Adela Moldovan este doctor în psihologie, psihoterapeut principal, specializat în relaţii şi terapie de cuplu. Aşadar, în interviul ce urmează, Adela Moldovan vorbeşte despre gestionarea fricilor şi a suferinţei, dar şi despre relaţii şi imperfecţiuni: „Înainte de a avea o profesie, suntem oameni, imperfecţi, crescuţi într-o lume imperfectă, crescuţi de părinţi care ne iubesc, dar care au la rândul lor propriile bagaje şi poveşti”.


De ce ai devenit psiholog?

Adela Moldovan: Cred că pentru cei mai mulţi din această profesie răspunsul se leagă de câte o istorie personală, de viaţă, în care ne dorim să salvăm pe cineva sau să înţelegem. Chiar aveam o discuţie zilele trecute cu fiica mea, care este în clasa a VI-a, şi îmi spunea: „Nu ştiu de ce tot vin colegii să-mi povestească chestii!” (râde) Ceva văd ei acolo, îi asculţi, simt că îi vezi. Şi exact aşa eram şi eu.

De mică, oamenii îmi povesteau şi mi se destăinuiau cu privire la tot felul de lucruri, ceea ce m-a făcut să fiu foarte curioasă cu privire la latura umană.


Pe cine ai fi vrut tu să salvezi?

Adela Moldovan: Cred că într-un final aş fi vrut să mă salvez pe mine. Asta este realizarea la care ajungem datorită maturităţii. Mi-am dorit foarte mult să salvez diverşi oameni din familie, pe care îi vedeam suferind, dar continuând să facă lucruri care îi răneau: bunici, tata. Aveau diverse comportamente, nesănătoase, pe care continuau să le facă, iar eu mă miram: „De ce faci ceva ce-ţi face rău?”


Şi ai înţeles?

Adela Moldovan: Am înţeles. Târziu. Nu imediat după facultate, fiindcă, dincolo de cunoştinţele cu care am terminat studiile, este nevoie şi de o anumită experienţă de viaţă şi o maturizare necesară.


Tatăl tău era un om matur şi, totuşi, nu înţelegea ce i se petrece. Şi de cele mai multe ori, asta facem cu toţii.

Adela Moldovan: Aş spune că maturitatea nu este un dat automat al vârstei. Poţi avea o vârstă care ar indica maturitatea, iar tu să fii de o imaturitate remarcabilă. Cred că mulţi dintre părinţii şi bunicii noştri sunt destul de imaturi.

Văd maturitatea ca pe acel moment în care avem o suficientă claritate şi conştienţă de sine, pentru a ne înţelege mai bine realitatea interioară şi pentru a vedea atunci când suntem în diverse contexte şi relaţii ce punem în ele, în termeni de contribuţie şi responsabilitate. Atâta timp cât nu ne cunoaştem foarte bine pe noi şi nu ne vedem, cât nu vedem viaţa ca pe o consecinţă a acţiunilor celorlalţi, câtă vreme nu punem vina pe societate, comunitate sau viaţă, în general, suntem imaturi, indiferent de vârsta pe care o avem în buletin.


Ce anume duce la maturizare? Reflecţia, cititul? Ce să facem pentru noi?

Adela Moldovan: Cred că maturizarea necesită mai multe condiţii, dincolo de citit şi cunoştinţe pe care le putem avea. Cred că un element esenţial pe care îl ratează o bună parte dintre noi sunt relaţiile sănătoase, care să ne ofere un context de siguranţă, în care să ne vedem pe noi înşine, în relaţiile noastre, ca nişte oglinzi.

În momentul în care eu mă simt suficient de în siguranţă pentru a putea discuta cu cineva, poate cu o prietenă foarte bună, poate cu un terapeut, poate cu un grup de prieteni în care pot să povestesc despre fricile mele, pot să dezvălui nesiguranţele mele, pot povesti ceva ce am făcut, iar prietenii mei să zică: „Poate, totuşi, nu-i chiar aşa cum vezi tu lucrurile, poate nu ai luat în calcul faptul că tu ai vorbit pe un ton mai agresiv, iar celălalt ţi-a răspuns mai arţăgos!”, iar eu să mă simt suficient de în siguranţă cu aceşti oameni, încât să zic: „Hm, o fi şi asta o perspectivă corectă!”. Dar există şi situaţia în care, atunci când ne întâlnim cu oameni, nu dezvăluim nimic despre fricile noastre, despre temeri sau nesiguranţe şi proiectăm acea falsă pozitivitate, în care totul este minunat şi bine. Dar suferim în singurătate.

Când trăim cu toate scuturile ridicate, nu cred că ne putem maturiza.


Deci, tu ne spui: „Lăsaţi-vă să fiţi, oameni buni!”.

Adela Moldovan: Exact. Lăsaţi-vă să fiţi, chiar dacă e dureros.


Şi dacă rămânem singuri? Noi ne ştim cel mai bine părţile întunecate. Dacă şi cei din jur le văd şi dispar? Iată spaima abandonului.

Adela Moldovan: Asta e marea frică. Doar că, atunci când trăim această frică şi ne apărăm puternic de ea, în mod paradoxal, ajungem exact acolo. Ascunzând lucruri despre noi şi lăsând să se vadă doar ce credem noi că va fi acceptat de ceilalţi, noi suntem singuri. Nu avem cel puţin o mână de oameni care să ne cunoască aşa cum suntem şi să ne accepte aşa cum suntem şi să ne spună: „Da, am văzut părţile de care tu te ruşinezi, dar eu în continuare te plac, te iubesc sau sunt alături de tine”.

Acolo ne îndeplinim această nevoie de a fi acceptaţi şi apreciaţi, prin a ne lăsa să fim văzuţi.

Poate că unii din oamenii faţă de care ne vom lăsa văzuţi ne vor judeca şi ne vor respinge, dar asta spune ceva despre ei, nu despre noi.

Ce facem atunci? Plecăm de lângă ei sau rămânem acolo, sperând că ne vor vedea cum suntem?

Adela Moldovan: Aş spune că a pleca automat ne poate face să ne simţim singuri din nou şi să ridicăm ziduri. Aş spune că putem zăbovi puţin, să vedem dacă această primă reacţie de judecată şi de respingere nu este una din care celălalt îşi revine.

În foarte multe situaţii, când o altă persoană mi se arată mie vulnerabilă, de cele mai multe ori vulnerabilităţile şi fricile celuilalt sunt şi ale mele, iar uneori le voi judeca şi le voi respinge, pentru că eu nu pot să stau cu acele frici, cu acele nesiguranţe. Atunci, poate că revin şi spun: „Îmi pare rău că am avut acea reacţie, dar mă bucur că mi-ai spus despre tine”. Aşa se ajunge la o relaţie de siguranţă. Dar, dacă asta nu se întâmplă, poate că nu este o relaţie din care să plecăm cu totul, dar nu este una în care să ne dezvăluim din nou vulnerabilitatea şi învăţăm, cu preţul că ne mai pişcă judecata celuilalt, care sunt oamenii din viaţa noastră faţă de care putem fi autentici, vulnerabili şi să fim primiţi, fiindcă asta o să ne ajute să nu ne simţim singuri şi să fim în siguranţă.


Toate astea presupun suferinţă, or noi fugim de ea!

Adela Moldovan: Exact ăsta este marele necaz al zilelor noastre, fuga de suferinţă. Dar suferinţa este cea care ne forjează, cea care ne face puternici. Atunci când fugim de suferinţă şi de disconfort, doar ascundem fricile, nesiguranţele, contradicţiile din viaţa noastră şi ajungem să trăim o viaţă în care fugim de durere şi căutăm surse de anesteziere: contexte sau comportamente în care ne întâlnim cu prietenii, ne hăhăim sau îi judecăm pe alţii, ori chiar droguri sau alcool.


Această frică apare de când suntem mici, iar ea ne spune ce am auzit atunci: fugi de durere, stai departe că te doare!

Adela Moldovan: Asta se întâmplă, pentru că adulţii din vieţile noastre nu şi-au încheiat nici ei procesul de maturizare, iar, atunci când s-a întâmplat să ne lovim, nu au stat lângă noi să ne spună: „Ştiu, doare, dar sunt alături de tine! Sunt cu tine şi vom trece împreună peste această durere”. Este exact ce se întâmplă şi în sistemul medical, în care părintele este scos afară şi nu este lăsat să stea alături de copilul său. Durerea fizică pe care copilul o trăieşte când i se administrează un tratament este necesară pentru însănătoşire. În momentul în care părintelui nu îi este permis să stea alături de copilul său sau părintele se apucă de plâns şi este o prezenţă deloc liniştitoare pentru copil, singur că alături de multe alte experienţe din copilărie, copilul va învăţa că suferinţa este ceva catastrofal şi că trebuie să faci orice să fugi de suferinţă. În timp ce un părinte care stă alături de copil, îi spune, de pildă, că suferinţa este necesară să se facă bine, îi transmite că vor trece împreună peste durere, e calm, îl mângâie, stă alături de el, atunci micuţul va învăţa că suferinţa este ceva neplăcut, dar care poate fi tolerat şi că alinarea se găseşte într-un spaţiu dintre tine şi celălalt. Va fi un copil care va putea trece prin suferinţă, care nu va avea nevoie să se anestezieze şi care se va maturiza.


Dacă schimbăm perspectiva şi ne uităm la copiii acelor părinţi care nu au mai vrut să fie autoritari, dar nici nu au pus limite. Ce facem?

Adela Moldovan: Dacă suntem părinţii acelor copii, începem, din momentul în care realizăm acest lucru, să lucrăm la noi înşine, pentru că niciodată nu e prea târziu, apoi să ne susţinem copiii în a pune unele limite, a spune sincer: „Nu putem face asta” şi  ne dăm cu fundul de pământ, suferim, stăm alături de ei, acolo, cu fundul de pământ, dar tot nu-i lăsăm să facă ce nu i-am dat voie să facă.

Dacă ne întâlnim cu aceşti copii în context de educaţie, avem un cu totul alt rol, dar şi acolo e important să punem limite şi să le transmitem încredere că vor putea învăţa.

Dacă ne întâlnim cu ei într-un oarecare context de socializare, nu este ceva ce putem schimba noi.

Eu am cea mai mare putere şi influenţă asupra mea. Dacă mă voi uita mereu la ce fac ceilalţi, în cel mai bun caz, voi deznădăjdui şi voi spune că nu are sens să fac nimic. Dar aici doar mă ascund. Din nou.


Cum ai învăţat să fii o mamă bună pentru copiii tăi şi în acelaşi timp să construieşti o relaţie de cuplu sănătoasă?

Adela Moldovan: Aş spune că nu ştiu dacă sunt neapărat o mamă bună sau am o relaţie de cuplu sănătoasă. Aş spune că mă străduiesc. Şi am momente în care copiii mei nu se simt în siguranţă cu mine, am momentele mele în care îmi pierd calmul, sunt cu resursele la zero şi nu reuşesc atunci să păstrez siguranţa, dar ceva ce am învăţat din această profesie, foarte important, este acest concept de a repara.

Atunci când nu ai gestionat cum trebuie o situaţie, să nu treci pur şi simplu peste, fiindu-ţi ruşine de tine şi de cum ai reacţionat, ci să te întorci cu responsabilitate şi să spui: „Am greşit, faptul că nu ţi-ai terminat tu temele nu-mi dă mie dreptul să ţip să se audă în tot cartierul! Îmi pare rău că am strigat la tine!” Prin asta ne întoarcem şi reparăm relaţiile cu copiii noştri. Eu mă străduiesc zi de zi în toate relaţiile mele şi am momente în care fac mai bine şi momente în care fac mai puţin bine.

Încerc însă să fiu mai atentă la mine şi la ce pun acolo. Altfel, dacă sunt focalizată pe ce face celălalt, pe ce face partenerul meu, pe ce fac copiii mei voi găsi tot timpul o explicaţie şi o justificare pentru care ei ar trebui să facă mai mult sau mai bine, iar reacţiile mele au fost justificate. Dacă mă uit la mine, la ce pun şi fac eu, am o viziune pe termen lung a ceea ce-mi doresc special de la copii, este mai uşor la ce e de făcut pentru a construi această viziune.


Tu, psiholog relaţional, zici că nu ai tot timpul o relaţie perfectă cu copiii tăi, cu partenerul tău, fără teama de a-ţi dinamita brandul personal, profesional. Şi, totuşi, există oameni care recunosc în sinea lor sau la alţii disimularea, dar continuă să afişeze o perfecţiune artificială. De ce o fac?

Adela Moldovan: Această perfecţiune la care tindem cu toţii nu este altceva decât o altă mască, pe care ne-o punem. Este o fantezie în care ne refugiem cu toţii şi în care căutăm asta. Asta când o proiectăm noi.

Când o vedem la ceilalţi şi judecăm („Uite, doamna e psiholog, iar copiii ei nu se comportă bine! Păi, noi ce să facem?”), acolo nu este altceva decât o justificare, acea judecată în care noi ne simţim mai bine, pentru că noi vedem o imperfecţiune la celălalt, iar prin asta ne justificăm propria neputinţă.

Este un comportament natural, dar unul care ţine, din nou, mai degrabă de sfera imaturităţii. Maturitatea tocmai asta ne-ar spune: nu avem cum să fim perfecţi, indiferent de profesia pe care o avem. Înainte de a avea o profesie, suntem oameni, imperfecţi, crescuţi într-o lume imperfectă, crescuţi de părinţi care ne iubesc, dar care au la rândul lor propriile bagaje şi poveşti. Viaţa fiecăruia dintre noi este unică şi irepetabilă, iar fiecare şi-o poartă cum poate mai bine.



Psihiatru (2)