Adriana Mitu este psiholog, psihoterapeut şi unul dintre specialiştii dedicaţi unui demers curajos, asumat de Asociaţia Părinţilor Isteţi şi Itsy Bitsy, cu sprijinul Fundaţiei Vodafone: lupta împotriva fenomenului de bullying în rândul adolescenţilor şi tinerilor.

Care a fost cea mai intensă experienţă a ta de bullying?

Adriana Mitu: Copil fiind, am bifat cam toate tipurile de bullying. Cea mai gravă experienţă a venit când am fost tăiată cu un cutter, pe mână, de colegul meu de bancă.

Altfel, însă, aş zice că au existat alte experienţe umilitoare, înjositoare, pe care le-am experimentat în gimnaziu. Una dintre ele, dintre cele mai dureroase, a fost când profesoara de biologie ne-a întrebat: „Cine se oferă să bată covoarele? Acela o să primească un punct în plus la notă!”

Cum eu nu eram o elevă foarte bună la învăţătură (aveam să aflu mai târziu că eram dislexică), m-am oferit voluntară. Nu ştiam că ulterior colegii aveau să râdă de mine. Îmi amintesc foarte clar că eram îmbrăcată cu o helancă albă care, după bătutul covoarelor, era plină de praf şi de mizerie.

Atunci, undeva în interiorul meu, am simţit că mai jos de atât nu îmi voi da voie să ajung şi mi-am propus ca de acolo doar să cresc şi să fac cu mine cele mai bune lucruri îmi voi mai permite.

Au urmat şi alte momente, de excludere sau în care s-a râs de mine; la serbare nu m-au inclus în program. Voiam să mă mut de la şcoala respectivă, pentru că mă simţeam foarte tristă. Dar nu m-am mutat. Părinţii nu înţelegeau utilitatea şi nici nu se vorbea despre lucrurile astea, despre bullying şi efectele lui.

Dar am muncit mult cu mine. Primeam sprijin de la părinţi, în sensul că mi se ofereau meditaţii ca să învăţ mai bine, aveam nevoie de cineva care să îmi explice pe înţelesul meu, al unui copil dislexic.

Undeva între clasa a VII-a şi a VIII-a, am învăţat că mintea mea funcţionează altfel şi învăţam cu pictograme, am început să am grijă la dietă, pentru că eram plinuţă şi unul dintre motivele pentru care colegii râdeau de mine era pentru că eram rotunjoară, chiar supraponderală. Am început să fac şi sport, şi m-am clădit uşor, uşor, astfel încât, la sfârşitul clasei a opta, din copilul care nu reuşea să ţină pasul cu ceilalţi, am primit premiul II şi am fost a doua sau a treia din clasă. Aveam o medie foarte mare faţă de ce putusem eu până atunci, primeam şi validarea colegilor.

Dar stima mea de sine era foarte joasă, inclusiv atunci. Repercusiunile, după anii aceia, au fost puternice.

Cum te schimbă astfel de experienţe?

Adriana Mitu: Din afară pare minunat că un copil, ajuns adolescent, a reuşit să facă atât de multe lucruri minunate cu el. Şi a răzbit. Pe dinafară. Căci pe dinăuntru nu era aşa. Era în continuare multă durere, multă neîncredere de sine, multă dorinţă de recompensă, de a face mai mult pentru a primi validare şi, fără îndoială, am ajuns în alt dezechilibru şi în liceu, şi în tinereţea timpurie, pentru că emoţional eram foarte fragilă. Am avut nevoie de foarte mult efort ca să mă stabilizez, am lucrat eu cu mine ca să am o încredere care să vină din mine, nu din afară, pentru a primi validare.

Deci, chiar dacă părinţii ne validează, dacă mediul şcolar, de exemplu, nu ne dă această validare, suntem şubrezi cu încrederea?

Adriana Mitu: Depinde mult şi ce se întâmplă acasă, de cât de mult ne simţim sprijiniţi de ei. Însă, e foarte important cât se implică părintele într-o situaţie de bullying, mai ales acum, când avem informaţia şi resursele de a face ceva. E foarte important când şi cât intervine părintele. Dacă intervine prea devreme, el nu îşi va putea rezolva singur problemele. Dar, dacă nu intervine deloc, iar copilul este agresat zilnic, pe termen lung, evident că el va fi afectat emoţional şi din toate punctele de vedere. Fiecare situaţie are soluţia ei.

Cum ai transformat neîncrederea în încredere şi durerea în resursă de a îi ajuta pe ceilalţi?

Adriana Mitu: În perioada liceului, nu am ales varianta sănătoasă, în sensul în care am ales să-mi fac un grup de prieteni care erau populari, astfel încât să primesc şi eu din popularitatea lor şi să mă protejez să nu mai ajung persoana de care se râde. Şi mi-a ieşit. Dar era o veşnică comparaţie de cât de minunate sunt ele şi cât de puţin frumoasă, bună şi isteaţă eram eu. Lucrul ăsta s-a perpetuat o lungă perioadă de timp, cam până pe la 23-24 de ani, când am hotărât să mă văd şi altfel, prin prisma părţii bune din mine.

Am început să fac terapie, undeva pe la 21-23 de ani. Nevoia de a merge la psiholog a venit şi pe un fond emoţional puternic, pentru că tatăl meu a murit când aveam 23 de ani. Şi a fost greu. Am căzut emoţional, m-am simţit copleşită de neputinţă, de emoţii, de lipsa de protecţie în faţa vieţii, pentru că, până la urmă, eram un adult tânăr, care încerca să facă faţă şi să se descurce.

Atunci lucram în alt domeniu, dar am realizat că trebuie să fac studii de psihologie. Iar tema bullying-ului m-a ales ea pe mine. Mergând spre adolescenţi, am văzut partea asta care începuse să fie cunoscută şi studiată, iar, făcând parteneriate cu Asociaţia Părinţi Isteţi,  care aveau aceeaşi misiune ca mine, am fost invitată să fac parte din proiect. Şi am început să lucrez pe bullying, pentru că vorbeşte şi despre experienţa mea, despre partea aceea de suferinţă de acolo şi, împreună cu copilul meu interior, am făcut acţiuni pentru copiii din România. A fost şi o parte vindecătoare pentru mine. A fost un prilej de a repara experienţa dureroasă pe care am trăit-o atunci.

Ce s-a întâmplat cu acest copil îndurerat care voia să demonstreze lucruri celorlalţi? În ce s-a transformat el la maturitate?

Adriana Mitu: Într-un adult care voia să demonstreze şi care mult timp a vrut să demonstreze şi niciodată nu era de ajuns. Mi-a luat foarte mult timp să mă autoreglez de a nu face lucruri pentru a demonstra. Pe mine cel mai mult m-a ajutat dorinţa de a contribui. Contribuind pentru alţii simt că aduc ceva şi în interiorul meu, că vin cu ceva bun şi pentru mine, nu doar pentru cel din faţa mea. Am învăţat să pun şi limite, pentru că această contribuţie dusă la extrem devine auto-agresiune.

Cum se vindecă acest copil?

Adriana Mitu: Cu multă blândeţe şi aplecare asupra lui. Din partea mea, a Sinelui adult către copilul care a suferit, către copilul care încă poartă durerile, tristeţile, vulnerabilitatea de atunci. Şi, atunci când noi ne uităm cu compasiune şi reuşim să facem pentru el ceea ce nu s-a făcut atunci, reducem şi mai reparăm suferinţa. Mai punem plasturi peste rănile acelea.

De ce te-ai dus la Facultatea de Psihologie?

Adriana Mitu: Înainte de a-ţi răspunde, aş zice că mă simt foarte vulnerabilă în acest dialog. De altfel, este primul interviu în care vorbesc atât de mult despre mine şi cred că ar trebui să vorbim mai des despre experienţele noastre.

Din prima clipă în care m-am dus la terapie, m-am gândit că mi-ar fi plăcut să fac şi eu această meserie. Dar am alungat repede gândul, din cauza neîncrederii în mine. După 4-5 ani în care gândul încă răsuna în mine, am decis să mă îndrept spre Facultatea de Psihologie. E drept că am încercat şi coaching, dar am înţeles că mi se potriveşte mai bine partea de durere şi vindecare.

Tu ai întâlnit vreodată copii agresori? Sau ai fost vreodată în postură de agresor?

Adriana Mitu: Da, am fost în postura de agresor şi am întâlnit şi copii agresori. Ce fac cu ei este să îi aduc în punctul de a vedea mecanismul de agresivitate cum se duce spre celălalt, dar şi spre sine însuşi. Ne uităm împreună de ce s-a dezvoltat partea de agresor, care e rolul ei, cu ce scop vine acolo. De obicei, protejează o parte mică şi neputincioasă din spate. Şi, odată ce ajung acolo, se face conexiunea. Dacă mă uit doar din faţă, agresorul pare mare şi vocal, dar eu ştiu că există şi această parte mică, fragilă, în spate.

În liceu am fost agresor, cu comentarii răutăcioase asupra colegelor mele, pentru a nu ajunge eu, din nou, în postura de victimă. Nu aveam un comportament repetitiv, dar aveam tendinţa aceasta de a-i sancţiona şi a-i critica pe cei pe care îi percepeam mai vulnerabili. Şi acum, ca adult, mai surprind uneori că iese la suprafaţă o parte răutăcioasă, dar am grijă să nu îi mai dau voie să iasă în relaţie cu ceilalţi şi nici cu mine, aşa încât să am relaţii mai bune, mai sănătoase.

Ce îi face pe copii să se poarte cu agresiune, fiindcă ei, în esenţă, sunt buni?

Adriana Mitu: Cu toţii suntem buni în adâncul sufletului. Eu chiar cred în bunătatea oamenilor. Cred că cei mici sunt o expresie a societăţii noastre şi, dacă ne uităm la noi, nici noi nu suntem foarte drăguţi unii cu alţii. Şi nici cu copiii. Uneori, ne comportăm cu ei mai urât decât cu un străin de la magazin. Când ne sună cineva suntem foarte drăguţi şi, când vorbim cu copilul, putem fi foarte tăioşi şi îl expediem rapid.

Agresivitatea nu e mereu rea. Dacă suntem atacaţi pe stradă, e bine să avem partea noastră agresivă ca să ne apărăm. Problema este când o folosim în mod excesiv spre o singură persoană, în general, asupra unei persoane vulnerabile

De regulă, când văd vulnerabilitate în oameni, se activează vulnerabilitatea în mine. Şi mă comport cum s-au comportat alţii cum mine: poate am fost agresat şi fac ceea ce mi s-a făcut. Uneori, chiar şi faţă de mine însămi: mă port cu mine cum se poartă şi alţii... mă auto-agresez şi mă umilesc.

Mai este varianta a ceea ce se întâmplă în jurul lor: copiii confundă puterea cu leadership-ul, cu popularitatea. Sunt mulţi copii care spun că ar interveni, dar se tem să nu păţească şi ei la fel. Schimbarea nu va veni de la copii, ci de la noi, de la adulţi, de la cum suntem noi cu ceilalţi, dar şi cu copiii.

Ce ţi-a rămas ţie de la experienţa cu Asociaţia Părinţilor Isteţi?

Adriana Mitu: Primul lucru este bucuria că facem ceva pentru copii, părinţi şi cadre didactice, că sunt iniţiative de genul acesta la nivel social. Al doilea lucru care mi-a rămas  - eu am scris textele pentru copii, în aplicaţie, şi am pus în limbajul copiilor ceea ce exprim în zona de psiho-educaţie. De exemplu, definirea termenului de bullying pe limba lor, cât de mult posibil. Mi-am dat seama cât de greu îmi este uneori să traduc şi să pun conceptele de psihologie în jocuri şi în exprimări simple. Al treilea lucru cu care am rămas şi cu care am făcut textele ţine de câteva direcţii: pe de o parte, când am vorbit pentru copiii-ţintă ai bullying-ului am încercat să le împuternicesc gândul că e normal să se simtă răniţi, dar că nu este în regulă bullyingul – şi a trebuit să fac lucrul acesta fără să întăresc atitudinea de victimă, fără să îi las să se vadă neputincioşi. Pe de altă parte, pentru copiii cu comportament de agresor, a trebuit să am grijă cum mă exprim pentru a ajunge la partea bună din ei, înţelegând şi postura celui care are acest tip de comportament, pentru că nu ajunge de pe o zi pe alta aşa şi nu ajunge aşa, pentru că este rău, iar, dacă noi adăugăm această etichetă, nu facem altceva decât să întărim mecanismul, în loc să activăm bunătatea din el. Ce pot să-ţi spun este că, la final, când am văzut rezultatul, m-am simţit foarte satisfăcută.

Cum ajungem să fim în acord cu noi? Să ne tratăm cu blândeţe?

Adriana Mitu: Cu multă muncă pe care să o depui în fiecare zi. Eu încă mai am zone pe care le reglez eu cu mine. Recent, am conştientizat că muncesc foarte mult şi că mă auto-agresez prin muncă. Uneori, mai aud şi vocea critică din capul meu la adresa mea, dar am grijă să-mi protejez partea vulnerabilă.