Ştiinţa este tradiţie de familie pentru prof. dr. farm. Cornel Chiriţă, care reprezintă a treia generaţie consecutivă de farmacişti. În arborele său genealogic se află şi cunoscutul profesor de botanică Theodor Solacolu. De aproape 20 de ani membru al disciplinei Farmacologie şi farmacie clinică, din cadrul Facultăţii de Farmacie, UMF „Carol Davila”, Bucureşti, prof. dr. farm. Cornel Chiriţă este coautor la două brevete de invenţie şi prim autor sau autor colaborator a 24 de cărţi sau capitole în cărţi de specialitate, inclusiv Agenda Medicală şi Memomed.

Aflăm de la prof. dr. farm Cornel Chiriţă care au fost principalele subiecte aduse în discuţie la Congresul Naţional de Farmacie, din 26-29 septembrie, dar şi de ce disciplina pe care o reprezintă, Farmacologie şi farmacie clinică, ar necesita mai multe ore de curs.

„Ceea ce avem în prezent – un singur farmacist clinician într-un spital, acolo unde există – este extrem de puţin. Ar fi ideal să existe un farmacist specializat pe o anumită secţie. Aşa cum medicul specialist este stăpân pe specialitatea sa, aşa şi farmacistul specialist în farmacie clinică trebuie să aprofundeze medicaţia caracteristică unei anumite secţii şi să poată deveni consilier al medicului pe probleme de farmacoterapie şi posologie. Astfel de echipe medicale nu ar putea fi decât benefice pentru pacienţii spitalizaţi.”
 

MedicHub: Se întâmplă ca dvs. şi cu mine să avem cel puţin un lucru în comun, amândoi am absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti. De ce aţi ales să urmaţi apoi cursurile Facultăţii de Farmacie?

Prof. dr. farm. Cornel Chiriţă: La mine este o poveste de familie. Bunicii mei din partea mamei au fost amândoi farmacişti. Au avut farmacie, care a fost apoi naţionalizată. Ulterior, părinţii mei, care sunt şi ei amândoi farmacişti, au redobândit prin proces farmacia, după Revoluţie. Eu am urmat tradiţia familiei, dar între timp am schimbat un pic direcţia, în ideea în care am ales să rămân în învăţământ, urmând cariera universitară a mamei mele.

Iar farmacia familiei este pe mâini foarte bune, de ea se ocupă acum soţia mea şi sora mea. La noi este o tradiţie de familie, care a ajuns, iată, chiar la a patra generaţie, întrucât în arborele genealogic al familiei este undeva şi profesorul Theodor Solacolu, ilustru farmacist, mare profesor de botanică. Doar viitorul ne poate spune dacă va mai exista şi a cincea generaţie de farmacişti în familia mea.

Între 26 şi 29 septembrie a avut loc a XVII-a ediţie a Congresului Naţional de Farmacie. Care au fost principalele subiecte prezentate şi dezbătute în cadrul evenimentului?

Au fost multe secţiuni, au fost simpozioane-satelit. Congresul este un loc unde se pot întâlni oamenii care activează în diverse domenii de cercetare, pot face schimb de idei, pot pune bazele unei colaborări interdisciplinare între universităţile din ţară. Şi de aici se pot naşte proiecte noi, care să ne ajute să ajungem cu cercetarea un pic mai sus faţă de punctul unde suntem acum. Cât mai sus cu putinţă, ţinând cont de condiţiile existente în universităţi şi în institutele de cercetare.

Personal, am fost implicat în organizarea secţiunii de Xenobiotice şi a simpozionului de Farmacie clinică, care a fost condus magistral de doamna profesor Simona Negreş, preşedintele secţiei de Farmacie clinică din cadrul Societăţii de Ştiinţe Farmaceutice din România. Au fost prezentări foarte frumoase, de o înaltă ţinută ştiinţifică, ceea ce ne-a făcut să sperăm că specialitatea Farmacie clinică se va dezvolta foarte mult în România. Deja este pe un trend ascendent, se face activitate de farmacie clinică în câteva spitale din Bucureşti şi din ţară.

Am avut colege farmacist clinician care şi-au prezentat lucrările în cadrul simpozionului şi ne-am bucurat foarte mult. Este un semn bun, un semn că această specialitate poate fi făcută cu pasiune şi sperăm că aşa va fi şi în continuare.

Care sunt studiile la care lucraţi acum?

Eu m-am canalizat mult pe psihofarmacologie, pe cercetarea diverselor substanţe psihotrope. Studiez mai mult comportamentul animalelor de laborator, al rozătoarelor, şi încerc să mă dezvolt în această direcţie, direcţie pe care am realizat doctoratul şi pe care mi-a imprimat-o regretata doamna noastră profesor Aurelia Nicoleta Cristea.

La disciplină mai avem şi alte direcţii de cercetare. Am avut proiecte cu testări pe modele de diabet zaharat, inflamaţie, durere, durere neuropată. Doamna profesor Negreş coordonează un doctorand care se axează pe dezvoltarea unui model de scleroză multiplă, boală care necesită terapii cât mai ţintite şi îmbunătăţirea arsenalului terapeutic. Încercăm să facem cât mai multe cu resursele materiale de care dispunem la disciplină.

În plus, nu lăsăm niciodată deoparte cercetările de farmacie clinică desfăşurate în spital sau în farmacia de comunitate. O atenţie aparte o acordăm studiilor de aderenţă la tratament... deoarece nonaderenţa este o reală problemă în rândul populaţiei.

Cum ar trebui să arate activitatea de zi cu zi a farmacistului, astfel încât el să joace un rol activ în evitarea erorilor de medicaţie, dar şi în creşterea aderenţei la tratament?

Ne întoarcem iarăşi la farmacia clinică. După părerea mea, ar trebui ca în viitor activitatea de farmacie clinică în farmacia comunitară să fie mult mai intensă decât în prezent. Chiar ne gândeam cum ar fi dacă într‑un viitor nu foarte îndepărtat ar exista obligativitatea farmaciilor comunitare de a avea angajat un farmacist specialist în farmacie clinică, care să consilieze optim pacientul referitor la medicaţia prescrisă, referitor la automedicaţie, OTC-uri, suplimente etc. Deoarece pot apărea tot felul de erori de prescriere, de administrare, interacţiuni între medicamente, între medicamente şi suplimente alimentare, iar pacienţii trebuie întotdeauna sfătuiţi. Acestea sunt probleme care trebuie foarte bine gestionate, pentru că pot să apară accidente grave, cum ar fi hemoragiile, care pun în pericol viaţa pacientului. Totul de la un supliment pe care nu şi-l administrează corespunzător.

Deci, farmacistul ar trebui să aibă un rol mult mai amplu în depistarea şi gestionarea acestor erori, care uneori sunt inerente, ţinând cont de timpul limitat pe care îl are medicul în a consulta pacientul.

Alteori apar erori tehnice: lipsa de pe prescripţie a numelui, a prenumelui, a vârstei... diverse lucruri care poate par că nu folosesc nimănui, însă farmacistul poate face o corelaţie foarte bună când vede că este o prescripţie pentru un copil sau pentru un pacient vârstnic. Altfel judeci reţeta.

Pe de altă parte, am constatat că unii dintre studenţi fug de farmaciile comunitare. Se îndreaptă spre alte arii – activitatea de farmacovigilenţă, încearcă să intre în industrie, la ANMDM sau alte instituţii, însă eu le spun întotdeauna că activitatea în farmacia comunitară mi se pare cea mai frumoasă dintre toate. Ţine numai de noi să reaşezăm profesia de farmacist acolo unde a fost odată, acesta să îşi recapete respectul din partea pacienţilor, care de multe ori nu acordă farmacistului stima cuvenită.

Odată exista un respect foarte mare pentru farmacist, la care oamenii se duceau mai ceva ca la medic când aveau o problemă de sănătate. Farmacistul cântărea situaţia şi alegea un preparat magistral cu compoziţie numai de el ştiută, cu care încerca să rezolve problema pacientului. Sigur, vremurile s-au schimbat, nu trebuie să rămânem ancoraţi în trecut. În prezent beneficiem de o multitudine de medicamente tipizate, supuse unui control strict, iar siguranţa pacientului a crescut în raport cu vremurile în care se utilizau preponderent preparate magistrale, inclusiv de uz intern. Însă, în prezent, avem de-a face cu o situaţie dureroasă pentru toţi cei care au urmat cursurile uneia dintre facultăţile de farmacie de tradiţie din ţara noastră şi care activează în farmaciile de comunitate. Din cauza activităţii preponderent comerciale, respectul pacienţilor faţă de farmacist a scăzut foarte mult, iar acest lucru îi determină pe colegii noştri să se îndrepte spre alte locuri în care îşi pot face meseria cu demnitate. Este trist şi pentru noi, profesorii care formăm generaţii întregi de farmacişti.

Pentru anumite tipuri de medicamente, care sunt vitale pacienţilor, statul ar trebui să intervină.

Poate că o soluţie pentru recăpătarea acestui respect ar fi implicarea farmacistului în diferite campanii de informare şi educare a populaţiei, aşa cum se întâmplă în alte ţări din Europa?

Se vorbeşte în prezent despre necesitatea introducerii anumitor servicii farmaceutice care să fie decontate de stat – campanii de educare a populaţiei, de vaccinare, de renunţare la fumat, servicii de consiliere a pacientului diabetic etc.

Sunt foarte multe servicii care pot fi implementate în farmaciile comunitare şi ar fi foarte bine dacă statul ar înţelege necesitatea existenţei acestora în România. Ar fi un pas înainte pentru recâştigarea respectului cuvenit farmacistului şi pentru creşterea gradului de sănătate a populaţiei.

Consideraţi că statul ar trebui să reglementeze şi să interzică exportul paralel de medicamente, cel puţin în momentele în care anumite produse lipsesc de pe piaţa locală?

Exportul paralel este un fenomen legal la nivel european, dar se spune – şi sunt şi eu de aceeaşi părere – că uneori este imoral. Adică este legal, dar cei care îl practică ar trebui să se gândească bine înainte de a acţiona.

Exportul paralel este o modalitate de a realiza un profit mare într-un timp scurt. La urma urmei, se realizează doar un transport de medicamente dintr-o ţară în alta şi se obţin bani mulţi, bani care, de exemplu, în farmacia comunitară se obţin extrem de greu. Deci, din acest punct de vedere, distribuitorii care fac acest tip de export profită de pe urma legislaţiei existente.

Sigur că pentru anumite tipuri de medicamente, care sunt vitale pacienţilor, statul ar trebui să intervină. Aşa cum ştiu că a intervenit pentru anumite medicamente oncologice pentru care s-a sistat exportul paralel din cauza lipsei din stocuri. Nevoia pacientului român trebuie să primeze.

Eu am discutat şi cu producătorii anumitor medicamente deficitare şi spuneau că nu au ce face în privinţa acestui aspect. Practic, totul este la nivel de distribuţie. Şi atunci trebuie reglementată cumva activitatea de distribuţie, pentru binele pacientului.

Ce aţi schimba în programa Facultăţii de Farmacie, astfel încât absolvenţii să fie cât mai bine pregătiţi pentru acest domeniu în continuă schimbare?

Din punctul meu de vedere, disciplina la care îmi desfăşor activitatea, Farmacologie şi farmacie clinică, este esenţială pentru profesia de farmacist, în special pentru activitatea din farmacia de comunitate şi din spital. Când spuneţi domeniu în continuă schimbare, eu mă gândesc în primul rând la ceea ce se întâmplă la nivel mondial cu progresul constant din aria farmacologiei. Apar permanent clase farmacologice noi, de exemplu anticorpii monoclonali, care au luat o amploare foarte mare şi sunt într-o continuă dezvoltare. De asemenea, mecanismele de acţiune ale medicamentelor noi sunt din ce în ce mai bine cunoscute, sunt informaţii noi care apar în fiecare zi, la care noi trebuie să ne adaptăm din mers, să actualizăm permanent cursurile şi să le expunem studenţilor într-o manieră didactică, într-un interval de timp care de la un an la altul ni se pare tot mai scurt. Deci aţi aflat ce îmi doresc să se schimbe – mi-aş dori câteva ore de farmacologie în plus.

În rest, programele sunt întotdeauna perfectibile, însă nu aici este locul potrivit pentru a discuta aceste aspecte. Oricum ar fi construită programa, eu consider că Facultatea de Farmacie din cadrul UMF „Carol Davila”, Bucureşti, creează farmacişti cu care ne putem mândri şi care se pot adapta cu uşurinţă la orice schimbare din acest domeniu extrem de dinamic.