Dr. Amalia Arhire este medic specialist Endocrinologie şi specialist în Diabet, nutriţie şi boli metabolice la Spitalul Elias din Bucureşti şi la Clinica de Nutriţie Kilostop. Întrebată ce simte când realizează că a salvat viaţa unui om, dr. Amalia Arhire spune: „E o satisfacţie de nedescris şi asta mă emoţionează un pic”. Vă invităm să citiţi întregul interviu în rândurile ce urmează.


De ce aţi ales să deveniţi medic?

Dr. Amalia Arhire: Când eram mică, aş fi făcut orice altceva decât medic, pentru că nu suportam să văd sângele. Mai târziu însă, mi-au plăcut atât de mult anatomia, chimia şi biologia, încât am zis să încerc. Îmi plăcea foarte mult cum funcţionează corpul uman.

În gimnaziu, aveam o profesoară care era foarte pasionată şi de botanică, şi de biologie, şi de anatomie, iar datorită dumneaei am fost şi la câteva olimpiade, unde mi-a plăcut foarte mult.


De unde perseverenţa de a deveni medic? Puteaţi deveni profesor de biologie...

Dr. Amalia Arhire: Sunt o persoană foarte ambiţioasă şi ţintesc către ce este mai sus, iar medicina mi s-a părut mai interesantă decât profesoratul. Şi, deşi în familie am foarte mulţi profesori şi educatori, eu am ales Medicina.

Primii doi ani, vă mărturisesc, au fost destul de grei pentru mine. Era foarte multă informaţie şi nu era deloc aplicată. Abia din anul trei mi-am dat seama că mi-a plăcut foarte mult medicina pentru că mi-am dat seama că îmi place să vorbesc cu oamenii şi să-i ajut. Şi abia din partea de clinică am realizat că m-a ales meseria asta pe mine, şi nu eu pe ea.


Şi specialitatea?

Dr. Amalia Arhire: Şi specialitatea, la fel. Pentru că, în ultimii ani de studenţie, am vrut să dau la Hematologie, apoi la Ginecologie. De fapt, îmi plăcea foarte mult ultima specialitate, fiindcă implica naşteri, hormoni şi aşa mai departe. Doar că, atunci când a venit momentul alegerilor, pentru că am avut un punctaj foarte bun, am discutat şi cu un medic de la Hematologie - care mi-a spus lucrurile bune, dar şi lucrurile mai puţin bune – şi cu un medic ginecolog, care mi-a vorbit cu atâta pasiune despre partea de chirurgie, care mie nu-mi plăcea deloc, şi am realizat astfel că asta trebuia să fac de fapt în ginecologie.

Toţi m-au încurajat să fac ceva legat mai degrabă de prevenţie, de medicină aplicată, mai deşteaptă, dar nu foarte centrată pe chirurgie.

Aşa a apărut ideea: „de ce nu boli endocrine? Nu ţi-a plăcut? E foarte deşteaptă, e de cabinet, e foarte bună pentru o femeie”. Şi am acceptat.

Am avut marea şansă să merg la Elias şi am lucrat cu doamna profesor Fica şi cu doamna doctor Carmen Barbu, unul dintre mentorii mei. Din prima săptămână, m-a pus să văd pacienţi şi am avut unul dintre cele mai rare cazuri, primul meu pacient, şi atunci am zis că e clar, că asta sunt făcută să încerc mai departe.

Mi-am dat seama că am fler pentru endocrinologie. Adică, în momentul în care venea un pacient care arăta într-un fel, eu reuşeam să văd detaliile esenţiale, modificările endocrinologice fără să aflu foarte multe de la şeful de rezidenţiat dinainte.


Cum?

Dr. Amalia Arhire: Nu ştiu. E o chestiune de fler, cred. Iniţial, nu am avut foarte multă încredere în mine, pentru că, în şcolile de la noi, tinerii sunt învăţaţi mai degrabă să creadă că nu au dreptate decât că au. Nu eram foarte convinsă de mine. Dar doamna doctor Barbu m-a încurajat şi m-a tratat ca pe egala ei, lucru pe care nu foarte mulţi medici îl fac în rezidenţiat. M-a validat foarte mult în ceea ce vedeam, în ceea ce făceam şi mi-am dat seama că am nevoie de un fundament, de educaţie şi de nişte ghiduri, dar, pe lângă asta, medicii cu multă experienţă mai spun că e şi flerul. Sentimentul ăla din tine care înclină mai mult spre o chestie decât spre cealaltă.

Câteodată lucrurile în viaţă sunt făcute cu un scop şi pe mine Dumnezeu m-a ajutat şi m-a dus în direcţiile bune. Iar doamna doctor de Hematologie, doamna dr. Stan, cu care mi-am făcut teza de licenţă, mi-a dat un sfat foarte valoros: în viaţă încearcă să nu refuzi foarte multe, ci să zici DA la toate oportunităţile care apar. Şi eu, pentru că am zis de foarte multe ori DA, am ajuns aici.


Două cazuri pe care nu o să le uitaţi niciodată...

Dr. Amalia Arhire: Primul meu pacient, care era un tânăr cu Boala Basedow - o afecţiune a tiroidei, foarte agresivă, autoimună, în care corpul produce prea mulţi hormoni. Practic, corpul nu-ţi recunoaşte tiroida şi o stimulează, ceea ce face ca ea să producă mai mulţi hormoni. E boala aceea în care te topeşti pe picioare, îţi ies ochii din orbite, ai probleme cu inima, nu dormi noaptea şi lucrurile în corpul tău sunt accelerate – şi sentimente, şi emoţii, şi tranzit intestinal, şi metabolism, în aşa fel încât, dacă nu e tratată, poţi să ajungi să îţi dai peste cap sistemul cardiac, să-ţi crească temperatura şi să faci un fel de şoc, inclusiv cu delir din cauza tiroidei.

Această boală are o complicaţie foarte rară, mai ales la asiatici, prin care îţi scade atât de mult potasiul, încât îţi blochează muşchii şi ţi se opreşte inima.

Pacientul meu exact asta a păţit, deşi era român get-beget, după ce a mers la sală. I-a scăzut foarte mult potasiul şi a făcut stop cardio-respirator, a fost resuscitat la un spital privat, după vreo 40-50 de minute după ce i-au văzut şi analizele, au remarcat cifrele la potasiu, l-au echilibrat, i-au făcut analizele de tiroidă şi l-au trimis la spital, la mine.

Eu eram în prima săptămână ca rezident la Elias. Nu ştiam nici cum să scriu o reţetă, dar am primit acest caz, care mi-a plăcut foarte mult.


Aţi fost mulţumită de cum v-aţi descurcat?

Dr. Amalia Arhire: Da. Şi ce am observat este că pacientul din România are nevoie de un medic bine pregătit, dar care să ştie să comunice, iar un tânăr proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii face asta, pentru că e entuziasmat şi pasionat.


Există deznodăminte negative la dvs. în specialitate?

Dr. Amalia Arhire: Nu sunt. Sigur, putem vorbi de tumori neuro-endocrine, nişte cancere care secretă hormoni şi aici chiar e un pacient care mi-a fost drag mie şi întregii secţii, pentru care am făcut multe lucruri şi care, la rândul lui, a făcut foarte multe lucruri. Dar l-am pierdut, pentru că, la un moment dat, tratamentul nu a mai funcţionat. Cumva şi el a abandonat. Şi, chiar dacă Endocrinologia şi Nutriţia sunt părţi mai mult de interacţiune în cabinet şi nu sunt boli atât de grave, totuşi sunt pacienţi care au asociate boli grave.

Fiecare medic are pacienţii lui care s-au dus, din păcate.


Îmi mai daţi un caz?

Dr. Amalia Arhire:  O doamnă care a mai fost încă o dată internată tot pentru asta, recent, şi cu care am rămas în relaţii foarte bune. Doamna are Boala Adisson, tot o boală autoimună, în care corpul nu recunoaşte suprarenala, ba chiar o devorează, aşa încât rămâi fără hormonii de stres, adică fără cortizol, şi poţi muri.

Doamna a fost răcită şi nu şi-a dat seama că trebuie să crească doza de cortizol, aşa încât a ajuns la spital, în Urgenţă, la Elias, cu analizele total date peste cap, dar nu din cauza bolii, ci pentru că vărsase şi era leşinată.

Am fost cu doctoriţa Barbu la ea şi am internat-o. Ce mi s-a părut mie şocant, dar aşa e în boala asta, a fost că, după ce pacienta a primit un pic mai mult tratament, a „reînviat”, literalmente.

Doamna a fost şi ea una dintre primele mele gărzi, am stat cu ea toată noaptea, am făcut analize şi de inimă, şi neurologice, pentru că datele sugerau şi un infarct, şi un AVC... dar, de fapt, toate erau de la suprarenale. De la această boală. Iar, dacă la început ziceai că nu are nicio şansă, în 12 ore era alt om, cu o super-energie.


Ce simţiţi când realizaţi că salvaţi viaţa unui om?

Dr. Amalia Arhire: E o satisfacţie de nedescris şi asta mă emoţionează un pic. Pentru că, dacă atunci când eram mică m-ar fi întrebat cineva dacă vreau să fac asta, aş fi zis că sigur nu, dar acum nu mă văd făcând altceva.

Nu e sentimentul ăla de „mic Dumnezeu”, pe care îl au unii doctori, ci e doar sentimentul că ajuţi un om să fie mai bine.

Sunt boli cronice, chiar şi cele endocrinologice, care îţi dau nişte stigmate şi asociezi partea de boală cu ceva negativ, dar, dacă reuşeşti să-l faci pe omul acela să se simtă mai bine şi chiar de la o senzaţie de rău foarte mare sau de durere sau să-l ajuţi să aibă o stare generală foarte bună, asta te încarcă cel mai mult. Şi faptul că aduci la un nivel bun, omeneşte vorbind, un om care era jos. Atât cât se poate, pentru că Medicina încă are nişte limitări.


Cu ce vă mândriţi?

Dr. Amalia Arhire: Cu mine. Cu faptul că un copil născut prematur, care nu avea nicio şansă, a reuşit să aibă o clinică de nutriţie, să aibă două specialităţi, să fie împlinit şi să ajute oameni. Şi să ajute copii.


Pediatru