Urmare din nr. 54 (3)/2018

Critica generală a psihoterapiei

Psihoterapia este o instituţie care are o mulţime de adepţi, dar şi de detractori. Cu toate acestea, nu se poate astăzi închipui un program de sănătate mintală care să nu aibă incluse şi servicii de psihoterapie şi consiliere.

În 1988 apare o critică vituperată a psihoterapiei – cartea scrisă de Jeffrey Masson(), Against Therapy: Emotional Tyranny and the Myth of Psychological Healing (Împotriva terapiei: Tirania emoţională şi mitul vindecării prin psihoterapie). Masson şi-a obţinut doctoratul în limba sanscrită la Universitatea Harvard şi apoi în 1970 a început un stagiu de opt ani la Institutul de psihanaliză de la Toronto. După o perioadă de entuziasm faţă de psihanaliză, el s-a transformat într-un critic aspru al psihanalizei, mai ales în perioada când a fost custodele bibliotecii Freud de la Londra.

Într-un interviu pe care i l-a dat lui Tim Benekein pentru Chicago Reader în 1988, el afirma: „Dacă eu nu pun preţ pe ceea ce oamenii mă pun să interpretez şi o fac aşa cum vreau, atunci eu cad în capcana abuzivului… Există terapeuţi care sunt calzi şi umani, compasionali şi buni ascultători şi care încearcă să ajute pacienţii, însă obiecţia pe care o am este că ei au «profesionalizat» aceste calităţi umane… Când eu investesc timp, energie şi bani, nu vreau să fiu luat de nebun. Adesea oameni au tendinţa să creadă în terapeuţii lor fără să aibă certitudinea că aceştia au calităţile în care pacienţii cred“.

Apoi Tim Benekein comentează: „Există o aroganţă a terapeuţilor de a afişa un fel de cunoaştere sau de autoritate asupra suferinţei umane pe care în realitate nu o au…“, la care Masson răspunde: „Într-adevăr, nu o au! Dacă ai o problemă cardiacă, te duci la un bun cardiolog, corpul uman este totdeauna mai mult sau mai puţin acelaşi. Experienţa umană este însă extrem de diferită. Terapeuţii vor să discute despre experienţe care nu sunt identice la toţi oamenii… noi nu avem aceleaşi emoţii şi experienţe… iar a avea o cunoaştere abstractă asupra acestora nu este suficient pentru a fi terapeut“.

În cartea sa, Jeffrey Masson vorbeşte despre cum şi-a irosit atât de mulţi ani în ceea ce el crede acum că ar fi o profesie coruptă şi lipsită de moralitate. El cere pur şi simplu desfiinţarea terapiei, spunând: „Structura psihoterapiei este în aşa fel făcută, încât nu contează cât de bună este o persoană când devine terapeut, ea se angajează în acte care sunt legate de diminuarea demnităţii, autonomiei şi libertăţii persoanei care a venit pentru ajutor“. Masson susţine că profesia de psihoterapeut este inerent dăunătoare, pentru că presupune exercitarea unei puteri faţă de pacient, putere care „are propensiunea pentru corupţie“. El vede terapeutul ca pe cineva care ignoră grijile şi interesele pacientului şi, în schimb, îşi impune viziunea şi interpretările lui asupra celor trăite de pacient. Caracteristica psihoterapiei este să blameze „victima“, adică experienţele pacientului, punându-le în termeni moralizatori exprimaţi atât în clar, cât şi subliminal.

Pretenţia de autoritate profesională, de expertiză, reprezintă puterea exercitată în terapie şi aceasta este principala premisă a abuzului făcut de psihanalişti şi behaviorişti, sau pretenţia de „lipsă de putere“ din terapia rogersiană, numită de Masson ca „problemă de bunăvoinţă“. Critica teoriei umaniste a lui Rogers se bazează pe cele trei condiţii esenţiale ale succesului terapiei umaniste: congruenţă şi autenticitate, privire pozitivă necondiţionată şi înţelegere empatică, care în esenţă sunt condiţii de neatins din cauza artificialităţii circumstanţelor psihoterapiei şi a naturii omului, numit terapeut. Terapia centrată pe persoană este în mod intrinsec criticabilă, pentru că terapeutul este de fapt „un actor“, joacă o piesă, „nicio persoană reală nu face în viaţa reală vreun lucru pe care Rogers le recomandă în terapie“… Această critică este susţinută de o analogie cu viaţa politică: „Un despotism binevoitor face, bineînţeles, mai mult bine decât unul malign, dar rămâne un despotism, construit, în mod necesar, pe baza aceluiaşi principiu“; tot aşa şi psihoterapia, fie ea cât de bună, tot despre puterea şi artificialitatea terapeutului este vorba.

Masson critică la fel şi terapia familială, gestalt therapy, terapia feministă, hipnoterapia erikssoniană etc., terapii în care recunoaşte acelaşi mecanism care face psihoterapia dăunătoare. Premisa lui se bazează pe conceptul că relaţia terapeutică implică totdeauna un dezechilibru între puterea terapeutului şi cea a pacientului şi că fiecare terapie este caracterizată de lipsa de interes a subiectului faţă de lumea reală, înlocuită de presupuneri, preconcepţii şi judecăţi şi norme ale terapeutului, ceea ce duce la o injustiţie socială. Mai mult, fiecare terapeut îşi urmăreşte propriile interese, iar problemele pacientului sunt văzute prin lentila orientării terapeutice a terapeutului. El caută să-şi impună clienţilor propria structură. În final, Masson spune că din aceste considerente psihoterapia este lipsită de onestitate, este dăunătoare şi lipsită de etică, fiind un rezultat al puterii inerente a modului de practicare a ei.

De fapt, astfel de luări de poziţie nu erau noi, avuseseră loc şi înainte de cartea lui Masson. Ele îi atingeau deopotrivă pe psihiatri şi pe psihologi, în pretenţia lor de a fi terapeuţi ai experienţelor negative din viaţa oamenilor. Astfel, Eysenck (1983)() spunea: „Eficacitatea psihoterapiei a fost totdeauna «fantoma de la nuntă», unde zeci de psihiatri, psihanalişti, psihologi, asistenţi sociali şi alţii celebrează evenimentul fericit, dar nu dau atenţie necesităţii de evidenţiere a falsei lor ortodoxii“ (p. 290). Tot în 1985, William Kirk Kilpatrick(), profesor de psihologie la Boston, spunea că noi atribuim psihologilor o expertiză pe care ei nu o posedă, iar în 1986 Garth Wood(), psihiatru englez, spunea în cartea sa Casa din cărţi de joc că: „Popular, există credinţa că psihiatrii au abilitatea de a vedea în mintea noastră, de a înţelege cum funcţionează psihicul nostru şi de a  prevedea comportamentele noastre viitoare… În realitate, există puţine boli în psihiatrie, puţine succese terapeutice, puţine cunoştinţe despre ipoteticele cauze biochimice ale bolilor şi lor le este greu să recunoască că au probleme în recunoaşterea şi tratarea majorităţii tulburărilor psihice“. În 1994, în cartea sa House of Cards: Psychology and Psychotherapy built on Mith („Casa din cărţi de joc: Psihologia şi psihoterapia construite pe un mit”), Robyn Dawes() se întreabă dacă terapeutul foloseşte metode ştiinţifice în tratamentul pacienţilor sau dacă poate emite o opinie de expert, şi răspunde că nu există nicio dovadă că profesioniştii sănătăţii mintale au o bază ştiinţifică a recomandărilor lor despre ceea ce înseamnă o viaţă bună, ce tip de comportament este dezirabil şi, cel mai important, ce emoţii ar trebui oamenii să aibă. În schimb, ei ne oferă false şi grandioase opinii despre cum ar trebui trăit, gândit sau simţit. Toate acestea spun că, în esenţă, terapeuţii nu au o cunoaştere exactă a limitărilor lor şi nici un simţ al responsabilităţii sau al eticii.

Bruce Davidson (2014)() spunea, într-un număr din revista American Thinker, că în ultimele decenii s-a acumulat un munte de cărţi despre acest subiect, multe dintre ele scrise de psihiatri sau psihologi: Beware the Talking Cure; Manufacturing Victims: What the Psychology Industry is Doing to People; The Myth of Psychotherapy; The Shrinking of America; The Road to Malpsychia; Psychotherapy as Religion; Fool’s Paradise: The Unreal World of Pop Psychology; House of Cards: Psychology and Psychotherapy Built on Myth; Making Monsters, unde autorii conchid că este momentul de a atrage atenţia asupra fenomenului psihoterapiei ca „sursă a multor probleme morale şi sociale“. De altfel, Satel şi Hoff-Sommers (2006)‌() vorbesc despre un fenomen de masă, despre o terapie făcută la scară naţională şi inventează termenul de „psihoterapism“, ca fiind „psihologizarea emoţiei normale umane, promovarea iluziei că noi suntem fiinţe fragile şi îndemnul la evidenţierea emoţiilor ca o recomandare pentru coping“, la care adaugă credinţa că „psihologia poate şi ar trebui să ia loc eticii şi religiei“.

O să-mi permit să citez excesiv din articolul lui Bruce Davidson, pentru că el sintetizează excepţional critica actuală asupra psihoterapiei, asupra fenomenului de psihoterapism care a pătruns insidios în credinţa oamenilor de astăzi, cel mai la îndemână şi cel mai la modă remediu pentru problemele lor fiind mersul la terapie. După el, critica asupra psihoterapismului ar putea fi rezumată astfel.

Psihoterapismul este fraudulos! Cercetări întinse pe mai multe decenii privind eficacitatea psihoterapiei nu au reuşit să dezvăluie fără tăgadă eficacitatea psihoterapiei, însă nu se poate spune că cei care o practică sunt nişte oameni rău intenţionaţi.

Respingând ideea de greşeală şi responsabilitate, psihoterapismul a impurificat discuţia morală prin clamarea fluidă şi inconsistentă despre cauzele comportamentului aberant. Deşi se declară împotriva cenzurii morale, psihoterapismul este departe de a fi lipsit de critică asupra comportamentului oamenilor. Astfel, psihoterapia a inventat un nou vocabular pentru a critica oamenii, utilizând termenii de „disfuncţional“, „vulnerabil“, „rezilienţă“, „coping“ sau „reprimare“, care au devenit termenii noi ai dezaprobării.

Aplicarea acestei viziuni morale noi asupra vieţii de zi cu zi a avut efecte teribile asupra relaţiilor familiale în special. Concepţia lui Freud asupra abuzurilor sexuale din copilărie îndreptate împotriva familiei a devenit prima lovitură într-o campanie care a otrăvit relaţiile dintre părinţi şi copii. De pe vremea lui Freud, obsesia psihoterapismului cu problema rănilor emoţionale din copilărie a condus la hrănirea resentimentului faţă de propriii părinţi de a nu fi fost perfect suportivi şi a rupt ireparabil relaţiile dintre membrii de familie.

Psihoterapismul a uzurpat adesea locul religiei tradiţionale, devenind noua religie a selfului. Acesta a fost scopul deliberat al psihologilor umanişti precum Carl Rogers şi Abraham Maslow, care au dispreţuit tradiţiile iudeo‑creştine. Ei şi-au închipuit că psihologia va înlocui religia monoteistă într-o utopie viitoare, pe care Maslow o numea „Eupsychia“. În mod surprinzător, multe religii au cooperat în mod entuziast cu colonizarea lor de către psihoterapism.

Davidson conchide că, „în mod clar, psihoterapismul a ajutat la plonjarea societăţii moderne într-o confuzie şi dezordine morală şi socială pe care o experimentăm astăzi. La fel ca şi comunismul, nici psihoterapismul nu este subiect de critică în mediul academic şi nici daunele produse nu sunt condamnate“.

O analiză a locului psihoterapiei în SUA o face Elizabeth Throop (2009)(), profesoară de sociologie şi decanul departamentului de educaţie al University of Wisconsin-Platteville. De la început, prof. Throop spune că multe dintre problemele vieţii contemporane ale Americii pot fi atribuite încrederii pe care oamenii o au în „metafora psihoterapiei“, metaforă goală de moralitate şi care a generat un hiperindividualism şi dorinţa de dobândire a sentimentului de fericire ca pe ceva la care eşti îndreptăţit. Spre deosebire de alte culturi, care văd selful contextual, cultura americană este dominată de selful individual ca loc al motivaţiei, percepţiilor, gândurilor, emoţiilor şi comportamentului. În consecinţă, problemele care apar sunt rezultatul eşecului individual şi, astfel, americanii tind să-şi „patologizeze“ comportamentul, iar problemele să le explice printr-un mecanism intern. Ea spune că „societatea americană să bazează pe psihoterapie şi pe limbajul ei pentru a discuta şi rezolva problemele sociale… ceea ce este profund imoral… este responsabilitatea ta să asculţi ceea ce simt şi să răspunzi cu empatie şi apoi tu să spui ce simţi faţă de ce ţi-am spus despre sentimentele mele şi aşa mai departe… aceasta fiind conversaţia începutului de secol XXI… şi astfel se evită să se facă alegeri morale bazate, poate, pe valorile justiţiei sociale care ar putea să-l facă pe individ să vadă că emoţiile sale nu sunt tocmai bune… psihoterapeuţii clamează mereu că ei sunt neutri şi lipsiţi de critică şi astfel fac ca psihoterapia să evite orice evaluare morală“. Throop localizează originea „hiperindividualismului imoral“ american în acceptarea culturală a limbajului psihoterapiei. Acest limbaj a înlocuit celelalte limbaje, precum cel moral, existenţial sau politic, cu limbajul emoţiilor şi cogniţiilor interne şi al experienţelor din copilărie. Conform acestui limbaj, ne simţim responsabili numai pentru noi înşine şi astfel am pierdut sensul istoriei, al continuităţii, al apartenenţei şi al moralităţii, am devenit o societate suprasenzitivă de „învingători“ care cred că fericirea nu numai că poate fi dobândită, dar şi că este un drept al omului. Ea continuă răspicat: „Trebuie să afirmăm conexiunea dintre noi, atât în societate, cât şi în afara ei… trebuie să înţelegem că nu suntem în centrul universului… trebuie să înţelegem că trăim într-o economie globală şi o ecologie globală, noi avem responsabilităţi unul faţă de celălalt şi este timpul să începem să trăim astfel“. În final, Throop ne spune de ce a scris această carte: „De decenii mă uit la cultura americană şi am rămas perplexă la inabilitatea noastră de a înţelege că comportamentul nostru este dăunător şi egoist… această carte este scrisă din mânie şi vrea să te şocheze, să te provoace şi să dea naştere la o confruntare. Eu sper că după această confruntare vom avea o conversaţie“.

O altă temă pe care vreau să o aduc aici la lumină este problema credibilităţii rememorării istoriei de viaţă a pacientului, a rememorărilor evenimentelor negative din cursul şedinţelor de psihoterapie. Această problemă este legată de una dintre cele mai aprigi critici care i se aduc psihoterapiei, aceea de a încerca recuperarea diverselor amintiri din copilărie, cele mai multe dintre ele legate de abuzul sexual sau de diferite alte traume.

În 1996, Richard Ofshe, profesor de psihologie socială la UC Berkeley şi laureat al premiului Pulitzer pentru reportaj, şi scriitorul Ethan Watters au publicat o carte tulburătoare numită Making Monsters: False Memories, Psychotherapy, and Sexual Hysteria („Facerea de monştri: memoriile false, psihoterapia şi isteria sexuală”), în care fac o analiză amănunţită a felului cum persuasiunea şi sugestia la care unele persoane au fost supuse în timpul unor şedinţe de psihoterapie au condus la rememorarea de presupuse abuzuri sau traume şi daune pe care le-au suferit în copilărie(). Ei pornesc de la analiza multor cazuri de persoane care au clamat că au fost abuzate sau torturate de membri ai unor secte satanice. În aceste cazuri, ei au decelat cum multe dintre rememorările acestor persoane s-au produs la sugestiile sau chiar presiunile suferite în cadrul terapiei de recuperare după traumă. Apoi, aceşti autori găsesc că, şi în cazul altor psihoterapii, multe persoane suferă procedee asemănătoare de recuperare a amintirilor reprimate. Acestea utilizează diferite tehnici, precum hipnoză sau imagerie ghidată, prin care se caută identificarea abuzurilor sexuale sau a altor traume suferite în copilărie. Cei care propovăduiesc acest tip de „terapie de memorie“ utilizează pamflete, conferinţe, articole de ziar, emisiuni TV, pentru a populariza valoarea terapeutică a amintirilor reprimate şi implicit cheamă presupuşi clienţi la acest tip de terapie. Ei au introdus şi denumirea de „supravieţuitori“ acelor indivizi, cărora li s-a indus ideea că au fost ţinta unor astfel de abuzuri, termen adoptat atât de cultura populară de astăzi, cât şi de discursul terapeutic. Autorii subliniază daunele pe care această terapie le aduc familiilor lor şi care au determinat chiar acţiuni în justiţie faţă de presupuşii făptuitori ai acestor de abuzuri. Cartea aceasta este o critică aspră a terapeuţilor care, în mod agresiv, urmăresc aceste memorii ascunse ale abuzurilor sexuale, cu scopul de a-şi pune în lumină profesia lor şi a obţine beneficii materiale şi de statut. Ei au reuşit în felul acesta să producă daune ireparabile atât vieţii pacienţilor lor, cât şi familiilor acestora. Ofshe şi Watters descriu cum copiii au devenit „plini de ură“ faţă de părinţi, ca rezultat al terapiei, care, chipurile, relevă comportamentul părinţilor. Unii părinţi chiar au ajuns la închisoare pe baza falselor memorii de abuzuri sexuale făcute copiilor sau au suferit pagube ireparabile în privinţa relaţiilor cu copiii lor.

Daniel Schacter (1996)(), o autoritate în domeniul memoriei, arată că noi luăm memoriile noastre ca atare, fără să ne îndoim de autenticitatea lor, adică dacă sunt adevărate sau false. În cartea sa Searching for memory: The Brain, the Mind, and the Past („În căutarea memoriei: Creierul, mintea şi trecutul”), Schacter se referă la bătălia de a recupera memoriile reprimate, precum cele ale abuzurilor din copilărie sau ale crimelor. El comentează că încă nu se ştie exact felul cum funcţionează memoria, felul cum se stochează informaţiile şi că se extrag ele, dar subliniază componenta subiectivă din rememorare şi capacitatea de a forma „false memorii“ atunci când există sugestibilitate, persuasiune sau beneficiu secundar. El afirmă clar că rememorările sunt constituite în acord cu nevoile, dorinţele şi influenţele prezente şi cum ele se formează pe baza fragmentelor de memorie, printr‑un procedeu de colaj. Reflectarea ideativă sau punerea în cuvinte a unei experienţe duce la consolidarea ei şi la îmbogăţirea ei prin procesul de asociaţie. Cât priveşte emoţiile aşa-zis „reprimate“, Schacter spune că nu sunt evidenţe ştiinţifice în favoarea acestei teorii. În schimb, există distorsiuni de memorie, care pot fi legate de atitudinea persoanei, când dispoziţia psihică de moment sau emoţiile invadează memorarea şi o colorează într-un fel anume. Poate fi vorba şi despre distorsiuni legate de presupuneri sau despre reinterpretarea la timpul prezent a datelor mnestice. Oricum, copiii au o memorie proastă, dată fiind imaturitatea lobilor frontali. Autorul mai aminteşte şi că studiile actuale arată ca hipnoza nu creşte acurateţea memoriei. Persoanele foarte hipnotizabile sunt vulnerabile să creeze memorii iluzorii, ca urmare a sugestibilităţii lor. Schacter spune că „hipnoza creează o ambianţă de recuperare care creşte dorinţa şi disponibilitatea persoanei de a numi orice experienţă mintală ca «memorie»…“

De fapt, problema aceasta, a memoriilor reprimate, vine de la Freud şi de la teoria lui asupra „seducţiei“, care spunea că fetiţele sunt seduse de tatăl lor în copilărie. Freud credea că simptomele somatice, considerate de el ca isterice, au fost cauzate de memoriile reprimate ale experienţelor traumatice din copilărie şi că sarcina terapiei este de a face pacientul să aducă aceste memorii în câmpul conştiinţei. El punea mâinile pe capul bolnavei şi o încuraja să raporteze orice imagini sau idei care îi veneau în minte. În cazul în care nimic nu se petrece cu pacienta, Freud crede ca acesta este un semn al rezistenţei şi repetă procedura, aplicând o presiune mai mare asupra capului şi frunţii, în timp ce insistă ca o imagine sau o idee să apară. În această manieră, Freud provoacă apariţia unui set de asociaţii care credea că ar conduce la evidenţierea unui moment patogenic. Ideile şi imaginile obţinute de la pacient prin procedura generală a anamnezei sau prin persuasiune apar trunchiate, lipsind elementele esenţiale. Freud spunea că sarcina terapeutului este „de a pune aceste fragmente împreună într-o organizare care se presupune că ar fi existat“ într-o imagine mai coerentă şi narativă. Când un pacient a fost convins de coerenţa logică a soluţiei propuse, el sau ea adesea nu mai recunoaşte ideile care au format „nucleul organizării patogenice“, şi chiar nici nu mai recunoaşte ce a spus. Avem aici modul în care Freud construia „falsele rememorări“ de pretinse seducţii şi abuzuri sexuale petrecute în copilărie. Ulterior Freud în Introductory Lectures on Psychoanalysis din 1933 spune: „În perioada în care principala mea preocupare a fost direcţionată înspre descoperirea traumei sexuale infantile, aproape toate femeile paciente mi-au spus că ele au fost seduse de tatăl lor. În final a trebuit să recunosc că aceste raportări au fost neadevărate şi să înţeleg că simptomele isterice sunt derivate din fantezii, şi nu din întâmplări reale“ (citat din Esterson, 1998)‌(). Într-o scrisoare din 1913 către discipoli, Freud recunoaşte că informaţia despre trauma din copilărie nu a fost obţinută din amintirile persoanei respective, ci mai mult construită de el însuşi! El mai spunea că ulterior a învăţat să discearnă între fanteziile pacienţilor şi memoriile lor autentice. Astfel, Freud a renunţat la teoria seducţiei, lucru despre care mişcarea feministă de astăzi susţine că a fost făcut doar la presiunea colegilor lui medici.

Nu pot fi trecute cu vederea, acum, la sfârşitul acestei secţiuni, vorbele lui Socrate despre ce înseamnă a profesa ceva adevărat sau a profesa ceva fals. O să redau mai departe comentariile lui Stewart Justman (2015)(), care se pot constitui ca o analogie cu cele ce se petrec în zilele noastre cu unii psihoterapeuţi. În Republica lui Platon, Socrate distinge între două feluri de a practica medicina, una ca o artă, fondată pe principiile lui Asclepios, şi alta ca o „perversiune”. Adevăratul doctor, urmaş al lui Asclepios, tratează o boală bine definită într-un mod foarte definit. Doctorul şarlatan, cel care se pretinde doctor, tratează boli mai mult sau mai puţin imaginare, cultivate de oameni care nu au altceva mai bun de făcut. Un astfel de doctor inventează nume de boli cu care vrea să umple vieţi goale. Socrate spune că într-o societate sănătoasă fiecare om joacă unul şi acelaşi rol, cizmarul este cizmar, soldatul este numai soldat… După Socrate, o mixtură de roluri pare să existe când este vorba despre sănătate, când se şterge diferenţa dintre cine este bolnav şi cine este sănătos. Fanteziştii care consultă un doctor pentru diferite lucruri imaginare fac din boală în sine un mod de viaţă. După Socrate, Asclepios s-a concentrat numai pe persoanele care au o boală definită. O mulţime de boli care ne perturbă sunt nedefinite chiar dacă pot dobândi un nume şi multe simptome pot fi accentuate de interpretările pe care doctorii le impun pacienţilor lor. În cele de mai sus, titlul de doctor poate fi înlocuit de cel de terapeut.

Şi nu există nici încheiere mai bună a acestui capitol decât comentariile lui Robert Woolfolk, profesor de psihologie clinică la State University of New Jersey, Rutgers, SUA, din cartea sa foarte recentă The Values of Psychotherapy: The Talking Cure în an Age of Clinical Science, în care face o analiză foarte amănunţită a stării psihoterapiei de astăzi, a criticilor şi rezultatelor ei, a teoriilor şi metodologiilor utilizate, încercând să rotunjească atât părţile pozitive, cât şi părţile negative ale ei (Woolfork, 2015)(). Această carte ar trebui să stea neapărat la temelia oricărui curs de formare în psihoterapie.

Robert Woolfolk spunea că „psihoterapia reflectă atât normele culturale, cât şi felul în care le construieşte prin contactul direct cu pacienţii şi clienţii şi, indirect, prin influenţarea artei, literaturii, mass-mediei, practicilor educaţionale şi a altor instituţii sociale“. Ea nu este nici bună, nici rea, ea este psihoterapia zilelor noastre! „În ciuda imensului impact cultural al psihoterapiei şi al «perspectivei psihologice» dominante asupra lumii de astăzi, viitorul psihoterapiei şi al profesiunilor care o practică, psihologi, asistenţi sociali, psihiatri sau consilieri, ea este în reflux… rolul psihoterapiei în îngrijirea sănătăţii mintale este incert… După o creştere meteorică, psihoterapia a suferit o modificare a traiectoriei, ea a fost afectată de schimbările în felul cum tulburările mintale sunt astăzi conceptualizate şi tratate… Pentru prima oară în istoria sa, psihoterapia descreşte în popularitate“. El continuă să prezinte studii şi anchete naţionale din Statele Unite, care arătă fără dubii cum a scăzut numărul de şedinţe de psihoterapie utilizate în tratarea persoanelor cu tulburări psihice. Totuşi, procentajul din populaţia generală care a utilizat psihoterapia a rămas constant, mai ales din cauza persoanelor care s-au adresat acestei terapii pentru alte probleme decât cele de sănătate mintală.

În alt capitol în carte, Robert Woolfork spune că „profesia de psihoterapeut a intrat clar într-o fază tranziţională“. După analiza lui, această situaţie s-ar datora succesului campaniei de „medicalizare“ duse de companiile farmaceutice şi de medici în definirea unor probleme de viaţă ca tulburări ale creierului, tulburări care astăzi sunt considerate ca fiind asemănătoare tulburărilor somatice. Utilizarea excesivă a diagnosticelor şi tratamentelor medicale pentru aceste tulburări a răsturnat balanţa dintre „psyche“ şi „bio“ în favoarea celei din urmă. În felul acesta, dimensiunea culturală, socială şi psihologică a suferinţei umane a fost minimalizată şi s-a adoptat în mod tacit faptul că perspectiva ştiinţifică a acestor probleme este modelul cel mai eficient de a le privi şi gestiona. Woolfork arată cât de „toxică“ pentru psihoterapie a fost încercarea de a găsi potrivirea ei cu modelul medicinei bazate pe dovezi, ceea ce a pus psihoterapia într-o poziţie defensivă. El recunoaşte că este greu să fie găsită o legitimitate ştiinţifică psihoterapiei, dar beneficiile ei nu constau numai în tratarea bolilor, ci şi în promovarea unei înţelepciuni umane superioare asupra suferinţei, ca parte inerentă a existenţei umane.

Ce cred eu? Psihoterapia va dăinui cât va dăinui şi specia umană, pentru că nararea suferinţei, cât şi a bucuriei, împărtăşirea cu ceilalţi şi cu cel mai potrivit să audă şi să răspundă sunt părţi constitutive ale construcţiei individului. Noi trăim şi ne evaluam prin ochii celorlalţi, avem nevoie de celălalt pentru a şti cine suntem. Problemele care izvorăsc din acest dialog sunt de natură morală, etică, deontologică şi pe acestea am căutat să le reliefez în tot ce am ales să scriu în acest capitol.  

Sfârşit