Andreea Vasile este asistent social la Serviciul Social Telefonul Vârstnicului – Fundaţia Regală Margareta a României. Vă invităm să citiţi mai jos un interviu sensibil şi emoţionant despre munca „vocilor” care răspund cu suflet la capătul Telefonului Vârstnicului.

Povesteşte-ne un pic despre tine, despre cum şi de ce ai ales să devii asistent social şi nu altceva la care poate visai când erai mică.

Numele meu este Andreea-Alina Vasile, am 29 ani şi am terminat Facultatea de Sociologie şi Facultatea de Asistenţă Socială în cadrul Universităţii din Bucureşti. Când eram mică, visam să devin medic veterinar, întrucât iubesc foarte mult animalele, chiar în acest moment am doi căţei, un motan, doi papagali şi câteva găini. Şi aş mai adopta, dacă aş avea resursele financiare să îi îngrijesc. Însă viaţa a avut alte planuri pentru mine.

Când eram la liceu o vecină mi-a povestit că este voluntară în cadrul unei fundaţii şi ajută persoanele vârstnice singure. Am luat decizia imediat să mă înscriu, întrucât voiam să fac voluntariat, să mă implic în comunitate. La început, mergeam cu vecina mea la persoane vârstnice pentru a vorbi cu ele, pentru socializare şi îmi amintesc că, într-un an de Ziua Internaţională a Persoanelor Vârstnice, am oferit flori seniorilor. Ulterior, s-a înscris în fundaţie o doamnă care locuia în aceeaşi zonă cu mine şi avea nevoie de sprijin. Ieşeam cu dumneaei la plimbare, îi făceam mici cumpărături şi o vizitam la domiciliu o dată pe săptămână. Îmi plăcea când povestea despre perioada în care era învăţătoare şi despre metodele interesante pe care le folosea pentru a capta atenţia copiilor. După ceva timp, am aflat că respectiva doamnă fusese învăţătoarea mamei mele. M-am bucurat mult că am avut ocazia să o cunosc şi să o ajut, întrucât ştiam ca mama a fost foarte ataşată de învăţătoarea ei. Cred că relaţia cu doamna învăţătoare m-a făcut să îmi dau seama că îmi place să lucrez cu persoanele vârstnice şi că am răbdarea necesară pentru a-i asculta.

Aşa cum precizam, am absolvit două facultăţi, prima fiind Facultatea de Sociologie.   Am realizat curând că nu pot să lucrez în acest domeniu, este mult prea tehnic pentru mine. Îmi doream să lucrez cu oameni, să îi pot ajuta şi să le pot aduce un zâmbet pe buze, chiar pentru câteva secunde, astfel, m-am înscris la Facultatea de Asistenţă Socială. În prezent, Telefonul Vârstnicului – 0800 460 001, linia telefonică destinată seniorilor, dezvoltată de Fundaţia Regală Margareta a României, unde lucrez ca asistent social, mi-a dat şi continuă să îmi dea şansa de a aduce zâmbete pe chipul vârstnicilor din România.

Eşti una dintre vocile care răspund cu suflet la capătul Telefonului Vârstnicului - singura linie telefonică naţională, gratuită şi confidenţială, operată de Fundaţia Regală Margareta a României, la care pot suna vârstnici singuri şi care au nevoie de informaţii esenţiale. Spune-ne mai multe despre acest serviciu social, cum şi de ce a apărut, de când eşti în echipă şi care este rolul tău, precum şi ce îţi place cel mai mult din ceea ce faci.

Ca răspuns la problema îmbătrânirii populaţiei la nivel naţional, Fundaţia Regală Margareta a României a înfiinţat în anul 2015 proiectul Telefonul Vârstnicului – 0800 460 001 - care este singura linie telefonică naţională, gratuită, confidenţială şi licenţiată ca serviciu social, destinată vârstnicilor care au nevoie de consiliere socială, informare şi alinare a singurătăţii. Prin intermediul proiectului nostru, seniorii găsesc atât răspunsuri, cât şi soluţii la diverse situaţii cu care se confruntă.

Sunt asistent social în cadrul acestui proiect de 8 ani, astfel că am fost cea care am răspuns cu mari emoţii primelor apeluri primite la Telefonul Vârstnicului, alături de colega mea Roxana Molocea, în prezent coordonator al proiectului. Rolul meu este de a prelua apelurile seniorilor, de a asculta nevoile şi de a oferi informaţii din domeniul asistenţei sociale, precum şi consiliere social, prin reapelările săptămânale.

Incă de la început mi-am dat seama că îmi place ceea ce fac şi pun suflet în fiecare interacţiune pe care o am la telefon. Sunt norocoasă, pentru că am şansa să discut cu diverse tipologii de oameni, de la care am de învăţat mereu ceva nou. Deşi persoanele în vârstă ne apelează pentru îndrumare, se întâmplă uneori să aflăm informaţii noi chiar de la ei, aşa că pot spune că este un schimb de experienţă.

Cine poate apela Telefonul Vârstnicului, cu ce fel de nevoi vin către tine oamenii şi ce le recomanzi?

La Telefonul Vârstnicului – 0800 460 001 pot apela persoanele care au vârsta de peste 65 ani, care au nevoie de informaţii, suport moral şi consiliere socială. De asemenea, ne pot apela aparţinători, membri ai familiei sau vecini care au nevoie de soluţii la problemele cu care se confruntă vârstnicii din jurul lor.

Este cunoscut faptul că vârstnicii au acces limitat la informaţii şi mulţi dintre ei nu ştiu să folosească gadget-urile, astfel apelează la Telefonul Vârstnicului pentru a obţine informaţii practice. Pot spune că suntem un fel de “Google” al seniorilor.

Odată cu înaintarea în vârstă, creşte riscul de apariţie a diverselor boli, iar vârstnicii nu mai au capacitatea de autoîngrijire şi au nevoie de îngrijire şi sprijin practic la domiciliu. Acestor seniori le furnizez informaţii despre serviciile funcţionale la nivel local, referinţe despre căminele pentru vârstnici şi proceduri de instituţionalizare, precum şi recomandări pentru instituţii care oferă îngrijiri medicale specializate la domiciliu.

Mulţi dintre seniorii care apelează Telefonul Vârstnicului – 0800 460 001 se simt marginalizati şi au nevoie de sprijin emoţional, de cineva care să renunţe puţin la activităţile cotidiene şi să îi asculte. Acestora le recomand înscrierea în programul nostru de reapelare săptămânală, un serviciu propriu care răspunde nevoii de socializare şi comunicare emoţională. În cadrul acestui serviciu, vârstnicul este apelat săptămânal de mine, de unul dintre ceilalţi asistenţi sociali din echipă sau de unul dintre voluntarii noştri, special pregătiţi, care provin din diferite domenii şi discutăm pe teme generale. De asemenea, dacă vârstnicii se pot deplasa, atât eu, cât şi colegii mei încercăm să îi integrăm în societate, recomandându-le organizaţii care funcţionează la nivel local şi cluburi pentru seniori unde pot participa la activităţi creative, pot cunoaşte persoane de vârstă apropiată, cu care pot lega o prietenie.

Un alt motiv pentru care seniorii apelează este nevoia de sprijin material, mulţi dintre ei se descurcă foarte greu şi se gândesc zilnic la “ce vor avea mâine pe masă”. În aceste situaţii, îi direcţionez către servicii de asistenţă socială din comunitate, operate de DGAS-uri sau ONG-uri, pentru a beneficia de un ajutor particularizat şi constant.

Ai menţionat despre serviciul de Reapelare săptămânală. Ce este şi care sunt doctoriile pe care le prescrii săptămânal vârstnicilor singuri?

Foarte multi vârstnici sunt singuri şi nu au cu cine să schimbe câteva vorbe. Mulţi dintre ei au uitat cum este să vorbească cu cineva, astfel îşi găsesc foarte greu cuvintele. Prin serviciul nostru de reapelare săptămânală răspundem nevoii de socializare, nevoii de a comunica cu cineva. În cadrul acestui serviciu, vârstnicii afectaţi de cea mai grea boală, singurătatea, sunt apelati săptămânal, iar durata maximă de discuţie este de 30 de minute. Aceşti vârstnici aşteaptă cu sufletul la gură să le sune săptămânal telefonul, să audă o voce caldă, pentru ei apelul nostru este evenimentul acelei săptămâni.

De exemplu, în acest moment apelez săptămânal 28 de persoane vârstnice, iar cel mai mult îmi place faptul că am legat prietenii la celălalt capăt al firului. Oamenii pe care îi ascult sunt dornici să împărtăşească experienţa lor de viaţă şi este magic să aud cum era viaţa cu 60-80 ani în urmă. Pentru ei este important faptul că există cineva care este interesat de starea lor fizică şi psihică şi este dispus să îi asculte, chiar şi pentru o perioadă limitată de timp. Când simt din tonalitatea vocii că nu sunt bine, îi întreb cum este vremea în oraşul lor şi îi încurajez să iasă puţin afară, să se bucure de soare/ploi şi de ziua respectivă. De asemenea, le recomand să asculte melodiile preferate la tv/radio, astfel creierul va elibera dopamină şi se vor simţi mult mai bine, iar stările de anxietate se vor diminua. Îi întreb care este mâncarea lor preferată şi le spun că ar fi o idee bună să pregătească această reţetă pentru cină, astfel îi încurajez să rămână activi şi să se implice în activităţi care le aduc o doză de bucurie.

Dacă sunt seniori care locuiesc în mediul urban, încerc să îi implic în comunitate, să facă voluntariat în cadrul asociaţiilor care activează la nivel local. De asemenea, le povestesc despre cluburile pentru seniori, unde pot participa la diverse activăţi creative şi recreative, pot lega prietenii cu persoane de aceeaşi vârstă sau pot merge, ocazional, în excursii.

Deşi toate conversaţiile sunt cu şi despre seniorii care ne apelează, uneori le povestesc întâmplări amuzante prin care am trecut cu animalele mele, pentru că ştiu că acest lucru îi va binedispune şi este imposibil să nu ”fur” un râset de la fiecare vârstnic apelat.

Este foarte important sentimentul de apartenenţă, iar vârstnicii singuri, care se află în serviciul de reapelare săptămânală, simt că aparţin unei familii - familia Telefonul Vârstnicului.

Singurătatea vârstnicilor – fenomen într-o creştere alarmantă. Ce poţi să ne spui despre cauza singurătăţii vârstnicilor cu care interacţionezi şi care sunt efectele acesteia asupra sănătăţii fizice, mentale, emoţionale ale bunicilor singuri cu care vorbeşti?

Singurătatea are efecte negative la nivel fizic, psihic şi emoţional şi, astfel, contribuie la scăderea calităţii vieţii. Aşa cum declară persoanele vârstnice, singurătatea este o boală şi este foarte greu de descris în cuvinte. De multe ori, nu trebuie să fii singur ca să te simţi singur. Acest aspect este întâlnit şi în cazul anumitor persoane vârstnice care locuiesc cu partenerul de viaţă sau cu copiii, care sunt ocupaţi în timpul zilei, astfel că ei tot singuri rămân mare parte din zi.

Mulţi vârstnici au rămas singuri după ce au pierdut partenerul de viaţă, membri ai familiei sau prieteni şi astfel s-a format un ”gol” în jurul lor. Odată cu dispariţia persoanelor apropiate, ei încep să se simtă marginalizaţi şi încetul cu încetul pierd contactul cu “lumea din exterior”. Televizorul şi radioul devin sursa lor de informaţii şi legătura cu lumea exterioară.  Se retrag într-o carapace - “locuinţa lor” şi doar acolo se mai simt în siguranţă. Atunci când rămân singuri, renunţă la bucuria lucrurilor zilnice, nu mai au motivaţie pentru a desfăşura activităţi simple şi se instalează sentimentul de inutilitate.

Am constatat în discuţiile cu vârstnicii faptul că exista momente de tăcere sau de emoţie, întrucât îşi găsesc foarte greu cuvintele. Din moment ce au pierdut contactul cu lumea exterioară, au uitat să se exprime, au uitat anumite cuvinte, au uitat cum este să ai un interlocutor. Este greu să vorbeşti tot timpul cu cei patru pereţi ai casei şi să nu primeşti niciodată un răspuns.

As. soc. Andreea Vasile, alături de unul dintre beneficiarii Telefonului Vârstnicului (Foto credit: Fundaţia Regală Margareta a României)

Ne poţi da câteva exemple de interacţiuni care te-au impresionat cel mai tare de-a lungul timpului? Există o lecţie importantă primită din interacţiunea cu seniorii?

Fiecare zi la Telefonul Vârstnicului este o importantă lecţie de viaţă. Din interacţiunea cu seniorii am învăţat sa mă bucur de lucrurile simple din viaţa mea, să mă bucur atât de soare, cât şi de ploi. Să apreciez persoanele din viata mea şi să le fiu aproape cât mai mult timp, pentru că putem să trecem mai uşor peste obstacole, dacă ne este cineva alături. Pot spune că, de-a lungul anilor, am interacţionat cu multe persoane vârstnice şi am multe amintiri plăcute din timpul conversaţiilor.

Spre exemplu, în cadrul serviciului de reapelare săptămânală, vorbeam cu un domn care, din cauza problemelor de sănătate, se deplasa cu ajutorul unui scaun rulant. Conversaţiile cu dumnealui au fost adevărate lectii de viaţă. Îmi povestea că îşi pregătea singur de mâncare, mergea la cumpărături şi făcea curăţenie în locuinţă. Deşi viaţa i-a fost plină de încercări, era foarte optimist şi încerca să vadă mereu partea bună/pozitivă a lucrurilor. Îmi spunea să nu mă plâng de greutăţile din viată, pentru că ele vin şi pleacă, şi că e important să ies învingătoare şi cu capul ridicat de fiecare dată. Făceam schimb de reţete şi mereu spunea că, dacă nu voi presăra dragoste în mâncare, nu va ieşi niciodată un preparat gustos.

În altă zi, a apelat un domn tare simpatic, care mi-a cerut o reţetă, întrucât avea un piept de pui şi nu ştia cum să îl pregătească. Cu câteva zile înainte, eu pregătisem acasă tocăniţă de pui cu ceapă şi i-am oferit reţeta. Dumnealui a spus că ceapa îi provoacă arsuri şi i-am zis despre reţeta de mazăre cu carne de pui. Mi-a mulţumit pentru reţete, dar mai ales pentru că am avut răbdare să îi explic.

Mi-aduc aminte şi de doamna care ne apela când ieşea în parc. Se aşeza pe bancă, suna, vorbea cu mine sau altă colegă, astfel nu se mai simţea singură şi îşi crea impresia că suntem lângă dumneaei. Chiar dacă nu dura mult convorbirea, pentru ea era important că cineva este interesat să afle ce mai face, cum se mai simte, ce a mai gătit sau ce emisiuni a mai urmărit la televizor. Ştiu că pot părea discuţii banale, dar pentru vârstnici, oricât de scurtă ar fi conversaţia, reprezintă gura de oxigen, îşi dau seama că încă trăiesc.

Cred că aş putea zile întregi să povestesc despre interacţiunile cu seniorii din România. Sunt norocoasă că am şansa să lucrez în cadrul acestui proiect şi că, datorită conversaţiilor cu oamenii în vârstă, am reuşit să devin o versiunea mai bună a mea.

Ce anume te motivează să continui a fi doctor pentru sufletele vârstnicilor singuri care sună la 0800 460 001?

Faptul că oamenii îmi mulţumesc pentru că i-am ascultat, chiar dacă nu am putut să le rezolv în mod direct sau complet problema. De cele mai multe ori îşi notează numele nostru, pentru că le-am răspuns cu o voce caldă şi ne-am făcut timp să îi ascultăm. Ulterior, revin în centrală doar pentru a ne întreba ce mai facem, ca raspuns pentru acel moment când le-am oferit soluţii la problemele lor.

Îmi place ceea ce fac şi, la finalul fiecare zile, mă gândesc la persoanele cu care am interacţionat în ziua respectivă. Sunt atât de mulţi vârstnici care nu îşi cunosc drepturile, care nu au acces la informaţii, care nu au mai vorbit cu cineva de luni de zile şi mă bucur că ne apelează, că au încredere în linia noastră telefonică. Acest loc de muncă mă duce cu gândul în viitor: la un moment dat voi ajunge şi eu unul dintre seniorii din România şi trag speranţă că voi avea parte de o voce caldă atunci când voi avea nevoie de sprijin.

Cum ai proceda dacă ţi-ar fi ”pacient” un membru din familie?

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că bunicii mei încă sunt în viaţă şi, de fiecare dată când îi apelez, telefonul sună şi răspunde unul dintre ei. Ştiu că, la un moment dat, la celălalt capăt al firului nu va mai răspunde nimeni, de aceea îmi face plăcere să vorbesc cu ei aproape zilnic.

Cu fiecare vârstnic cu care discut mă comport ca şi cum ar fi bunicul sau bunica mea. Le răspund cu aceeaşi voce caldă, empatică şi încerc să le ofer informaţiile pe care mi le solicită. Pe seniorii cu care stau de vorbă săptămânal îi consider parte din familia mea, deşi pe unii nu i-am cunoscut personal niciodată.

Cum crezi că s-ar putea implica oamenii care ne citesc să ajute persoanele de vârstă înaintată, singure şi cu nevoi urgente?

Ar putea începe prin a observa ori a se interesa dacă în blocul sau cartierul lor există persoane varstnice singure. Să le bată la uşă şi să-i întrebe dacă au nevoie de ajutor, de exemplu, de cumpărat ceva de la piaţă. La început, cu siguranţă, seniorii vor fi reticenţi, dar dacă li se explică motivul vizitei, aceştia se vor bucura că cineva s-a gândit la ei.

Sunt foarte mulţi seniori care nu apelează la vecini, deoarece le este ruşine şi ştiu că tinerii din ziua de astăzi sunt foarte ocupaţi, ori poate şi-au pierdut încrederea în oameni. Mulţi dintre aceşti vârstnici privesc pe geam cu orele şi în fiecare zi încearcă să îşi facă puţin curaj pentru a aborda un vecin. Societatea modernă de astăzi are tendinţa de a-i marginaliza pe vârstnici, iar ei simt acest lucru.

În autobuz, se mai întâmplă să întâlnim un vârstnic un pic mai vocal, care ne face observaţie sau are tendinţa să ne certe. Acesta este modul lui de a comunica, de a obţine atenţia sau respectul pierdute, poate nu a mai stat de vorbă cu cineva de mult timp. Cred că nu e cazul să o luăm personal şi ar trebui să încercăm, măcar din când în când, să le răspundem cu empatie ori să schimbăm câteva vorbe cu persoanele vârstnice din autobuz, abătute şi cu priviri triste de cele mai multe ori.

De asemenea, oamenii ar putea să le mai recomande vârstnicilor să se înscrie în cluburi de seniori ori să facă voluntariat în cadrul unei asociatii care are ca principal scop sprijinirea persoanelor vârstnice, astfel îi vom face pe seniorii României să se simtă în continuare o parte activă a societăţii.