Nu există sănătate fără sănătate mintală, afirmă Organizaţia Mondială a Sănătăţii în definiţia sănătăţii, dar oare există o optimă sănătate mintală fără bunăstare personală (wellbeing)?
Conceptul de bunăstare psihologică ca parte integrată în conceptul de calitate a vieţi a fost introdus pentru prima dată şi consacrat de sociologul Norman Bradburn, în anul 1969. Pe lângă factorul subiectiv asociat cu conştiinţa de sine, autorul introduce în modelul său şi pe cel obiectiv, bunăstarea psihologică fiind în relaţie şi cu gradul de realizare a potenţialului personal.
Teoriile şi cercetările în privinţa bunăstării personale au avut un impact puternic nu numai în psihologie sau sociologie, ci şi în medicină, prin apariţia, în anul 1977, a modelului biopsihosocial al sănătăţii şi al bolii, creat de psihiatrul George Engel. Acest model a influenţat conceptul despre sănătate adoptat la scurt timp de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1978), care a redefinit sănătatea ca fiind „starea de bine (wellbeing) biopsihosocială, în toată completitudinea ei, nu doar absenţa bolii sau absenţa infirmităţii/handicapului”.
S-au deschis astfel căile de intervenţie asupra factorilor de risc înainte de apariţia bolii şi, de asemenea, acţiunile de promovare a sănătăţii, inclusiv a sănătăţii mintale. Modelul biopsihosocial evidenţiază componentele modificabile necesare pentru ca o persoană să aibă un sentiment de bunăstare fizică şi psihică: mediu sănătos (fizic, social, cultural, economic); competenţe de dezvoltare (identitate sănătoasă, reglare emoţională şi comportamentală, abilităţi interpersonale şi de rezolvare de probleme); simţul apartenenţei; comportamente sănătoase (somn, nutriţie, exerciţii fizice, activităţi de relaxare); coping sănătos; rezilienţă în tratamentul bolilor (tratamentul precoce al bolilor somatice sau psihice, bazat pe dovezi).
În limbajul comun, termenii de stare de bine, bunăstare, fericire şi plăcere sunt deseori confundabili sau interşanjabili (constatăm că termenul englez wellbeing a intrat deja şi în vocabularul românesc). Pentru Robert C. Cloninger, „wellbeing este o stare stabilă a coerenţei personalităţii care conduce către o gamă amplă de emoţii pozitive, fără interferarea emoţiilor negative privitoare la circumstanţele externe”. Autorul, în cartea sa Feeling Good, din care am extras citatul, pune accentul pe coerenţa personalităţii, care astfel depăşeşte distincţia dualistă dintre subiectiv şi obiectiv.
Starea de bine este tema centrală tratată de psihologia pozitivă, prin reprezentatul ei de seamă Martin Seligman. În efortul de a descoperi factorii care contribuie la obţinerea bunăstării fiinţei umane, autorul propune o teorie care este în opoziţie făţişă cu teoria hedonistică a stării de bine. Psihologia pozitivă este ataşată conceptului aristotelian eudaimonia (eυδαιμονία) – fericire, înregistrând factorii care contribuie în cea mai mare măsură la o viaţă împlinită. Făcând o sinteză prin acronimul PERMA, Seligman consideră o viaţă plină de sens ca având cinci componente: emoţii pozitive (Positive emotions); angajament total/implicare (Engagement); relaţii/prietenii (Relationships); semnificaţie şi scop în viaţă (Meaning and purpose); realizări (Accomplishments). Concluziile trase de psihologul M. Seligman sunt benefice pentru dezvoltarea unei personalităţi armonioase, dinamice şi productive. „Optimismul se învaţă”, conchide autorul într-o carte celebră.
Şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea mintală în relaţie implicită cu starea de bine: „este starea în care individul îşi realizează propriile abilităţi, poate face faţă stresului normal al vieţii, poate lucra productiv şi este capabil să aducă o contribuţie comunităţii sale”. Totuşi, această definiţie nu este satisfăcătoare în opinia multor psihiatri, din cauza dezbaterii în curs privitoare la conceptul de bunăstare (wellbeing).
O definiţie alternativă a fost propusă de Galderisi şi de alţi patru psihiatri de prestigiu (S. Galderisi, A. Heinz, M. Kastrup, J. Beezhold, N. Sartorius, 2015), prin care sănătatea mintală se defineşte ca „o stare dinamică de echilibru intern, care îi permite persoanei să îşi folosească abilităţile în armonie cu valorile universale ale societăţii. Cele mai importante componente ale sănătăţii mintale care contribuie la starea de echilibru psihic sunt: aptitudinile cognitive şi sociale; abilitatea de a-şi recunoaşte, exprima şi modula propriile emoţii; abilitatea de a empatiza cu ceilalţi; abilitatea de a avea un coping adecvat în situaţiile de evenimente negative din viaţă; abilitatea de a funcţiona adecvat în rolurile sociale; prezenţa unei relaţionări armonioase între minte şi corp”.
O definiţie atotcuprinzătoare, sistematică şi operaţională ar trebui să afirme că sănătatea mintală este o stare de bine ce reflectă satisfacţia şi mulţumirea de viaţă ale persoanelor, care se pot dezvolta şi funcţiona la potenţialul lor maxim.
Oricum, o nouă definiţie a sănătăţii mintale este o necesitate, nu o opţiune!