Daniela Dumitrescu este psiholog specializat în metoda ESPERE® şi a ales Facultatea de Psihologie când a realizat că are nevoie de toate instrumentele posibile pentru a-şi înţelege emoţiile şi trăirile provocate de modul în care dizabilitatea cu care a venit pe lume conta mai mult în ochii celorlalţi decât avea ea a spune. Acum, Daniela este terapeut şi are un interes special în zona relaţiilor în toate dinamicile lor, de la relaţii de cuplu, la relaţii de familie.


De ce ai simţit să scrii „Ruşinea” şi ce aduci nou în această carte?

Daniela Dumitrescu: „Ruşinea” este un volum colectiv, la care au contribuit autori minunaţi, adevăraţi profesionişti în domeniul psihologiei, psihoterapiei şi pedagogiei, pe care ţin să-i menţionez cu bucurie şi admiraţie: prof. univ. dr. psihoterapeut analist Daniela Luca, lector universitar, psiholog şi psihoterapeut Corneliu Irimia, prof. univ. dr. Lavinia Bârlogeanu, psihoterapeut Carmen Beyer şi prof. univ. dr. Erik Hygum – psihoterapeut de origine daneză. Am fost onorată să fac parte din acest colectiv extraordinar şi să punem psihologia românească pe un binemeritat loc, alături de nume importante din psihologia europeană de astăzi. A fost o ocazie onorantă pentru care sunt recunoscătoare tuturor celor care au făcut-o posibilă.

Acum, dacă vrei să fac o mărturisire, iniţiativa a aparţinut Editurii Herald, cu care am deja o colaborare de aproximativ doi ani, prin vocea Gabrielei Deniz, care este şi coordonatoarea acestui volum, cea care mi-a dat încredere şi feedback, în aşa fel încât să existe o unitate în diversitate. Asta, pentru că fiecare autor a venit cu o altă abordarea terapeutică, ceea ce cred că nuanţează diamantin problematica ruşinii.

În egală măsură, am vrut să prezint perspectiva esperiană asupra ruşinii, în contextul în care Jacques Salomé, creatorul Metodei ESPERE®, plasează ruşinea în tabloul mult mai amplu al celor 7 răni de bază (abandon, trădare, nedreptate, neputinţă, devalorizare, umilinţă, ruşine), iar ea este atât de prezentă în educaţia noastră, în maniera noastră relaţională, uneori chiar cu importanţa apartenenţei la un sistem de valori.

Să ne gândim numai câte expresii din limba română fac apel la ruşine: „să-ţi fie ruşine!”, „n-ai pic de ruşine!”, „eşti neruşinat/ă”, „lasă ruşinea la o parte”, „îmi vine să intru în pământ de ruşine”, „mi-a crăpat obrazul de ruşine!” şi celebrul deja: „ce-o să zică lumea?”

Ruşinea face apel la un oarecare bun simţ şi are acest rol de mediator social, dar devine malignă în momentul în care acoperă orice iniţiativă, orice intenţie de a te manifesta, anihilând spontaneitatea, creativitatea şi starea de bine. Ea poate ajunge la forme patologice sau putem chiar să vorbim despre trauma de ruşine, care are implicaţii mult mai profunde şi complexe, pe care le puteţi regăsi şi în volumul amintit.


Cum şi de ce ai decis să devii psiholog şi nu balerină, de pildă?

Daniela Dumitrescu: Mă amuză întrebarea asta şi dezvăluie faptul că ştii despre mine informaţii inedite.

Da, mi-am dorit într-o vreme timpurie să devin balerină. Cred că dorul este încă prezent, dar, astăzi, urma lui se manifestă mai degrabă ca bucurie în dans şi ureche deschisă către muzică, cu aplecare către muzica de balet.

Din păcate (sau din fericire – rămâne de analizat), condiţia fizică şi medicală au făcut imposibilă o astfel de alegere de destin. Sunt o persoană care poartă o dizabilitate fizică, aşa că provocator pentru mine a fost mersul, darămite baletul!

Însă lucrurile au avut un parcurs împlinitor, prin urmare, ceea ce iniţial părea marele meu ghinion s-a transformat în marea mea şansă.

Am ajuns la Psihologie din propria nevoie de a înţelege, de a pune într-un sens coerent drumul meu, de a găsi răspunsuri şi de a integra ceea ce sunt, în felul în care sunt.

Nu am făcut facultatea de psihologie imaginându-mi vreodată că voi profesa, că voi scrie sau că voi da interviuri. A fost strict o nevoie personală. Ulterior, am simţit dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi ceea ce am înţeles, fără să am vreodată pretenţia unei înţelegeri absolute sau exhaustive. Este adevărat că aici a avut un rol decisiv întâlnirea mea cu sociopsihologul Jacques Salomé, în 2002, omul care mi-a dat încredere şi curaj că pot să transform psihologia dintr-o cale de cunoaştere, într-o cale profesională. El este omul căruia îi datorez faptul că astăzi profesez ca psiholog şi psihoterapeut şi tocmai de aceea, ori de câte ori am ocazia, îi mulţumesc şi afirm cu recunoştinţă tandră şi împlinitoare că este „omul meu de destin”. Am toată convingerea că fără acea întâlnire-miracol nu aş fi fost ceea ce sunt astăzi!


Cum te-au ajutat sau împiedicat experienţele personale în munca de psiholog?

Daniela Dumitrescu: Este un amestec foarte interesant şi se spune că îţi vin clienţii de care ai nevoie. Ei bine, cam aşa a fost şi trebuie să recunosc că fiecare dintre oamenii cu care am lucrat o perioadă mai mare de timp şi-au pus amprenta asupra mea. Ca psihoterapeut, creşti cu fiecare caz, înveţi cu fiecare întâlnire în unicitatea şi particularitatea ei.

O vreme, am crezut că propria-mi dizabilitate va fi un impediment în actul terapeutic, însă s-a dovedit fix contrariul, pentru că am remarcat cel puţin două mari avantaje: primul cu rol anxiolitic, poate chiar relaxant – în sensul în care prezenţa mea fragilă îi detensiona pe cei din faţa mea, pentru că unii se temeau de un terapeut-profesor, un terapeut-analitic şi critic, de o figură rigidă şi autoritară, ceea ce eu nu transmiteam sub nicio formă, din punct de vedere fizic. Al doilea, cu un rol motivator, fără să-mi propun neapărat asta, pentru că de multe ori mi s-a spus că am dat curaj oamenilor prin ceea ce fac, prin ceea ce sunt, prin ceea ce transmit, pe principiul: „Dacă ea a reuşit, pot să reuşesc şi eu!”


De ce alegi să explorezi şi să sedimentezi relaţiile în abordările tale profesionale?

Daniela Dumitrescu: Pentru că viaţa noastră se trăieşte în relaţii, pentru că nimeni nu ne învaţă să iniţiem o relaţie, să hrănim o relaţie şi să închidem sănătos o relaţie, pentru că eu cred că pandemia a lovit în primul rând în simţul nostru relaţional, pentru că virtualul pare să acopere, să muşte din ce în ce mai mult din interacţiunea umană reală, vie, empirică, pentru că am văzut de atâtea ori în cabinet cum oamenii suferă nu pentru că nu există sentimente, ci pentru că nu există relaţie sau pentru că există relaţii chinuite. Personal, cred că suntem într-o urgenţă relaţională pentru că relaţia traversează astăzi o perioadă în care este secătuită de mulţi factori. Or, oamenii sunt eminamente fiinţe relaţionale, aşa că pierderea consistenţei relaţiei va produce multe dezechilibre psiho-emoţionale.

Cred în puterea vindecătoare a relaţiei, a conectării autentice, a conexiunilor sincere şi deja din ce în ce mai mulţi autori, din diverse şcoli terapeutice, se apleacă din ce în ce mai convingător către relaţie şi asupra calităţilor ei tămăduitoare.


Citeam pe blogul tău un „elogiu” amantlâcului. Exagerez acum, tocmai fiindcă ştiu că ai primit astfel de reacţii la articolele tale. Să punem claritate în lucruri! Ce vrei să spui de fapt în aceste articole?

Daniela Dumitrescu: Cred că este mult spus elogiu, dar este adevărat că am încercat să aduc o lumină ceva mai normalizatoare asupra ideii de relaţie secundară, asta cu atât mai mult cu cât este atât de prezentă.

Mi se pare o ipocrizie să incriminezi un fenomen aproape social, fără să încerci să-l înţelegi, să-l nuanţezi, să-i dai o formă reală. Ceva ce este atât de prezent, care a apărut de când omenirea, cred că merită o abordare mai puţin frivolă şi mai analitică.

Pentru mine este fascinant cum vorbim despre asta de secole, cum abundă literatura de romane de dragoste dramatice, cum este Anna Karenina de pildă, în care apar amanţi şi amante, vorbim despre Cassanova sau Frumoasa Veneţiană, despre Mata Hari sau amante celebre de la curţile regale, dar nici până în ziua de astăzi nu abordăm subiectul cu onestitate, cu seriozitate şi înţelegere. Ce se întâmplă acolo? Cum de se ajunge la asta? Este realmente vina unuia dintre parteneri? Lipseşte ceva din relaţie atunci când înşeli? Este doar atracţie sexuală? Afectează cu adevărat un cuplu? Este o dovadă a unui cuplu muribund? Ce se pierde atunci când înşeli, dar şi ce se câştigă atât de important, încât rişti tot ce ai construit până la acel moment? Ce faci după ce descoperi? Mai are cuplul vreo şansă după amantlâc? Iată doar o mică parte dintre întrebările care suscită un astfel de subiect. Pe blogul meu, am încercat să răspund la câteva dintre aceste întrebări, dar cu siguranţă subiectul este foarte generos şi, de fiecare dată când scriu un articol din acea zonă, reacţiile sunt pe măsură, ceea ce demonstrează că este un topic care ne interesează poate mai mult decât suntem dispuşi să recunoaştem.


Care este măsura succesului tău ca psiholog?

Daniela Dumitrescu: Mi-e greu să stabilesc o măsură a succesului şi mai ales în profesia asta. Ce este până la urmă succesul – ca psiholog? Să ai agenda plină de programări? Să fii invitat la emisiuni tv? Să publici numeroase cărţi? Să ai un venit lunar generos? Succesul pare să fie o noţiune destul de fluidă.

Cred că un psiholog de succes, şi nu doar psiholog, un om de succes este cineva care are ceva de spus, care are un mesaj de transmis, care este autentic în ceea ce transmite şi crede în asta, care se simte pe drumul lui şi merge încrezător înainte. Nu ştiu dacă sunt de succes sau nu. Ştiu că încerc să fac cât de bine pot ceea ce fac, că îmi doresc să progresez în continuare şi să-mi împărtăşesc descoperirile cu cei dispuşi să mă asculte. Ştiu că este un drum continuu, că nu are o finalitate specifică, prin urmare mă bucur să-l păşesc, să mă aşez uneori şi să privesc în spate, aşa cum poate am încercat în acest interviu.


Psihiatru (2)