici mă opresc puţin, trag aer în piept şi mă uit pe statistici. Şi nu doar pe cele româneşti. IPSOS (sondaj internaţional a peste 20 000 de adulţi din 28 de ţări) desparte în două grupe populaţia de studiu. În prima îi include pe cei ce agreează vaccinul. În medie, 74% dintre respondenţi s-ar vaccina anti-COVID, printre entuziaşti numărându-se cei din China (97%), Brazilia (88%), India (87%) şi Australia (88%). În a doua grupă, cea a vaccinoscepticilor, au intrat ţări din estul Europei cu un nivel mic al acceptării imunizării prin vaccinare (Rusia – 54%, Ungaria – 56%, Polonia – 56%, România – 57%).
De unde acest vot de neîncredere în vaccin? Din lipsa de certitudine că acest vaccin poate să confere cu adevărat o pavăză în calea infectării cu SARS-CoV-2, pe de o parte, iar pe de altă parte, din frica de apariţie a unor efecte adverse imediate sau la distanţă. Având în vedere că, actualmente, nivelul de evidenţă al cercetărilor asupra vaccinurilor aflate în lucru încă nu depăşeşte nivelul 3 (studii caz-martor după Oxford CEBM Levels of Evidence), nu este chiar lipsită de logică reticenţa multor oameni în faţa campaniei de vaccinare anti-COVID‑19.
Mare parte din această neîncredere şi teamă în faţa acestei acţiuni preventive se datorează însă proastei gestionări a comunicărilor despre pandemie, atât în termeni de tratament, cât şi în termeni de prevenţie. S-a pierdut „deschiderea” relaţiei emoţionale cu populaţia. S-a pierdut momentul oportunităţii de explicare cu răbdare şi empatie a suferinţei provocate de boală, dar şi a posibilităţilor de tratare a ei. Măsurile restrictive au fost întârziate şi prost explicate, generând lipsa de obedienţă faţă de ele. Mesajul de comunicare a speranţei, generator de coeziune civică, a fost ratat. Cât despre tonul cu care s-au adresat decidenţii către populaţie, ce să mai vorbim! Falimentul încrederii oamenilor în cei de la care puteau primi ajutor în suferinţă va duce la prelungirea pandemiei de COVID-19, dar şi la perpetuarea „pandemiei de neîncredere”.
Cu părere de rău subscriu la afirmaţia Devorei Kestel, expertă OMS în sănătate mintală: „Criza generată de pandemie a afectat sănătatea psihică a milioane de oameni. Pentru mulţi dintre aceştia, lipsa interacţiunilor sociale a avut efecte profunde asupra sănătăţii mintale.”
E de datoria noastră, a profesioniştilor din sănătatea mintală, să contribuim la ieşirea din umbra neîncrederii şi a incertitudinilor, prin renaşterea speranţei, fiindcă totuşi pandemia de COVID-19 va trece în anii ce vin.
La mulţi ani, cu sănătate psihică din belşug!
* Michele Wucker. Gray Rhino: How to recognize and act on the obvious dangers we ignore.
St Martin’s Press, New York, April 2016